Graniţa dintre „Igen, tessek“ şi „Da, poftiţi“

Nici nu s-a terminat încă la Cluj circul cu piaţa de zarzavaturi, ridicat de liderii UDMR în sferele înalte ale politicii dâmboviţeane, că s-au trezit unii, din nou, să zgândăre relaţiile româno-maghiare.

Vicele de la Jobbik, cu cererile lui de amplasare a plăcuţelor bilingve şi de introducere a limbii maghiare ca limbă oficială în Transilvania, nu merită băgat în seamă. Au şi ungurii Vadimii lor, pe care n-au decât să şi-i trateze la Budapesta.

Un grup de tineri din diferite organizaţii maghiare a avut ideea să afişeze anunţuri prin diferite localuri din Cluj că se poate cere comanda şi în limba maghiară. Au luat la pas zeci de cafenele şi restaurante din oraş şi au împărţit insigne şi autocolante. Acum, dacă intri într-o cafenea şi chelneriţa poartă insigna cu „Igen, tessek" ştii clar că printre angajaţi sunt şi etnici maghiari. Dar asta nu îţi asigură mai mult confort şi servicii mai bune şi nu cred că maghiarii din Cluj vor aştepta mai puţin la mese doar pentru că li se ia comanda în ungureşte.

Pretenţiile lor sunt aceleaşi cu ale oricărui client, indiferent de limba pe care o vorbeşte. Chelneriţa să nu uite meniul, să fie servit politicos, să nu i se aducă scrumiera promisă după zece minute, să găsească toalete curate şi să îi fie calculată corect nota de plată. Cred că toţi am fi fost mai câştigaţi dacă aceşti tineri ar fi fost preocupaţi să îmbunătăţească serviciile din localurile clujene care lasă de dorit şi deranjează, fie că suntem români sau maghiari.

De aceea intiţiativa tinerilor maghiari mi se pare un soi de multiculturalism ostentativ, care îmi aduce aminte doar de epoca ciudată când la Cluj străzile erau pline de steaguri, bănci şi coşuri de gunoi vopsite în culorile naţionale. Cum nu era nici atunci nevoie să ne batem în piept că suntem români, nu e nici acum cazul ca maghiarii din Cluj să se bată în piept că sunt maghiari. Toţi etnicii maghiari din Cluj vorbesc limba română aşa cum românii din Secuime ştiu, la rândul lor, limba maghiară. Şi asta nu pentru că i-ar fi obligat cineva, ci pentru că doar aşa îşi mai pot spune unii altora necazurile sau mai pot împrumuta, vecini, unii de la alţii o ceapă sau un morcov.

Afişarea ostentativă a identităţii, apariţia ei ciudată în plin secol global, s-ar putea să le cam facă praf şi pulbere tocmai conceptul atât de drag minoritarilor de pretutindeni - multiculturalismul. Cei entuziasmaţi de lipsa graniţelor pun acum propriile graniţe, încântaţi de propria închistare, de propriul şi, în definitiv, inutilul lor curaj.