Cluj, foarte multe grade. Oraşul a explodat de turişti cinefili, totul se vinde bine, de la covrigi la cărţi, de la cafea la eşarfe. Omul din public, omul ăla venit aici doar să vadă filme, nu pentru că e trimis de ziarul sau postul teve la care lucrează, nu pentru că îşi face jobul, ci pentru că vrea pur şi simplu să vadă cât mai multe filme bune, de autor, proiectate pe marile ecrane, ei, bine, omul ăla va avea o grămadă de dileme.

E destul de greu să te împarţi între filme la TIFF. De fapt, e aproape imposibil. Mereu ai de făcut o alegere, renunţi la ceva pentru altceva, îţi zici că de la 4 mergi la filmul cutare şi apoi pe ălălaltu` o să-l vezi într-o altă zi, dar în altă zi apare altceva şi tot aşa, te trezeşti că eşti într-o mare goană să vezi tot. Toată agitaţia asta este ceva necunoscut pentru publicul român obişnuit, publicul de mall, încă un motiv în plus să fie ceva tare frumos.

Ziua de sâmbătă mi-am început-o cu o peliculă finlandeză, „Distracţie maximă“ (2015), în regia lui Aleksi Salmenpera, o colecţie de poveşti ciudate, o combinaţie explozivă între filmele lui Roy Andersson şi prozele lui Chuck Palahniuk. E nerecomandat minorilor, dar tot ce trebuie să vă spun este că asta nu se întâmplă pentru că ar avea scene sexuale. Aparent, poveştile sunt relativ banale: un cuplu care primeşte o vizită, un alt cuplu care cumpără un apartament, un bărbat care semnează un contract dureros, o înmormântare a unui personaj invizibil. Totuşi, filmul nu e pentru orice stomac, trebuie să treci tot soiul de probe ca să rezişti până la final, dar merită.

Dacă atunci când pleci de acolo te întrebi dacă nu cumva ai supravieţuit unui viol mental şi acum ai Sindromul Stockholm, ai face bine să te gândeşti la cuvintele pe care tot sâmbătă le-a rostit regizorul Nae Caranfil în cortul TIFF, într-un interviu cu jurnalistul Mihnea Măruţă. Caranfil a explicat că, desigur, regizorii au maniere diferite de a atrage spectatorii: unii dintre ei aleg un fel de viol, în timp ce alţii îşi seduc publicul, depinde ce vrei să alegi. (Trebuie spus că Nae Caranfil a fost prezent la TIFF cu cel mai recent film al său, „6,9 pe scara Richter“, premieră care a avut loc în prima seară de festival).

Sâmbăta mea a continuat cu două filme din competiţie, primele două. „Trei poveşti din India“ (regia Ruchika Oberoi) şi „Fragmentar“ (o coproducţie Marea Britanie-Germania, regia Omer Fast). Al doilea film spune povestea unui tânăr care trece printr-un accident şi care încearcă să îşi reconstruiască memoria, dar la propriu, fizic, angajând o firmă care să-i refacă toate lucrurile pe care el şi le aminteşte, dar pe care nu poate să le lege între ele.

Duminică dimineaţa, foarte multă lume (mai multă decât mă aşteptam) a ales să vadă (sau să revadă) filmul „Libertate“ (2000), în regia lituanianului Sharunas Bartas. Proiecţia direct de pe peliculă a arătat publicului o bijuterie de film în care personajele au aproximativ zece replici şi în care nici măcar nu este nevoie de mai mult. Este povestea călătoriei a trei personaje în deşertul marocan care se pregăteşte să-i înghită.

Culorile adevărate, aşa cum sunt ele în realitate, aşa cum le-ar fi văzut şi ochii noştri dacă ne-am fi aflat la filmări, drumurile personajelor ca nişte tuşe pe enorma până a deşertului, ochii surprinzători şi buzele arse până în carne, toate astea construiesc decorul unei brutalităţi naturale în care omul nu are ce căuta până la urmă, ca şi cum am fi nişte paraziţi ataşaţi de pielea planetei, paraziţi pe care un corp gigantic îi elimină până la urmă. La finalul filmului, în sală a fost prezent fi regizorul Sharunas Bartas, un adevărat personaj, tăcut şi înalt, mai potrivit pentru lumea din filmele lui. A fost clar pentru că mine că, dacă ar fi să mă raportez la cele două maniere amintite de Nae Caranfil, de această dată am avut de-a face cu un caz de seducţie.

CITIŢI ŞI:

Jurnal de TIFF: Visează şi tu norii