Cărtărescu, în apărarea „generaţiei Facebook“: „Puştiul meu umblă pe Skype de zici că pluteşte. Nici el, nici colegii lui nu mi s-au părut vreodată imbecili“

Pe fondul dezbaterilor aprinse provocate de declaraţia rectorului UBB Cluj, care a afirmat că „generaţia Facebook” ar fi formată din „oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate”, scriitorul Mircea Cărtărescu a postat, pe pagina sa de Facebook, un mesaj prin care susţine că a vedea în tineri doar „o umanitate decăzută de la valorile noastre e un lucru urât şi trist”.

O declaraţie controversată a rectorului Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj a scandalizat, zilele trecute, o parte a opiniei publice. Istoricul Ioan Aurel Pop a precizat joi, 25 august, cu ocazia deschiderii primei ediţii a Congresului Naţional al Istoricilor Români, că „oamenii lipsiţi de cultură generală şi de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare şi să ia decizii în cunoştinţă de cauză alcătuiesc generaţia „Google”, generaţia „Facebook”, generaţia „SMS” sau toate la un loc! Sunt oameni, în general, inteligenţi, dar cu inteligenţa canalizată spre scopuri controlate de o elită malefică”.

Criticile aduse de profesorul universitar unei întregi generaţii de tineri au fost sancţionate imediat în spaţiul public. Vineri, 26 august, „Adevărul” l-a contactat pe rectorul UBB, pentru a-i adresa câteva întrebări legate de afirmaţiile sale, istoricul susţinând, de această dată, că declaraţiile sale au fost scoase din context şi că „să nu se simtă jigniţi tinerii care sunt pe Facebook, cei care lucrează cu netul şi cu reţelele sociale şi ştiu să caute inteligent datele importante de care au nevoie, aceştia au tot respectul meu, şi eu fac la fel ca şi ei, şi eu folosesc foarte mult netul pentru a obţine informaţii”. 

„Noi, cei care-avem o vârstă, am avut şansa noastră în lume”

Pe fondul acestor controverse, scriitorul Mircea Cărtărescu a scris, vineri seară, pe pagina personală de Facebook, câteva cuvinte prin care îşi exprimă respctul faţă de „generaţia Facebook”, despre care spune, printre altele, că „rareori a existat în lume atâta creativitate”. Reproducem, mai jos, integral, postarea făcută în spaţiul virtual de Mircea Cărtărescu:

„Deşi sunt departe de-a mai fi un om tânăr, am trecut şi sper să trec şi de-acum încolo cu mintea deschisă prin revoluţia de paradigmă tehnologică şi culturală prin care trecem toţi. Departe de-a mă speria şi irita, lumea reţelelor de socializare, a motoarelor de căutare, a marilor break-throughs ştiinţifice, a gadgeturilor electronice mă fascinează. Să vezi din tot miracolul lumii din ultimele decenii doar imbecilii de pe Facebook (care erau, slavă Domnului, destui şi-n lumea cărţii, a catedralelor şi-a peşterilor şi-or să fie tot atâţia pe Proxima b, dac-o s-ajungem cândva acolo) înseamnă să iei un supărător produs secundar drept esenţa schimbărilor.

Îi înţeleg pe oamenii care-au trăit în utopia cărţii (doar sunt unul dintre ei), le-nţeleg perplexitatea în faţa tinerilor şi-a unei lumi care nu mai seamănă cu cea de-acum două sau trei decenii, dar mie mi se pare că rareori a existat în lume atâta creativitate, atâta risipă de geniu ştiinţific, tehnologic şi artistic ca astăzi. Nu cred că e bine să vedem doar pericolele noului fel de realitate (şi post-realitate) în care trăim fără să înţelegem şi speranţele de neimaginat altădată pe care ni le aduce.

Personal, nu cred că există o conspiraţie pentru idiotizarea tinerelor generaţii ca să fie manipulate mai uşor. Cred doar că omul se schimbă, cum s-a mai schimbat de câteva ori în istorie. Tinerii nu mai citesc la fel de mult ca părinţii lor, poate, dar navighează în alte medii cu o dexteritate pentru mine uimitoare şi inimitabilă. Puştiul meu scrie pe claviatură de trei ori mai repede ca mine, computerele n-au secrete pentru el, umblă pe skype, pe what’s up, pe you tube şi pe alte chestii de zici că pluteşte şi vă jur că nici el, nici colegii lui nu mi s-au părut vreodată imbecili spălaţi pe creier.

În plus, şi mă opresc aici, noi, cei care-avem o vârstă, am avut şansa noastră în lume. Ne-am dat măsura în bine şi-n rău. Astăzi sunt alţii în punctu-n care-am fost noi acum mai multe decenii. Să nu vedem în ei decât o umanitate decăzută de la standardele noastre - vai, câteodată conservator-naţionaliste - mi se pare un lucru urât şi trist. Şansa lor e acum, şi ei nu vor trăi şi nu vor gândi ca noi, deşi poate ne vor duce viaţa şi gândurile mai departe”.

Rectorul Pop: „Oameni lipsiţi de cultură generală”

Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (UBB), Ioan-Aurel Pop, a explicat, pentru „Adevărul”, ce a vrut să spună când a afirmat că generaţiile „Google”, „Facebook” şi „SMS” ar fi formate din „oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare şi să ia decizii în cunoştinţă”.

Discursul rectorului Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (UBB), Ioan Aurel Pop, ţinut, joi, 25 august, cu ocazia deschiderii primei ediţii a Congresului Naţional al Istoricilor Români, cea mai mare manifestare ştiinţifică din domeniul istoriei din România în ultimii 36 de ani, a declanşat ample dezbateri în presă şi pe reţelele sociale. Cel mai controversat a fost următorul citat:

„Oamenii lipsiţi de cultură generală şi de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare şi să ia decizii în cunoştinţă de cauză alcătuiesc generaţia „Google”, generaţia „Facebook”, generaţia „SMS” sau toate la un loc! Sunt oameni, în general, inteligenţi, dar cu inteligenţa canalizată spre scopuri controlate de o elită malefică”. Afirmaţia a fost catalogată drept un atac al rectorului celei mai mari universităţi din ţară la adresa tinerilor studenţi.

„Oamenii lipsiţi de cultură generală şi de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare şi să ia decizii în cunoştinţă de cauză alcătuiesc generaţia „Google”, generaţia „Facebook”, generaţia „SMS” sau toate la un loc! Sunt oameni, în general, inteligenţi, dar cu inteligenţa canalizată spre scopuri controlate de o elită malefică”, a spus I.A. Pop.

„Citatul a fost scos din context”

„Adevărul” a luat legătura cu Ioan Aurel Pop (foto jos), cerâdu-i să explice care a fost contextul declaraţiei şi ce a vrut, de fapt, să spună. „În primul rând, trebuie să menţionez că a fost un citat scos din context. Eu n-am ţinut o cuvântare legată de generaţia Facebook, ci de statutul şi rolul istoricului în societate, arătând că rolul istoricului este să formeze generaţii de oameni educaţi, iubitori de cultură. Am subliniat că  nu trebuie înlocuite aceste discipline clasice ce se fac de la Renaştere, Istorie, limbi clasice, Limba română, cu pseudo discipline; Aceste discipline trebuie făcute serios la şcoală, pentru că, alminteri, riscăm să formăm generaţii de oameni fără cultură generală, fără educaţie şi foarte uşor de manipulat”, a explicat rectorul. Discursul rectorului a avut titlul „Meseria de istoric la începutul mileniul al treilea”.

Care este contextul afirmaţei

Astfel, în paragraful anterior celui care a provocat scandalul, Pop vorbeşte despre un trend contemporan „de ignorare a trecutului omenirii, a experienţei de viaţă a comunităţilor, mai ales a celor naţionale”. El critică înlocuirea disciplinelor precum Istrorie cu materii precum „educaţie pentru drepturile copilului”, „educaţie antreprenorială”, „educaţie sexuală”, „educaţie rutieră”, „educaţie juridică” etc.).

„Învăţând istorie, elevul află despre lumi şi compară, face cunoştinţă cu primele legi, constituţii, culte religioase, află ce sunt stilurile arhitectonice, deosebeşte o simfonie de un concert, distinge valorile antice, medievale, moderne, află cum s-au purtat războaie în numele dragostei, al credinţei şi al bisericii, al libertăţii, egalităţii şi democraţiei etc., poate preţui dialogul şi informarea, poate evalua răsturnarea ordinii nedrepte dintr-o societate etc. Istoria, ca şi alte discipline „învechite” promovau, pe lângă fapte, valori morale, artistice, umane, idei fundamentale generale, strategii de viaţă”.

Apoi, arată că „rezultatul acestor demersuri insistente din ultima vreme este crearea de mecanisme umane, de roboţi, de marionete uşor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace. Oamenii lipsiţi de cultură generală şi de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare şi să ia decizii în cunoştinţă de cauză alcătuiesc generaţia „Google”, generaţia „Facebook”, generaţia „SMS” sau toate la un loc! Sunt oameni, în general, inteligenţi, dar cu inteligenţa canalizată spre scopuri controlate de o elită malefică”.

„Istoricii tineri nu trebuie influenţaţi de generaţia Facebook”

Pop a continuat cu explicaţiile legate de discurs, vorbind despe tinerii istorici, care sunt formaţi pe băncile UBB: „Istoricii tineri nu trebuie să fie influenţaţi de generaţia Facebook, ci trebuie să meargă în biblioteci, la arhive, să ajungă la materia primă a istoriei, la sursă sau la izvorul istoric. M-am referit la elitele malefice ce există în lume şi care îi pot conduce pe tinerii needucaţi pe căi greşite, de exemplu, cei ce se detonează singuri şi omoară zeci şi sute de oameni, sunt oameni fără educaţie,  fără cultură generală, fără discenământul de a aprecia valorile, dar oameni care ştiu să lucreze pe net şi pot să fie influenţaţi de mesajele de acolo. Nu avem nevoie de oameni roboţi, ci de oameni cu personalitate”. 

„Mi-au spus că Bucovina este un brand de apă minerală”

Fiind profesor la Facultatea de Istorie şi Filosofie, l-am întrebat pe rectorul UBB dacă afirmaţiile lui legate de pericolul „influenţei generaţiei Facebook asupra istoricilor tineri” îşi au originea în experienţele pe care le-a avut cu studenţii săi. „Da, binenţeles. De exemplu, în urmă cu câţiva ani, le-am dat studenţilor din anul I un chestionar. Una dintre întrebări se referea la provinciile istorice româneşti. O altă întrebare era: Ce este Bucovina. Şase dintre cei 60 de studenţi ai mei de anul I au răspuns că este o marcă de apă minerală. Şi nu au făcut-o în glumă. Răspunsul era corect, dar nu avea legătură cu contextul. Dacă am întrebat despre provinciile istorice, a fost clar că nu m-am referit la apa minerală”, a explicat Pop.

„Putem să dăm vina pe internet, Facebook sau SMS de faptul că aceşti tineri nu ştiau ce este Bucovina?”, l-am întrebat pe rector. „Nu Facebookul e de vină pentru aceaste probleme, vina o are educaţia noastră care se face greşit în gimnaziu. Profesorii ar trebui să îi înveţe pe elevi care sunt provinciile istorice, ce e o hartă istorică, o hartă geografică, care sunt stilurile arhitecturale, care este diferenţa între o simfonie şi un concert. Eu astea la Istorie le-am învăţat. Profesorul de istorie trebuie să fie un om cu o cultură vastă pentru a fi în stare să-şi prezinte materia într-o manieră atractivă, fapt pentru care poate folosi şi tehologia. Pentru asta a fost pledoaria mea şi nu împotriva mijloacelor moderne fără de care nu putem funcţiona astăzi”, a spus Pop. El a concluzionat:

„Să nu se simtă jigniti, tinerii care sunt pe Facebook, cei care lucrează cu netul şi cu reţelele sociale şi ştiu să caute inteligent datele importante de care au nevoie, aceştia au tot respectul meu, şi eu fac la fel ca şi ei, şi eu folosesc foarte mult netul pentru a obţine informaţii”, a spus rectorul.

„Pentru mine, netul este indispensabil”

Pop a mai precizat că nu respinge mijloacele tehnologice noi: „Pentru mine, ca istoric, ca om, ca intelecutal, netul, Facebookul, SMS-ul, telefoanele mobile sunt instrumente indispensabile, dar e important să nu ne lăsăm înrobiţi şi amăgiţi de anumite mesaje ce pot veni pe aceste căi, trebuie să fim cu pcioarele pe pământ, să avem educaţie, cultură, şi aceste lucruri se pot învăţa de la un istoric bun dacă el este lăsat să predea istoria elevilor”.

Întrebat despre faptul că totuşi tehnologia îi ajută foarte mult pe tinerii istorici permiţându-le accesarea arhivelor şi a diferitelor cărţi direct pe net, Pop a spus: „Într-adevăr, pot fi folosite arhivele de pe internet într-o manieră extraordinară, dar o parte din izvoare, materia primă după care istoricul reconstituie trecutul, nu sunt digitizate. Eu dacă văd o ştire pe wikipedia trebuie să am capacitatea de a o verifica - nu am dreptul ca istoric s-o iau de adevărată. Nu e bine să transform acest instrument extaordinar cum e netul sau reţelele sociale în scopuri în sine, ele sunt metodologii care ne ajută să dobândim cunoştinţe”.

”Adevărul” vă prezintă discursul întreg al rectorului: 

Istoria sau ştiinţele istorice – cum se denumesc de către specialişti domeniile complexe şi variate ale cercetării trecutului omenesc – se află într-un moment de mare cumpănă, ca şi întreaga societate contemporană. Viaţa oamenilor care au trăit în trecut este considerată de către înţelepţi memoria colectivă a comunităţii pământeşti. Cu alte cuvinte, de-a lungul timpului, s-au adunat fapte, întâmplări, evenimente, procese etc., care se constituie în zestrea omenirii, în patrimoniul societăţii, într-un adevărat tezaur de viaţă. Noi suntem oameni şi – ca să parafrazez un dicton latin – nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să ne fie străin. Dacă lăsăm să ne scape o parte din esenţa umană, ne expunem unor riscuri greu de evaluat. Datorită acestei convingeri, diferitele comunităţi umane, începând cu sumerienii şi egiptenii cei vechi, au cultivat cunoaşterea trecutului prin intermediul specialiştilor, elaborând reguli speciale pentru aceasta. A fost o vreme când istoria era poveste şi poezie, spusă şi cântată pe muzică de către aezi, care cultivau arta de a reînvia frumos şi armonios lumile de odinioară.

Ulterior, istoria a devenit „anchetă” sau „cercetare”, făcută prin diferite metode de investigaţie, cu scopul descoperirii adevărului din trecut. Fireşte, s-a aflat curând că lumile revolute nu mai puteau fi reînviate întocmai, orice am fi făcut noi, oamenii. Marele istoric român şi filosof al istoriei Alexandru D. Xenopol împărţea domeniile cunoaşterii în „ştiinţe de repetiţie” şi „ştiinţe de succesiune”. Din prima categorie făceau parte ceea ce noi numim ştiinţe exacte şi experimentale, iar din a doua istoria, adică viaţa de demult. În vreme ce în primele domenii, realităţile se prezintă ca imuabile şi eterne, în „ştiinţele de succesiune” pare că „totul curge” şi nimic nu mai rămâne cum a fost. Marele istoric transilvănean al secolului trecut David Prodan vorbea despre „ştiinţe de revelaţie” şi „ştiinţe de acumulare”, istoria fiind plasată în a doua categorie, ea presupunând muncă asiduă şi intensă în arhive şi biblioteci, pe şantiere arheologice, în muzee şi conducând la rezultate nu imediat, ci după mulţi ani.

Chiar şi aşa, cu gradul ridicat de relativism asumat, cercetarea trecutului a ajuns, cam de la Renaştere încoace şi mai ales în ultimele două secole, un domeniu de cunoaştere dotat cu metode precise de investigare, cu reguli de operare cunoscute şi verificate, atât cât poate fi preciziunea aplicată în disciplinele socio-umane.

Se admite că adevărul absolut al lumilor trecute este imposibil de cunoscut de către noi, oamenii, cărora nu ne rămân decât urme disparate şi subiective (cel mai adesea) ale întâmplărilor de odinioară. Prin urmare, istoricul nu poate reînvia lumea revolută pe care o studiază, dar se poate apropia de ea cât mai mult, o poate reconstitui cât mai aproape de ceea ce a fost, dacă respectă „regulile jocului”, verificate de secole şi de generaţii întregi de specialişti.

Noi numim printr-o convenţie viaţa oamenilor de odinioară trecut. De fapt, trecutul a fost, pentru cei care l-au trăit, viaţă intensă prezentă. Până la urmă, toată viaţa oamenilor devine trecut, orice am face noi şi oricum am încerca să ocolim acest curs. Prezentul durează o clipă şi apoi devine trecut, viitorul este mereu incert, dar ajunge şi el prezent şi apoi trecut, astfel încât, iremediabil şi reversibil, dimensiunea cea mai lungă şi mai certă la care avem acces (limitat, e drept) este trecutul. Ca urmare, dragostea pentru trecut înseamnă dragoste de viaţă, iar cunoaşterea trecutului este cunoaşterea vieţii. Aceasta nu înseamnă deloc – cum observa demult o Doamnă a spiritului universal, Marguerite Yourcenar – că trecutul este o vârstă de aur. Nu, fiind viaţă, trecutul poate să fie frumos şi sublim, urât şi ruşinos sau, pur şi simplu, oarecare. A-l cunoaşte este o necesitate, iar a-l ignora poate deveni o catastrofă.

Din păcate, trendul contemporan este de ignorare a trecutului omenirii, a experienţei de viaţă a comunităţilor, mai ales a celor naţionale. Motivele sunt multe, de la graba planetei de a se autodistruge prin poluare, dezechilibre, catastrofe naturale etc. până globalizarea prost înţeleasă şi de la ideea că memoria este inutilă până la superficialitate, ignoranţă, trivialitate, violenţă, toate cultivate de forţe mult mai puternice decât ne putem noi închipui. Astăzi se tinde la înlocuirea din sistemul de educaţie primară şi secundară a disciplinelor şcolare consacrate şi care şi-au dat măsura valorii lor în societate (istorie, geografie, botanică, zoologie, anatomie, limbi clasice etc.) prin conţinuturi (necesare, fără îndoială) botezate „discipline şcolare” („educaţie pentru drepturile copilului”, „educaţie antreprenorială”, „educaţie sexuală”, „educaţie rutieră”, „educaţie juridică” etc.).

Toate aceste teme din a doua categorie sunt subiecte de cunoaştere de neînlocuit în lumea contemporană, dar ele nu sunt discipline care să trebuiască apreciate de sine stătător şi finalizate prin medii şcolare! Sau ar putea să fie, la rigoare, dar nu prin eliminarea celorlalte! Învăţând istorie, elevul află despre lumi şi compară, face cunoştinţă cu primele legi, constituţii, culte religioase, află ce sunt stilurile arhitectonice, deosebeşte o simfonie de un concert, distinge valorile antice, medievale, moderne, află cum s-au purtat războaie în numele dragostei, al credinţei şi al bisericii, al libertăţii, egalităţii şi democraţiei etc., poate preţui dialogul şi informarea, poate evalua răsturnarea ordinii nedrepte dintr-o societate etc. Istoria, ca şi alte discipline „învechite” promovau, pe lângă fapte, valori morale, artistice, umane, idei fundamentale generale, strategii de viaţă; noile „discipline” propuse răspândesc metode şi tehnici limitate, cunoştinţe de nişă, care se pot învăţa de către un om cu inteligenţă medie în timpul liber sau în cadrul orelor de dirigenţie sau prin prisma dexterităţilor şcolare.

Rezultatul acestor demersuri insistente din ultima vreme este crearea de mecanisme umane, de roboţi, de marionete uşor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace. Oamenii lipsiţi de cultură generală şi de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare şi să ia decizii în cunoştinţă de cauză alcătuiesc generaţia „Google”, generaţia „Facebook”, generaţia „SMS” sau toate la un loc! Sunt oameni, în general, inteligenţi, dar cu inteligenţa canalizată spre scopuri controlate de o elită malefică. Elita clasică a acestei lumi pare abulică, ameţită, adormită, fără nerv şi fără voinţă. Aici nu este vorba despre conflictul dintre generaţii, nici despre mitul vârstei de aur, nici despre nostalgia tinereţii, ci de realism. Am fost avertizaţi demult că „somnul raţiunii naşte monştri”. Nu demult, am văzut ciocane distrugând statui mesopotamiene sau bombe nimicind Palmyra! Ar fi bine să veghem cu toţii ca toate admirabilele descoperiri şi invenţii ale lumii contemporane să servească omului creativ şi creator, omului cercetător şi omului moral, nu omului-robot, distorsionat şi manipulat.

Deprecierea istoriei ca disciplină s-a datorat în România unor cauze speciale, cum ar fi derapajele din timpul regimului comunist (când trecutul a fost parţial falsificat, glorificat, alb şi imaculat etc.), exceselor naţionaliste şi protocroniste, denigrării românilor şi trecutului lor după 1989 etc. După Al Doilea Război Mondial, noi, românii, am trecut printr-o etapă proletcultistă şi internaţionalistă (când „lumina venea de la Răsărit” şi trecutul nostru nu reprezenta nimic), până prin 1960-1965; prin una mai echilibrată, de recuperare a unor valori naţionale, până prin 1975; prin una naţionalist-comunistă, până în 1989 şi prin una de marasm şi incertitudine, de dezorientare şi paradox, în ultimul sfert de secol. Pe de o parte, suntem atenţionaţi de unii că istoria noastră începe la Tărtăria, la Cucuteni şi la Gumelniţa, românii fiind cel mai vechi şi mai glorios popor din Europa, că suntem daci curaţi, de la care romanii ar fi învăţat latineşte; pe de alta, ni se spune de către alţii că nu am fost capabili de nimic de-a lungul vremii, că am fost o masă amorfă, că nu avem valori competitive, că toţi istoricii noştri au cultivat nu realităţi, ci mituri naţionaliste ruşinoase, că nu suntem nici măcar români, că nu avem în trecut momente referinţă, că marile personalităţi ne sunt toate mici, că Eminescu a fost xenofob, iar Coşbuc minor, că Ziua Naţională este o eroare etc. Nu este de mirare că, mişcându-ne în acest cadru, am ajuns cu istoria noastră de ocară, că disciplina este pusă sub semnul întrebării, iar slujitorii săi blamaţi.        

Pentru remedierea răului, până se mai poate, trebuie, între altele, ca istoria să rămână o formă de cunoaştere apreciată, respectată şi preţuită şi, în primul rând, studiată. De aceea, istoria trebuie să aibă, ca disciplină şcolară, la toate clasele şi profilurile, cel puţin câte două ore pe săptămână. Cei care sunt datori să facă cercetarea trecutului sunt istoricii, singurii care au capacitatea să ajungă la izvoare, să extragă din ele adevărul (parţial) şi să-l explice publicului. Amatorii de istorie – ingineri, medici, artişti etc. – să fie liberi să se pronunţe despre trecut, să scrie despre trecut, dar să-şi recunoască amatorismul, să precizeze caracterul de eseu, de povestire, de impresie al produselor lor. Nici eu, ca istoric, dacă scriu despre medicină sau despre chimie, nu mă pot da drept medic ori chimist! Credibilitatea unui domeniu o asigură exclusiv specialiştii, cei care au fost pregătiţi anume să studieze acel domeniu. Şi nici dintre specialişti, un contemporaneist nu e bine să se pronunţe ştiinţific despre antichitate sau epoca medievală, după cum un medic orelist nu poate lucra la ortopedie, nici un anestezist nu va fi lăsat să opereze.

Istoria ca cercetare şi ca specialziare universitară are ocazia şi obligaţia să iasă din starea de superficialitate, din ancorarea sa în eseistică, din părăsirea surselor şi să revină la rosturile sale esenţiale, anume investigarea lumilor trecute în funcţie de criteriul veridicităţii, cu accent pe ştiinţele (disciplinele) auxiliare, pe filologia clasică şi modernă, pe cultivarea erudiţiei şi a legîătrurilor cu domeniile conexe.

Menirea acestui congres  (Congresul Istoricilor Romani, Cluj, Universitatea Babes Bolyai, 25-28 august 2016 – N. Red.) este, între altele, sà contribuie la reaşezare pe baze sigure a prestigiului istoriei ca formă de cunoaştere a vieţii omenirii şi poporului român, de revigorare a cercetării ştiinţifice în domeniu, de reconsiderare a statutului istoricului în societate şi de asigurare a statutului de disciplină şcolară a istoriei, la toate clasele profilurile, în acord cu importanţa cunoaşterii istorice. Prin aceasta, nu dorim decât să reconferim fiinţelor şi comunităţilor umane demnitatea, capacitatea de alegere şi de judecată, discernământul şi creativitatea, spre revigorarea idealurilor care au făcut posibilă lumea şi care se bazează pe cunoaştere şi pe cunoştinţe, pe comparaţie şi pe credinţă, pe dialog, pe dreptate şi adevăr, toate acestea subsumate binelui individual şi general. Un mare istoric francez, devenit martir – Marc Bloch – făcea în prima jumătate a secolului al XX-lea apologia pentru istorie şi elogiul meseriei de istoric şi a plătit cu viaţa pentru convingerile sale, pentru apărarea valorilor umanităţii. Nu mai dorim să plătim cu viaţa pentru a asigura perpetuarea valorilor umane, a marilor creaţii ale omenirii. Ştiinţele istorice cultivă toate aceste valori, ceea ce înseamnă că ele cultivă viaţa omului şi a comunităţilor umane, trăită în cunoştinţă de cauză, întru demnitate şi onoare”.