Dr. Who de Constanţa: Misiunea lui Ion Băraru, profesorul NASA desemnat cel mai bun dascăl al anului
0
Într-un top al profesorilor constănţeni, cel mai notoriu, mai popular şi mai performant dascăl poartă ochelari fumurii şi mustaţă. În servietă nu ascunde dosare ale serviciilor secrete, ci secrete ale Universului pe care speră să le descopere.
Pe unul sigur l-a descoperit: cum să devii iubit de elevi, apreciat de profesori şi lăudat de cercetătorii spaţiali americani de la NASA. El este dr. Who de Constanţa, faimosul profesor de fizică Ion Băraru, cel decretat recent de Inspectoratul Şcolar „Profesorul anului“.
Fizica, a treia opţiune
S-a născut la 8 februarie 1950, în Constanţa, într-o familie modestă, cu rădăcini nemţeşti: mama - casnică, tatăl - croitor. A învăţat la aceeaşi şcoală la care predă acum: Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân. Diriginte în liceu l-a avut pe matematicianul Dumitru Ţifrea, alt profesor din cartea de aur a şcolii constănţene. „A fost pentru mine un exemplu de sobrietate şi verticalitate“, mărturiseşte dascălul, care apoi râde: „Eu însumi sunt obişnuit cu disciplina, inclusiv a sentimentelor“.
Cel care a deschis drumul liceenilor constănţeni spre competiţiile spaţiale de la NASA, pe care le domină de ani buni, spune că lui, paradoxal, fizica i-a oprit parcursul spre cunoaştere. „Eu m-am întrerupt la o treime din drumul meu. Am vrut să urmez Psihologia. Pasiunea mea era să cunosc viaţa, fiinţa umană. Mi-am dat seama că nu pot face asta dacă nu ştiu foarte bine biologie. Dar nici biologie nu puteam să studiez la nivelul dorit, dacă nu ştiam fizică. Aşa că am devenit student la Fizică. Apoi n-am mai avut voie să fac a doua facultate, aşa că am intrat la catedră, unde sunt şi astăzi. Dar şi fizica este tot un studiu al relaţiilor interumane“, zâmbeşte profesorul Băraru.
Despre fizică
„Când intru la clasă, le spun copiilor: «Să fiţi atenţi, că ceea ce vedeţi nu este adevărat. Uitaţi tot ce-aţi învăţat. De acum încolo învăţaţi ce vă trebuie». Problema e să gândeşti, nu să reciţi nişte reguli“, arată profesorul care şi-a pus în gând să revoluţioneze metoda predării fizicii. Împreună cu alţi colegi din Constanţa şi Timişoara, a lucrat la un proiect ce va fi pus în aplicare din semestrul doi, la 50 de şcoli din cele două mari oraşe. Colegiul Mircea este una dintre ele.
„Vom arăta copiilor că lucrurile complicate sunt, de fapt, simple, iar cele simple sunt frumoase. Să ştiţi, copiilor le place să înveţe. Nu-i lasă şcoala să înveţe! În clasă nu te întorci cu spatele la ei şi le predai mecanic materia. Trebuie să le arăţi că elevul este centrul atenţiei, nu profesorul. Aseară am avut oră la o clasă de-a noua. Le-am arătat cum să aprinzi focul cu ajutorul apei. Toţi s-au înscris în centrul de cercetări al elevilor“.
Centrul este un proiect la care profesorul a visat şi pe care l-a realizat în 2006. De curând, liceele centenare din ţară au transmis că vor să preia modelul. „Sunt tare mândru de centrul de cercetări. Acum pregătim o expoziţie foto 3D cu lucrările elevilor“, spune dascălul.
Profesorul recunoaşte că şi el a avut de învăţat de la elevi: „În primul rând, am învăţat să vorbesc. Să vorbesc fiecăruia pe înţeles. Apoi, eu le răspund elevilor întotdeauna la salut. Îmi închei ziua recapitulând ce am făcut şi mă rog să fiu primit, în somn, la şcoala iubirii. Dimineaţa, când ies afară, simt dacă am fost acceptat. Simt că sunt prieten cu natura. Şi atunci vin zâmbitor la şcoală“.
Extemporal cu Eminescu
Cum arată o lucrare de control la clasa a XII-a? Printre postulate, grafice şi viteze de particule, elevii trebuie să comenteze şi versuri de Eminescu. Desigur, din punct de vedere al teoriei relativităţii restrânse, pe care poetul-nepereche a transpus-o în versuri. Profesorul le descifrează. „Porni luceafărul. Creşteau în cer a lui aripe“ este expresia contracţiei lungimilor pe măsură ce te apropii de viteza luminii. „Şi căi de mii de ani treceau în tot atâtea clipe“ indică dilatarea duratelor, iar „La steaua care-a răsărit/E-o cale atât de lungă/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă...“ este, clar, despre viteza finită a luminii.
„Da, sunt şi magician“, admite profesorul Băraru cât timp face o demonstraţie cu o pânză Möebus: o fâşie de hârtie care lipită şi decupată se transformă ba tot într-o singură fâşie, ba în două - în funcţie de cum o tai. În sinea lui se simte tot învăţăcel, chiar dacă unul avansat. „Mă fascinează lumea viului, misterele vieţii despre care noi nu ştim nimic. Există ceva foarte subtil, ceva care nouă ne scapă. Este ceea-ce-structurează-materia. Chinezii l-ar traduce prin energia chi“.
Cel mai cel
Când a sunat clopoţelul, profesorul şi-a luat instrumentele şi a plecat la clasă. „Copii, haideţi să ne prezentăm! Mâna sus cine a câştigat o olimpiadă judeţeană! Dar naţională? Cine este înscris la centrul de cercetări? Acuma mâna sus cine cântă la un instrument! Şi cine este cel mai bun toboşar din Constanţa?“ Copiii râd şi se întorc spre ultima bancă, de unde un pletos cu ochelari ridică mâna, foarte mândru. „El are şi o trupă, MT Place. Adică «empty» (englezeşte - gol)“, explică dascălul care le ştie elevilor pasiunile în amănunt.
„Dar cine îl iubeşte pe domnul profesor?“, aruncăm întrebarea. Toată clasa explodează, cu mâinile în aer: „Noi, noi!“
„N-or fi înţeles întrebarea“, râde măgulit Dascălul.
CITEŞTE ŞI:
Se încarcă comentariile...
