Cum a fost „inventat”, de fapt, Statul Islamic, cine îl finanţează şi rolul SUA în acest fenomen. Islamolog clujean explică culisele conflictului din Orientul Mijlociu
0Cum a ajuns Statul Islamic să controleze un teritoriu uriaş, cu o populaţie de circa 6 milioane de persoane? Ce implicare au avut SUA în acest proces? Cine sunt membrii celor peste o sută de facţiuni înarmate care activeză în acest moment în Siria, cine îi finanţează şi care sunt interesele din umbră ale „sponsorilor“? Sunt doar câteva dintre întrebările la care a răspuns islamologul clujean Marius Lazăr, cadru didactic la UBB.
Marius Lazăr, lector la Departamentul de Studii Internaţionale şi Istorie contemporană, la Facultatea de Istorie-Filosofie, din cadrul Universitatea Babeş-Bolyai şi unul dintre puţinii islamologi din România, a explicat pentru „Adevărul” istoria Statului Islamic, obiectivele mişcării, dar şi situaţia extrem de complexă din Siria. Universitarul clujean cunoaşte situaţia din ţările arabe atât prin prisma studiilor pe care le-a făcut, cât şi din teren, întrucât a făcut vizite de cercetare în ţări precum Iran, Egipt – unde s-a aflat chiar când a început „Primăvara Arabă” sau Maroc. Cu câteva zile înainte de interviu s-a întors dintr-o vizită de lucru în Iran, o ţară unde problema terorismului din zonă este luată foarte în serios.
S-a întâmplat ceva în ultimii ani, pentru că vedem o „erupţie” a islamismului radical?
Nu, erupţia există de decenii. S-a întâmplat că noi acum conştientizăm acest lucru, dar nu vorbim despre o noutate, din punct de vedere istoric. Noi avem impresia că istoria începe acum, cu noi, avem inocenţa să ne imaginăm că istoria noastră personală este şi istoria lumii. Dar, oricine citeşte o istorie a Orientului Mijlociu sau a Africii de Nord în secolul XX va observa că ideologiile şi formele politice şi militante, chiar radicale, s-au dezvoltat aproape în toate statele şi de-a lungul întregii acestei perioade, ele sunt un produs al crizelor identitare, politice, sociale, economice generate de mutaţiile care survin acum în regiune pe fondul proceselor de modernizare şi de occidentalizare.
Formarea statelor moderne în Orientul Mijlociu a fost un proces complex, ce a generat mari speranţe populare, mari iluzii privind destinul naţional şi chiar panarab, dar eşecurile care au survenit aici, mai ales după deceniul şapte, au provocat diferite reorientări ale populaţiei spre alte modele. Aceste modele au fost găsite mai ales în diferite reinterpretări sociopolitice ale tradiţiei islamice, mai ales pentru că dimensiunea lor religioasă le conferea o mult mai mare autoritate, atât teoriilor ca atare cât mai ales actorilor care le propuneau. Istoria curentelor islamiste, adică a celor care propun forme politice, socioeconomice, militante, este extrem de bogată şi ele se întâlnesc, cu istoriile lor specifice, în aproape toate statele musulmane, inclusiv în rândul comunităţilor musulmane de imigraţie, mai ales în Europa. Pe de altă parte, şi vreau să insist aici, trebuie să ne ferim de tentaţia, absolut greşită, de a absolutiza excesiv referinţele religioase atunci când se analizează comportamentele, individuale sau colective.
E o tentaţie absolut nesănătoasă azi, şi falsă, în realitate, de a lua în considerare aproape exclusiv referinţa identitară musulmană atunci când se discută despre populaţiile din regiune. În realitate, există nenumăraţi vectori identitari – naţionalitate, etnie, trib, regiune, profesie, condiţie socială, orientare politică sau ideologică, etc, etc, ce toţi conferă un statut particular şi specific fiecărui individ. A-l judeca pe cineva strict din perspectiva confesiunii sale, şi mai ales făcând apel la câteva categorii foarte generale privind religia sa, este aproape ridicol.
Faptul că valorile musulmane sunt astăzi încă foate importante în majoritatea societăţilor musulmane nu trebuie să oculteze faptul că religiozitatea ca atare este asumată în maniere extrem de diferite, mai ales urmând diferitele forme specifice ale tradiţiilor culturale din diferitele spaţii. Islamul nu e doar religie ca atare e şi cultură, şi set de valori, şi norme sociale, şi e greu de stabilit frontiera între ceea ce are o origine efectiv religioasă şi ceea ce provinde de la tradiţii monreligioase, mai ales în contextul ultimelor decenii când majoritatea statelor şi a societăţilor musulmane au suferit ample procese de secularizare şi de occidentalizare a normelor sociopolitice şi a valorilor publice.
Marius Lazăr a făcut mai multe vizite de cercetare în Egipt, Iran şi Maroc
Este adevărat Statul Islamic are cea mai mare putere dintre mişcările extremiste din ultimii ani?
Are. Trebuie să vedem cum a apărut Statul Islamic. În 2003, când regimul Ba'ath-ist a căzut în Irak, a fost o disoluţie aproape totală a întregii autorităţi, de la nivel central până la nivelul autorităţilor locale, atât cele militare cât şi cele civile. Aflat la putere din 1968, regimul Ba'ath-ist devenise o dictatură absolută, centrată în jurul lui Saddam Hussein, cu servicii de informaţii atotputernice, care controlau societatea şi blocau orice posibilă contestare. Toată această structură a fost dizolvată de autorităţile americane care au preluat gestiunea Irakului după căderea lui Saddam, dar au făcut marea greşeală să dizolve inclusiv armata irakiană care fusese, încă de la formarea statului, în 1921, un instrument de coeziune naţională. Americanii nu au reuşit şi nu au avut instrumentele să instituie foarte eficient şi rapid noi structuri de putere. În consecinţă, statul a colapsat şi societatea irakiană s-a fracturat, în anii care au urmat, în diferite forme de solidaritate tribale, sectare, etnice, politice, etc.
Şi mai grav, între toate acestea s-au dezvoltat nenumărate rivalităţi, conflicte, lupte pentru putere, pentru resurse, pentru influenţă, aversiuni intre lideri, dar şi pentru că multe dintre ele erau construite în jurul unor ideologii şi identităţi reciproc contestatare. În acest context marcat de violenţe, de la cele ce ţin de crima organizată la cele îndreptate împotriva trupelor străime sau a noilor autorităţi irakiene, reconfirmarea autorităţii etatiste asupra populaţiei s-a făcut foarte dificil. În Irak există o foarte puternică segregare comunitaristă, în primul rând sunniţi, şiiţi, kurzi, iar în interiorul fiecărei structuri există alte subgrupuri: triburi, partide politice aflate în rivalitate, diferiţi actori la nivel de localităţi etc. Irakul a intrat într-un fel de logică a unor rivalităţi multiple , iar autoritatea s-a instaurat foarte dificil. După 2003, arabii sunniţi, minoritari demografic (25%) şi-au văzut pierdute privilegiile politice, economice, sociale, instituţionale, dobândite, de-a lungul timpului, prin faptul că reţelele lor de solidaritate au reuşit să acapareze câmpul decizional şi principalele instituţii de putere. Instituirea unor alegeri libere, după 2005, a facilitat ascensiunea politică a partidelor şiite şi a kurde, deci a celor care au fost excluşi de la putere în istoria recentă a Irakului.
În consecinţă, lideri tribali, politici, mai ales noile grupări islamiste sau combatante sunnite, în mare măsură beneficiind de sprijinul populaţiei, s-au simţit din ce în ce mai mult distanţi faţă de noua ordine politică din ţară. O mare parte dintre membrii numeroaselor structuri irakiene de securitate şi paramilitare din perioada Saddam, de ordinul zecilor de mii, erau recrutate din rândul populaţiei sunnite, considerate ca fidele faţă de regim şi primind o serie de privilegii sociale şi financiare pentru acest lucru. După 2003, pierzându-şi statutul social şi profesional, fără resurse într-o ţară aflată, de mai mulţi ani, într-un colaps economic, aceştia s-au îndreptat spre mişcările de insurgenţă, naţionaliste sau islamiste, care apar acum în Irak şi care profită de haos şi de lipsa de autoritate a statului pentru a-şi construi propriile enclave teritoriale de unde să lupte împotriva trupelor străine şi a noilor autorităţi de la Bagdad. Acestei insurgenţe sunnite interne, irakiene, i s-a adăugat, în anii ce au urmat, mii de militanţi jihadişti veniţi din restul spaţiului islamic. În acei ani, mai ales între 2003 şi 2007, Irakul devenise un eldorado al grupărilor radicale, mai ales membri sau simpatizanţi ai al-Qaeda, care fugeau din Afganistan, Algeria, Libia, Golful Persic, şi care au venit aici să ducă un jihad împotriva a ceea ce potrivit salafismului jihadist reprezintă duşmanul prin excelenţă, „Occidentul”, adică Statele Unite.
În plus, ei au avut aici posibilitatea de a dezvolta şi pune în practică o altă aversiune ce face parte tot mai mult din temele centrale ale radicalismelor sunnite, cea împotriva şiiţilor. Această interpretare sectară, ce-şi trage resursele din învăţăturile savantului medieval hanbalit Ibn Taymiyya, şi care este astăzi desemnată sub termenul de takfirism (de la takfir – excomunicare) a oferit o motivaţie tragică sutelor, dacă nu miilor de atentate anti-şiite perpetuate în Irak, împotriva populaţiei civile, până astăzi. În acea perioadă, acest flux masiv de militanţi, armament, resurse financiare, era facilitat nu doar de sprijinul direct acordat de reţelele transnaţionale islamiste dar şi de o parte importantă din simpatizanţi particulari sau chiar din rândul unor structuri ale statelor din regiune, care urmăreau propriile lor agende geopolitice în Irak. În 2005, o parte dintre mişcările radicale sunnite dezvoltate aici s-au unificat într-o structură nouă, ce purta numele de Statul Islamic în Irak şi care este nucleul actualului Stat Islamic – sau Daesh cum este el numit în lumea arabă, după acronimul său.
Aşa cum azi Siria este în mijlocul unei acerbe rivalităţi între marile puteri regionale, Turcia, Arabia Saudită, Iran, la fel şi în deceniul trecut, Irakul, cu noile sale realităţi politice marcate de ascensiunea unor autorităţi şiite şi kurde a suferit de pe urma influenţelor exercitate de actorii regionali. Fiecare şi-a susţinut clienţii, fie din considerente sectare, ideologice, strategice, pragmatice, şi aceasta a întreţinut climatul de instabilitate şi de insecuritate vreme de ani de zile, mai ales în regiunea sunnită, îndeosebi în oraşe bastion ale sunnismului, precum Fallujah, Tikrit, Al-Ramadi, care au fost foarte greu de gestionat securitar vreme de câţiva ani. După ani de eforturi militare ale armatei americane, sprijinită de noile forţe irakiene, şi mai ales după noua strategie antiinsurecţională a generalului David Petraeus, în 2007-2008 – prin care au plătit o parte din liderii tribali locali sunniţi ca să lupte împotriva mişcărilor jihadiste, situaţia s-a stabilizat relativ. După 2008, Irakul a lăsat impresia că se redresează, economic, securitar, politic, în vreme ce mişcările jihadiste au devenit mai discrete şi au practicat o violenţă mai limitată faţă de anii anteriori.
Din păcate, fostul regim irakian condus de Nuri al-Maliki a avut o politică sectară, a privilegiat interese şiiţilor sau ale unor clienţi sunniţi ce nu erau interesaţi de comunitatea din care proveneau. Noul regim a căpătat tot mai mult aparenţele celui de dinainte de 2003, cu un nou autoritarism, concentrarea puterii decizionale în mâinile unui grup restrâns de clienţi şi fideli ai lui al-Maliki, la care se adaugă corupţia generalizată, incapacitatea autorităţilor naţionale sau locale de a oferi servicii eficiente, mai ales apă şi electricitate, clientelismul ce domină toate instituţiile de stat, persistenţa miliţiilor ataşate de diferitele partide sau grupări sectare şi tribale, între care există perpetue confruntări. Retragerea armatei americane, în 2011, a lăsat sarcina asigurării ordinii interne şi a securităţii Irakului în mâinile noilor structuri irakiene de armată şi de poliţie, dar, aşa cum s-a văzut în vara lui 2014, acestea au fost viciate de neprofesionalism, lipsă de fidelitate faţă de autoritatea de stat, recrutări pe baze clienteliste, corupţie.
Acesta e contextul, amplificat de criza regională provocată de Primăvara Arabă şi de militarizarea treptată a conflitului sirian, prin care mişcările islamiste irakiene au redevenit active. Fallujah a căzut din nou în mâinile Statului Islamic din Irak încă din 2011 şi nu este recuperat de armata irakiană nici astăzi, deşi a aflat la 80 de kilometri de Bagdad. Căderea Mosulului, apoi a altor părţi importante din regiunile sunnite irakiene, în 2014, a fost o consecinţă atât a eşecului politic şi securitar al puterii de la Bagdad cât şi al unei realităţi de pe teren, aceea că, de câţiva ani, regimul irakian nu mai era recunoscut şi dorit în această regiune. Zona aceasta din Irak e una de deşert, e foarte greu de gestionat securitar pentru că nu există suficiente resurse umane şi logistice pentru a-l ţine sub control.
Marius Lazăr, islamolog în cadrul UBB Cluj. FOTO: Arhivă personală
Populaţiile de acolo sunt formate din triburi, marcate de puternice relaţii de solidaritate între membri şi care au importante resurse militare de a se opune unei autorităţi etatiste indezirabile. Dacă, în 2007-2008, o parte dintre şeicii tribali de aici au fost convinşi şi cumpăraţi de americani pentru a-şi utiliza membrii tribali să lupte împotriva al-Qaeda şi a altor grupări jihadiste, mai ales cele formate din combatanţi străini, neirakieni, acum ei nu au mai avut o mare complezenţă faţă de regimul al-Maliki ce a avut o politică vizibilă de represiune împotriva populaţiei sunnite irakiene.
Care este momentul zero al Statului Islamic în Siria?
Statul Islamic este deci un produs recent al activismelor salafist-jihadiste irakiene resuscitate. Conflictul sirian de după 2011şi refluxul autorităţilor politice şi militare siriene dintr-o parte a teritoriului Siriei, mai ales la frontiera cu Irak, a permis transferarea militanţilor jihadişti din Irak spre Siria, mai întâi în cadrul unei noi structuri, Jabhat al-Nusra, apărută în 2013. De altfel, ea era doar una dintre zecile, chiar sutele de grupări combatante dezvoltate pe teritoriul sirian, care luptă împotriva regimului de la Damasc.
Orientarea acestora, ideologică, identitară, politică, este extrem de eterogenă, de la grupări de tendinţă seculară, pro-occidentală, până la cele islamiste, în diferite forme, unele în linia Fraţilor Musulmani, altele în linia salafismului jihadist. Reflectând, foarte adesea, interesele diferitelor puteri regionale, între ele există o acerbă rivalitate şi luptă pentru influenţă, resurse, teritoriu. Este ceea ce a şi motivat ruptură dintre aripa siriană şi irakiană a Statului Islamic, în 2013, când liderul Jabhat al-Nusra, al-Julani, a preferat să părăsească gruparea matcă irakiană, condusă de al-Baghdadi, pentru a-şi manifesta fidelitatea faţă de al-Qaeda şi liderul său, Ayman al-Zawahiri.
Există o structură organizată, există un lider al Statului Islamic?
Cel care s-a erijat ca lider carismatic este al-Baghdadi, care încearcă sa valorifice mai ales studiile sale teologice şi afirmatul său statut de sayyid, adică de descendent din linia Profetului Muhammad. Ca orice grupare islamistă, Statul Islamic încearcă, la nivel de imagine, de ideologice, de guvernanţă, să-şi asume o cât mai vizibilă dimensiune islamică, chiar dacă, aşa cum am spus deja, este vorba de interpretări foarte particulare şi radicale ale normelor musulmane, în linia unui hanbalism rigorist.
Dincolo de aceasta, Statul Islamic este dublat de o infrastructură militară şi militantă, foarte ficientă după cum s-a văzut în ultimii doi ani în Irak şi Siria, formată dintr-un nucleu de câteva mii de combatanţi foarte motivaţi şi mai ales cu o experienţă de luptă dobândită în nenumăratele înfruntări cu autorităţile irakiene sau siriene dar mai ales cu celelalte facţiuni rivale. Lor se adaugă nenumăraţi militanţi venind din alte ţări musulmane, din Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia centrală şi, cel mai important şi mai inedit, din spaţiul european.
Impunând o disciplină foarte strictă, valorizând o violenţă îndreptată împotriva oricărei structuri sociale care le contestă leadershipul, inclusiv împotriva membrilor mişcării care nu-şi asumă categoric fidelitatea şi supunerea, Statul Islamic ajunge să gestioneze azi un teritoriu larg în Irak şi Siria. Chiar dacă acesta e format în mare parte dintr-o zonă deşertică, ei ocupă şi centre urbane, oraşe precum Raqqa (Siria) care capitala lor, Mosul, Fallujah, Al Ramadi, adică un ansamblu de aproape 6 milioane de oameni.
Cum a fost posibil?
Emergenţa lor atât de rapidă şi de largă se datorează tocmai disoluţiei autorităţilor etatiste irakiene şi siriene asupra acestor teritorii ca şi a fragilităţii contextului regional, care permite mobilitatea atât de mare a militanţilor spre aceste teritorii. În Siria, armata siriană a preferat să se retragă din zona de est, Deir ez-Zour, care e deşertică şi nu are mare miză strategică şi nici economică pentru regimul de la Damasc, preferând să-şi concentreze resursele militare şi strategice pe zonele vitale precum capitala, axa spre litoralul Mării Mediterane.
Ce vrea Statul Islamic? Care este obiectivul lor?
Ceea ce liderii mişcării propun, la nivel oficial, este reconstrucţia politică, socială, economică, juridică, a unui model ideal de stat şi de guvernanţă islamică, dar aşa cum este el imaginat de ideologii radicali islamişti. Acesta este ipostaziat de instituţia califală, dar proclamarea sa, în 2014, şi auto-instituirea lui al-Baghdadi drept calif este doar o mimare penibilă a unui model istoric care s-a perimat, în autoritatea sa religioasă şi politică reală, încă din momentul distrugerii Bagdadului de către mongoli, în 1258, când dinastia abbasidă a fost lichidată. De atunci, funcţia califală a devenit mai degrabă simbolică, fiind preluată şi deţinută de sultanii otomani, după 1517, dar autoritatea lor asupra lumii sunnite n-a fost unanimă şi nici certificată de virtuţile clasice pe care le presupunea funcţia.
Spuneţi-ne mai multe despre califat
Termenul calif apare în vremea lui Muhammad şi înseamnă locţiitor – adică cel care succede Profetului, preluând autoritatea spirituală şi politică a acestuia dar nu şi capacitatea profetică. De-a lungul secolelor, califatul s-a transformat, treptat, mai degrabă într-o formă de regalitate în manieră clasică (mulk), mai ales odată cu instaurarea dinastiilor umayyadă şi abbasidă. Deja din secolul al IX-lea, califii abbasizi pierd treptat autoritatea politică, în favoarea emirilor, vizirilor, sultanilor din jurul lor, sau din diferitele provincii. Mai mult, în secolele X-XI, există simultan trei califate, cel umayyad din Spania, cel abbasid din Orientul Mijlociu şi regiunile orientale, şi cel fatimid, în Africa de Nord, care nu era sunnit ci ismaelian şi care a încercat să distrugă pe rivalul său din Bagdad. În perioada modernă, califatul, ca instituţie, a fost desfiinţat de Mustafa Kemal Ataturk, în 1924, în contextul politicilor sale de secularizare din noua republică turcă.
De atunci, deşi, în epocă, această dispariţie a provocat o anumită criză în interiorul unor medii musulmane pietiste şi diferite soluţii de substituţie, problema califatului a căzut în desuetudine şi nici una dintre marile curente de reislamizare din lumea musulmană nu a imaginat ca foarte realizabilă resuscitarea unei astfel de tradiţii. Ceea ce a făcut statul Islamic, prin proclamarea ideii de califat, face parte dintr-o simplă strategie de imagine, din încercarea de a construi iluzia – chiar dacă se încearcă şi realizarea ei concretă, unei posibile mobilizări musulmane la scară internaţională în jurul statului Islamic.
În realitate, excesele şi violenţele perpetuate de membrii săi, ambiguitatea privind interesele sale reale şi posibilele complicităţi cu diferitele structuri de putere din regiune, politicile rigoriste, anti-creştine şi împotriva celorlalte denominaţiuni musulmane (şiiţi, yezidiţi, etc.), toate acestea fac puţin credibil şi acceptat statul Islamic în rândul populaţiilor musulmane obişnuite.
Statul Islamic de cine este sprijinit acum?
Sunt multe variante despre posibilii susţinători, financiari sau militari, ai Statului Islamic dar, evident, informatiile autentice în acest sens sunt aproape imposibil de cunoscut de către simpli observatori profani, ca noi. Trebuie însă, încă o dată insistat asupra faptului că Statul Islamic, şi, secundar, Jabhat al-Nusra, sunt doar grupările cele mai mediatizate şi cunoscute dintr-un complex mult mai numeros de mişcări combatante, jihadiste sau nu, care acţionează acum în regiunea siro-irakiană. În Siria există la ora actuală câteva sute, dacă nu peste o mie de grupări, a căror autoritate se poate întinde de la câteva străzi sau un cartier din Alep, Homs, Hama, până la structuri precum Ahrar al-Sham, care numără peste zece mii de membri şi acţionează pe teritorii extinse din nordul Siriei.
Ele sunt susţinute, mai mult sau mai puţin discret, mai mult sau mai puţin definitiv, de actori regionali, etatişti sau nu, mai ales Arabia Saudită, Turcia, Qatar. La rândul său, regimul sirian este susţinut de alţi actori regionali, de Iran, care trimite membri ai Brigăzii al-Quds, de Hezbollah, sau de numeroase miliţii recrutate din rândul comunităţii şiite din Irak şi chiar din alte zone şiite din regiune. Tocmai această multiplicare a celor care acţionează astăzi în Siria, de la nivel local la cel internaţional, şi mai ales faptul că între toate aceste forţe există rivalităţi, conflicte, toate acestea fac astăzi foarte dificilă posibilitatea unei stabilităţi în Siria şi a unei redresări securitare. Prinşi în interiorul acestor violenţe cotidiene şi a unor scenarii conflictuale cinice, cei care suferă sunt în primul rând oamenii obişnuiţi, ceea ce a motivat, în ultimii patru ani, fenomenul atât de masiv şi de tragic al refugiaţilor şi al deplasaţilor intern din Siria şi Irak. Rămâne de vazut dacă comunitatea internaţională are resursele, diplomatice şi umanitare, de a gestiona une dintre cele mai cumplite crize ale epocii noatre contemporane.
Carte de vizită, Marius Lazăr
Marius Lazăr este lector universitar la Departamentul de Studii Internaţionale şi Istorie contemporană, la Facultatea de Istorie-Filosofie, din Universitatea Babeş-Bolyai şi unul dintre puţinii islamologi din România. Lazăr Marius are un doctorat în Relaţii Internaţionale la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi este doctorand la „Institut Français de Géopolitique” din cadrul , Université Paris 8 (Franţa) unde lucrează pe problematica şiismului irakian. A fost în mai multe stagii de cercetare în Franţa, Egipt, Maroc şi Iran. El ţine cursuri de Istoria şi geopolitica Orientului Mijlociu contemporan, Istoria şi geopolitica Caucazului şi a Asiei Centrale şi de Sud, Relaţii Internaţionale în secolele XX-XXI.
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
