Stăpânirea Claunilor

Nu-mi prea place perioada carnavalului. Dar ce să-i fac? Stau în Mainz, un epicentru al celui „de-al cincilea anotimp“. Aici vreau să îmi termin teza mea de doctorat, despre perioada interbelică în Transilvania. Iar în ultimele săptămâni a domnit un fel de stare de asediu in zonă (mă refer la Mainz).

Cum să lucrez în aceste împrejurări? Răspunsul: refugiu la Viena, oraşul meu de bază. Deci pornesc spre aeroport, în curând carnavalul va izbucni din nou aici. În faţa unei prăvălii dansează deja două femei de vârstă mijlocie. Ele vor să danzez şi eu. Refuz în mod politicos. „Unii oameni nu se ştiu distra…“ Bănuiesc că e vorba de mine. Îmi imaginez cum ele îmi crestează rânjetul pe faţă, precum Joker-ul nebun şi tragic din „Batman – The Dark Knight“: „Why so serious?...“

Bine, probabil exagerez puţin. După cum am menţionat: nu-mi place carnavalul. În trenul accelerat care mă duce de la aeroport spre centrul Vienei, îmi stă pe gânduri primul meu text pentru blogul „Adevărul“. Eu am sarcina să scriu despre Austria, Germania şi România. Să scotocesc în istorie, să fac comparaţii între trecut şi prezent. Unde să încep? Pe locul din faţă găsesc exemplarul unui „ziar“ gratuit, cum e la moda peste tot.

Îl răsfoiesc, citesc un comentariu cu titlul: „Carnavalul înapoi pe Ringstraße“. Ziaristul se înfierbântă pentru că alaiurile de carnaval din Viena sunt expulzate la periferie, în loc să se organizeze (ca şi în trecutul) o mare paradă în centrul oraşului, pe Ringstraße. Continuă: oricum vienezii ar prefera o astfel de manifestaţie veselă în loc de demonstraţiile publice care au loc acolo, în intervale scurte de timp. Mă întreb, câţi cititori ai acestui „ziar“ – şi sunt mulţi (gratuit!) – pricep obraznicia pe care o conţine această pretenţie. Clauni şi piraţi în loc de democraţia practicată? Nu merge mai cinic de-atât. Ei, probabil exagerez din nou…

Deci: ce să blogghez? Trenul trece prin faimosul cimitir central vienez, – despre care se pretinde că este de două ori mai mic ca şi oraşul Zurich, dar de două ori mai amuzant. Acest loc m-a inspirat mereu şi mereu, şi acum chiar en passant. Tema „umor“ ar fi interesantă! Prin urmare, titlul trebuie să fie: „Stăpânirea Claunilor“. Pas cu pas textul se dezvoltă în faţă ochilor mei. Observ: nu va fi prea amuzant…

Culegerea de eseuri a lui Norman Manea „Despre Clovni“ îmi trece prin minte, mai ales textul său postrevoluţionar „Dictatorul şi artistul“. Într-o limbă puţin greoie, dar precisă, îl descrie pe Ceauşescu ca pe un „claun alb“, insinuează, cum omul din arenă a făcut colaboratori din spectatori.

„Claunul alb“ şi carnavalul lui negru. Îl confruntă el cu bufonul, un coleg al „claunului alb“, dar cu caracter complet diferit: Charly Chaplin cu globul, nebunul, care molestează pasul egal al trupelor, bufonul curţii, care are voie să-i-spună adevărul chiar în faţa regelui. Claunul şi bufonul în interacţiune – o scenă probabil delicată, dar cel puţin distractivă. Manea ne arată o sabie cu două tăişuri: umorul ca şi armă împotriva puternicilor. Iar umorul ventilează probleme, stabileşte puterea în acest mod. Ne gândim la Bulă, presupusul bufon eroic, care şi-a trăit cele mai bune vremuri înainte de 1989.

Putem constata: claunii sunt din nou la modă, chiar dacă acum sub semn democratic: Becalizarea şi Berlusconizarea (în Austria recent: Stronachizarea) discursurilor politice par de neoprit. Parlamentul ca şi circ? Atunci e de înţeles, când criticii claunilor se claunizează de asemenea, cântând, scandalizând, flashmobizând.

Nu-i întâmplător că limbajul specific de cercetare al discursurilor cunoaşte termenul de „arenă“ pentru spaţiul în care se discută temele sociale importante. Ringstraße, cel mai reprezentativ bulevard din Viena, este o astfel de „arenă“ – numai cei care bat la ochi reuşesc – probabil – să apară pe ecran. Marşurile de tăcere n-au nicio şansă.

În Viena au avut loc în săptămânile trecute două manifestăţii speciale, care nu au avut problema de a fi ignorate de către mediile de informare. Pe de-o parte s-a demonstrat împotriva unui bal organizat de către Partidul populist de dreapta FPÖ. O parte (mică, dar decisă) a demonstranţilor nu-s-a limitat la expunerea verbală paşnică a părerilor lor şi i-a insultat şi scuipat pe vizitatorii balului. (Şi în plus, pe toţi cei care erau îmbrăcati „suspect“, adică în custome de gală.)

Câteva zile mai târziu, numai câteva sute de metri pe Ringstrasse mai sus, un grup de tineri (s-au autobotezat „Identitarii“) a protestat impotriva azilanţilor, care au „ocupat“ o biserică (ei sunt – între timp – musafiri oficiali ai bisericii) printr-o „contraocupare“ efemeră. Amintim prima „performanţă“ a acestei grup cu mai multe luni în urmă, când a deranjat o petrecere de dans folcloristic al unui grup de imigranţi haitiani din Viena. „Identitarii“ au apărut în scenă cu măşti de animale. Fără încăierări, dar nu fără violenţă.

Indiferent că e vorba de un bal organizat de populişti nu foarte simpatici (până la radicalism de extremă dreaptă?) sau de imigranţi musulmani naivi (până la pseudo-azilanţi?) – „spectacolele“ radical înscenate şi îngâmfate, lipsite de autocritică, contribuie la faptul că „ziarul“ citat mai sus mai poate conta pe o adeziune ridicată. Bineînţeles, exemplele mele sunt foarte polarizante. Oricum mă întreb: cum este starea culturii noastre democratice, când claunul, simbolul individualismului, devine o creatură de masă? Când clovnii asaltează biserici şi serate dansate precum nişte grupări militare de comando? Se transformă într-o gloată, insultând şi aruncând cu pungi de vopsea în toţi cei care nu se potrivesc în arenă? În numele democraţiei, neamului, şi – Doamne ajută – în numele „umanităţii“?

Sună cinic, dar în ceea ce priveste „stăpânirea claunilor“ cetăţenii din România au un mare avantaj faţă de vest: mai plătesc încă preţul libertăţii aici, în fiecare zi. Pentru „biletul de ieşire“ din marele circ al „claunului alb“. N-au uitat ce înseamnă să sângerezi pentru democraţie. Reversul poveştii: când „circul“ hotăreşte şi astăzi asupra destinului unei societăţi. În caz de nevoie şi fără public. De fiecare dată când parlamentele au fost considerate „salonaşe pentru bârfit“, n-au urmat vremurile prea bune. Dar probabil exagerez din nou…

Pe Ringstraße vor avea loc din nou parade de carnaval. Eu privesc de pe margine. Printre masele de piraţi, principese şi asistente medicale se opreşte un claun, se îndreptă spre mine, se uită în ochii mei şi rânjeşte: „Why so serious?“