Joi, de Ziua Crucii, deputaţii PSD+ALDE (de-alde nimeni) au pus cruce moţiunii simple depusă de impotenţii de la PNL şi USR împotriva ministrului Justiţiei, Tudorel Toader.

Isterie pe Facebook după ce TIFF-ul a comis o „blasfemie” – a adus la festival un documentar despre manele şi o trupa de manelişti. Manelişti care, se ştie, nu plătesc taxe şi impozite. În ţara condusă de un condamnat penal, spectatorii care au dansat pe manele sunt proşti, iar TIFF-ul şi chiar Clujul s-au „manelizat”. Pe bune?

Transilvania International Film Festival (TIFF) ţine până duminică, 11 iunie, şi tot până atunci probabil că va ţine şi ploaia în Cluj-Napoca. Nu asta spun prognozele, dar dacă te uiţi pe geam îţi trebuie puţin curaj ca să ieşi din casă. Important e să te refugiezi într-un cinematograf şi de acolo nu prea mai contează fenomenele meteorologice.

Acesta este primul TIFF la care stau din prima până în ultima zi. Şi este, de asemenea, primul TIFF la care nu plouă atât de mult. Cel puţin nu până acum. Sigur, mai bine să nu ne uităm pe prognoze. Eu am făcut asta deja...

Sunt clujean de treizeci de ani. Am ajuns în oraşul de pe Someşul Mic în 1988 ca student şi am rămas cetăţean al acestei urbe. Am văzut evoluţia Clujului din vremea când concetăţenii mei primeau 5 ouă pe cartelă, am trecut prin epoca în care Funar a transformat municipiul într-un epicentru al naţionalismului şi îl văd acum în vremea dezvoltării aberante. În ce constă „magnetismul” mitologiei Clujului?

Ştiu că e la modă să spui „în România nu mai există presă” sau „presa e pe moarte”, dar înainte de a ceda tentaţiei să vărsaţi  un pahar de palinca în memoria celor trecuţi în lumea dreptăţii, vă provoc să citiţi o foarte scurtă poveste.

E foarte simplu. Se ia o foaie de hârtie cu antetul firmei, multinaţionalei, primăriei sau întreprinderii la care lucraţi, după care se scrie acolo: „Subsematul, cutare şi cutare, solicit concediu în perioada 2-11 iunie. Vă rog să-mi aprobaţi. Mă duc la TIFF“.

Povestea Paulei Rad, absolventa de Conservator-femeie de serviciu care a impresionat vineri seara la „Românii au talent”, a fost cu grijă pusă în scenă pentru a stoarce maximul de emoţie pe modelul Costel Busuioc – tenorul-zidar. Eu cred că dincolo de emoţia primară pe care a provocat-o, povestea ei este despre altceva.

Spectatorii care au umplut un cinematograf din Cluj-Napoca la proiecţia filmului „Sieranevada” au aplaudat minute bune la final, după 3 ore în care nu i-am văzut clintindu-se, foindu-se, uitându-se la ceas. Ce-i drept, nici nu prea aveam cum să îi văd, pentru că nu mi-am luat ochii de la film.

Pentru spectatorii veniţi la TIFF în acest weekend, la „Zilele filmului românesc“, festivalul de film din Cluj-Napoca abia a început. Rămân încă în cinematografe şi unii spectatori veniţi de săptămâna trecută, dintre care mulţi jură că au acumulat filme pentru o bună perioadă a anului în curs.

Ok, deocamdată mi-am îndeplinit misiunea la acest festival: am găsit un film care să-mi placă şi să mă tulbure. În primele zece minute am crezut că mă voi ridica şi voi pleca, de asta mă şi bucur că am rămas.

Am văzut în prima zi de TIFF un film argentinian a cărui acţiune se construieşte în jurul unui viol. Apoi, în a doua zi de film, am aflat câte ceva despre violarea spectatorului, întâi din practică, apoi din teorie.

A început Transilvania International Film Festival (TIFF). N-o să vă mint: nu am mers la deschiderea oficială, pentru că nu-mi plac discursurile, nici aglomeraţia. Pe de altă parte, e cam greu să eviţi aglomeraţia la TIFF, pentru că străzile sunt pline de oameni care au un singur lucru în cap: să vadă filme, cât mai multe filme.

Să faci jurnalism de calitate astăzi este o provocare la care instituţiile media din toată lumea fac faţă din ce în ce mai greu. România va fi o ţară în care se trăieşte mai bine pe măsură ce tot mai mulţi dintre cetăţenii ei vor înţelege că suntem prea săraci ca să avem o presă de slabă calitate.

Ştirea conform căreia somonul este cel mai toxic aliment din lume a circulat cu înverşunare pe site-urile de ştiri şi pe reţelele de socializare din România. Am luat la bani mărunţi articolul preluat dintr-o publicaţie „glossy” din Republica Moldova şi am ajuns la o concluzie surprinzătoare.

Simona Bernat, o profesoară de 41 de ani din Cluj-Napoca, a fost găsită moartă în apartamentul ei, la cinci zile după ce sunase la 112 pentru a anunţa că se simte rău şi că are nevoie de asistenţă medicală. Reprezentanţii Ambulanţei spun că medicii trimişi la faţa locului au sunat la uşă timp de 15 minute, după care au plecat. Femeia locuia singură. Ştirea asta e tot ce poate fi mai rău pentru cineva anxios (ca mine).

Am aflat deznodământul filmului „Comoara“ din greşeală, cu vreo două ore înainte de proiecţie. Ajunsesem la Vlaha (un sat de lângă Cluj), stăteam pe o băncuţă sub ultimul soare al zilei, în parcul de sculpturi în fân şi aşteptam cuminţi.

Ziua de luni a TIFF-ului a început cu un iaurt şi o grămadă de soare, cel puţin pentru mine. Clujul are şi filme bune, dar şi multe străzi sparte („în lucru“). Ce bine că totuşi există în Cluj-Napoca o oră perfectă în care lumina e atât de galbenă şi cade într-un aşa fel încât salvează totul, absolut totul.

Un bărbat de vreo 50 de ani, un subsol, un pămătuf de praf. Bărbatul şterge cu duioşie un tablou care-l înfăţişează pe Hitler din profil. „Am primit tabloul ăsta cadou de nuntă de la colegii de la lucru. A fost cel mai frumos cadou. Când l-am deschis şi l-am văzut mi-a venit să plâng de bucurie. Mă gândeam doar la cum o să merg acasă şi o să-l atârn pe perete în pivniţă“.

„Dacă până la 30 de ani ai fost la Gărâne, Szigeturi şi alte festivaluri cool, dar ai ratat Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), ar fi bine să faci ceva în sensul ăsta“, mi-a zis o voce în cap, voce pe care am ascultat-o fără să mă gândesc că de la Bucureşti la Cluj-Napoca va trebui să ajung cu ajutorul unui tren CFR. Dar asta este o altă poveste de groază.

Să afirmi zilele acestea „cei 10 jurnalişti de la Charlie Ebdo nu trebuiau omorâţi, dar libertatea presei trebuie limitată” este ca şi cum ai accepta că ziariştii francezi au avut vreo vină pentru atentatul de la Paris. A spune acum, după masacrul din capitala Franţei, că presa are o problemă este ca şi cum ai afirma că săptămânalul de caricaturi a provocat atacul barbar al teroriştilor.