Ce au adus românii în Dobrogea lui 1878, după alipire: bani de cheltuit şi corupţie funcţionărească cât încape

Ce au adus românii în Dobrogea lui 1878, după alipire: bani de cheltuit şi corupţie funcţionărească cât încape

Nuntă de români în Dobrogea lui 1900 Sursa album Anatole Magrin / colecţie Dan Arhire

Primind Dobrogea drept consolare în urma pierderii Basarabiei de sud în Războiul de Independenţă de la 1877, România s-a trezit în postura părintelui fără voie care trebuie „să crească“ un copil înfiat.

Ştiri pe aceeaşi temă

Depopulată şi ruinată, Dobrogea avea un singur mare atu pentru statul român: oferea ieşirea la Marea Neagră. Şi mai avea ceva. În aceeaşi perioadă cu inaugurarea primei linii de cale ferată din România, pe ruta Oraviţa-Buziaş, în anul 1854, o companie britanică ducea tratative cu Imperiul Otoman pentru construirea uneia care să traverseze Dobrogea pe drumul cel mai scurt, de la Dunăre la Marea Neagră. Aşa a luat naştere în 1857 (odată cu prima linie de călători ce intra pe teritoriul nostru Szeged-Timişoara), în urma concesiunii către britanicii de la „John Trevor-Barkley“, linia de cale ferată între Cernavodă şi Constanţa, care scurta astfel drumul mărfurilor transportate pe mare. 

Atu-urile Dobrogei

Dobrogea avea astfel două mari atuuri, ambele de transport, la finele lui 1878, când în regiune a fost instalată administraţia românească. 

O cea de-a treia carte câştigătoare era pământul agricol, terenul bun de cultivat şi de păşunat, pe care englezii îl defrişaseră de păduri seculare, în pregătirea căii ferate. Păstorii români de peste Dunăre preferau Dobrogea otomană pentru că avea biruri mai scăzute pentru turmele lor decât statul românesc. Primind şi promisiunea împroprietăririi cu hectare de pământ pentru a se aşeza în Dobrogea definitiv, românii au avut o imensă oportunitate de a deveni chivernisiţi lucrându-şi propria gospodărie ridicată pe un teren virgin şi fertil. Şi bulgarii au intuit această posibilitate de îmbogăţire rapidă, astfel că s-au declarat locuitori ai Dobrogei, între linia Mangalia-Ostrov şi până la Delta Dunării, ca să poată intra pe listele de noi cetăţeni români cu drept de împământenire.

Corupţia a lovit astfel sistemul de împărţire a terenurilor. Funcţionarii români trimişi să desţelenească pământul Dobrogei primeau deja simbrii mai mari decât ale colegilor din restul ţării. Văzându-se pe cai mari, cu atâtea resurse la dispoziţie, funcţionarii au văzut în asta propriul prilej de îmbogăţire: au început să facă speculă distribuind suprafeţe uriaşe de teren unor impostori. Banii alocaţi astfel de statul român pentru o administrare judicioasă erau spulberaţi de manevrele birocratice.

„Scarlat C. Vârnav, prefectul al Constanţei, realiza o precisă radiografie a situaţiei dobrogene la începutul secolului al XX-lea. El relata că funcţionarii comunelor rurale sunt în general bine plătiţi şi deşi lefurile urma să fie reduse pe exerciţiul 1903-1904 vor rămâne totuşi mari comparativ cu alte judeţe ale ţării“, arată profesorul de istorie Dragoş Dragomir de la Liceul I.C.Brătianu din comuna Nicolae Bălcescu, judeţul Constanţa.

Vârnav nota cât de greu le-a fost să organizeze administrativ regiunea în care oamenii trăiau fără nevoia de a se strânge în comunităţi distincte, de aceea justifica lefurile mari de care are avea nevoie cei care se înhamă la asemenea misiune.

„Necesitatea de a da leafă mare primarului provine din faptul că este în general imposibil să încredinţăm această funcţie locuitorilor fruntaşi din comună. 

Populaţia nu este omogenă, sunt numeroase elemente de origine străină, şi chiar românii proaspăt veniţi aici de dincolo de Dunăre, fiind originari din mai multe judeţe, nu se înţeleg întotdeauna între ei, aşa că locuitorii se împart în coterii care în majoritatea cazurilor nu sunt prietenoase unele cu altele. 

Deşi am încercat să convingem sătenii că ar fi avantajos să aibă ca primar pe unul dintre ei, rareori ne-a fost cu putinţă să reuşim; dimpotrivă, am avut multe solicitări pentru a numi primari străini de localitate. 

Notarii sunt de asemenea bine retribuiţi, dacă s-ar putea asigura o mai mare stabilitate în această funcţie şi dacă ea nu ar fi deseori apanajul unor oameni scăpătaţi şi trimişi aici pentru căpătuială, s-ar putea cu mult ameliora administrarea comunală. (…) 

Vătăşeii sunt rău plătiţi deoarece ei nu pot fi recrutaţi decât dintre locuitorii leneşi, trecuţi de vârstă şi incapabili de orice muncă. 

Şefii de garnizoană au lefuri derizorii; ar fi bine ca, cu timpul, să putem scăpa de aceşti funcţionari care nu numai că nu aduc nici un folos comunelor, dar chiar sunt printre principalii făptuitori ai neregulilor în sate. Aceasta se va putea realiza odată cu dezvoltarea instituţiei jandarmeriei“, explica prefectul Vârnav. 

Când şi-a încheiat mandatul, în 1909, acesta avea să recunoască faptul că „trebuesc îndreptate moravurile serviciilor publice, care lasă în genere mult de dorit şi stîrpite pornirile detestabile ale unor funcţionari necontrolaţi şi nici odată traşi la răspundere“, scria prefectul. 

„Preceptorii şi notarii, mai răi decât ienicerii“

Instalarea administraţiei româneşti în Dobrogea nu a pornit deci sub cele mai bune auspicii. Expunerea modului greoi în care s-a produs transformarea într-o provincie românească a fost făcută de specialişti în istoria Dobrogei la o sesiune de comunicări ştiinţifice organizată recent în nordul judeţului Constanţa, la şcoala din Gârliciu. Istorici, dascăli de istorie şi de religie au analizat soarta Dobrogei care a făcut la finele anilor 1800 un salt uriaş de la un paşalâc la o regiune-locomotivă a României. „Dobrogea, modernizare şi românism - de la reintegrare (1878) la Marea Unire (1918)“ a fost tema de discuţii care au avut loc, sub coordonarea reputatului istoric dobrogean Stoica Lascu. 

„Abia la cumpăna secolelor 19-20, Dobrogea a început trecerea de la sistemul feudal la modernitate“, au afirmat specialiştii. Ei au scos din arhive concluziile rapoartelor făcute de demnitarii ţării când veneau în inspecţie în Dobrogea. 

„La 2 august 1889, după o inspecţie în noile teritorii, primul-ministru Lascăr Catargiu prezenta situaţia în faţa Consiliului de Miniştri: <E dureros a o spune, dar e incontestabil, că administraţiunea, în starea ei de organizare actuală, se găseşte de fapt dată în mare parte pe mîna unor funcţionari abuzivi, în special notari şi perceptori veniţi din diferite părţi ale ţării şi din acelea vecine ca Basarabia, Transilvania, etc, cu scopul de a se înavuţi pe socoteala populaţiunii actuale pe care o expun la tot felul de şicane şi neajunsuri, exploatând-o fără nici un scrupul în modul cel mai nedemn>. 

La fel declara şi <părintele Dobrogei>, Mihail Kogălniceanu, afirma într-un discurs la Cameră din martie 1889 îi numea pe funcţionari mai răi decât cotropitorii: <Această bucăţică de pământ, ce justifică pierderea Basarabiei, geme sub preceptori şi notari cari sunt mai teribili, mai răi decît ienicerii din Turcia>“, descrie prof. Izabela Nedelcu de la Şcoala gimnazială Dumitru Gavrilescu din Gârliciu.

Presa vremii semnala de atunci abuzurile funcţionăreşti. „Beneficiarii regimului excepţional, sub care stă Dobrogea, caută cu tot dinadinsul de a menţine starea veche de lucruri, fiindcă astfel ar perde atotputernicia asupra acestei provincii, pe cari ei, în mentalitatea lor primitivă, o consideră ca un domeniu dat lor spre căpătuială“, scriau ziariştii.

În ediţia din 27 aprilie 1908, ziarul „Viitorul Dobrogei“ publica un Memoriu prezentat regelui de către marii proprietari şi comercianţi din judeţul Constanţa, contra administraţiei Scarlat Vârnav. Prefectul era acuzat că a prigonit „elementul românesc din administraţia judeţului“ în favoarea celor „pripăşiţi aici din largul Orient“, în timp ce „alegerile judeţene şi comunale sunt o bătaie de joc“, iar fondurile destinate construirii de şcoli, biserici şi şosele sunt deturnate.

„Climatul politic specific democraţiei româneşti era deja instalat în Dobrogea, după cum se observă din documentele vremii“, remarcă prof. Izabela Nedelcu de la şcoala din Gârliciu.

Un paragraf este elocvent în memoriul trimis regelui, care pare scris în anul de graţie 2017, la 139 ani de la proclamarea Dobrogei ca provincie românească la 14 noiembrie 1878: „Judeţul nostru nu are şosele, deşi s-au cheltuit milioane de zile de prestaţii şi sute de mii de lei cu plata celui mai numeros tehnic din ţară. Dacă s-ar repartiza la cele vreo 250 de km de şosea, care s-au făcut în acest judeţ timp de 30 de ani, banii cheltuiţi până acum cu facerea lor, ne-ar da fabuloasa sumă de peste 40.000 lei de kilometru de şosea, şi aceasta într-un judeţ unde nu s-a făcut nici o lucrare de artă, nefiind impusă de topografia terenului şi unde piatra este la suprafaţă şi pretutindeni la îndemână“. 

Pe aceeaşi temă: 

Cum era să fie pierdută Dobrogea după Războiul de Independenţă din cauza unor funcţionari publici corupţi

Cuvintele prin care Mihail Kogălniceanu i-a convins pe români să se stabilească în Dobrogea la 1878

citeste totul despre: