Soţia Căpitanului legionarilor, deportată într-un sat din Bărăgan. Elena Codreanu creştea găini şi vindea ouă
0
Legiunea Arhanghelului Mihail sau mişcarea legionară a fost o organizaţie cu caracter mistic-religios şi violent anticomunist, antisemit şi antimasonic care a funcţionat în România din 1927. Soţia celui mai cunoscut legionar, Corneliu Zelea Codreanu a trăiat forţat câţiva ani într-un sat de deportaţi din Bărăgan.
Mişcarea legionară a săvârşit acţiuni violente împotriva statului român şi a unor conducători ai lui. A fost înfiinţată la 24 iunie 1927 de către Corneliu Zelea Codreanu alături de Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă.
Membrii mişcării legionare purtau uniforme de culoare verde ca simbol al reînnoirii şi erau denumiţi Cămăşile verzi. Salutul formal pe care îl foloseau era cel fascist. Principalul simbol al mişcării a fost o cruce triplă reprezentând o reţea de zăbrele de închisoare ca simbol al martirului, denumită şi crucea arhanghelului Mihail.
Căpitanul, aşa cum era numit Codreanu, s-a căsătorit pe 14 iulie 1925 cu Elena Ilinoiu. Viaţa alături de soţul său a fost o suferinţă fără margini. Femeia, care a decedat la 5 septembrie 1994, a stat în închisori mai bine de 10 ani, odată cu invazia sovietică şi instaurarea regimului comunist: Mislea, Târgşor, Arad, Oradea. A mai fost trimisă pentru 5 ani în lagărul de muncă de la Loteşti, unde a stat 2 ani, pentru ca apoi să fie deportată în Bărăgan şi eliberată abia în 1963.
Doamna Colonel Praporgescu
Regretatul cărturar Adrian Marino povesteşte în "Viaţa unui om singur" (Polirom, 2010) cum după anii de închisoare a fost deportat în Bărăgan, la Lăteşti, într-unul din satele strategice ridicate înainte de moartea lui Stalin de către deportaţii de pe graniţa cu Iugoslavia. Aici a întâlnit-o şi pe soţia "Căpitanului", devenită "Dna Colonel Praporgescu". Redăm în continuare fragmentul din memoriile lui Marino despre acea amintire insolită:
"Existau de altfel mai multe categorii de deportaţi şi toate izolate între ele. «Celebrităţile», VIP-urile, ca să mă exprim astfel ca Dna Maria Antonescu, soţia Mareşalului, care păstrase o oarecare morgă, sau Dna Codreanu, soţia Căpitanului, recăsătorită, devenită între timp, chiar în Lăţeşti, "Dna Colonel Praporgescu", aveau gospodării, grădini, destul de bine instalate şi organizate.
Soţia «Căpitanului», de altfel, o femeie de treabă, făcea tot ce-i stătea în putinţă să uite şi să i se uite «trecutul». Situaţie ambiguă şi absurdă. Multe puteam să-mi imaginez. Dar că într-o bună zi voi deveni «clientul» soţiei «Căpitanului», de la care voi cumpăra cu regularitate ouă, o astfel de situaţie era mai mult decât suprarealistă".
"Viaţa unui om singur" este volumul de memorii al regretatului cărturar Adrian Marino, o autobiografie ce se opreşte la anul 1999. Autorul rememorează şase decenii de existenţă, cu represiunea, deportarea în Bărăgan şi însingurarea morală de după 1989. Manuscrisul face parte din fondul „Adrian Marino” al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.
Duşmani ai poporului
Dislocarea populaţiei din zonele considerate sensibile de către comunişti, în 1951 - 1956, a reprezentat una din cele mai represive măsuri ale regimului totalitar din România. Documentele arată că în toată această perioadă 40.000 de oameni, consideraţi „duşmani ai poporului” au fost deportaţi în 11 localităţi de pe raza judeţelor Ialomiţa şi Călăraşi, create special pentru ei.
Istoria deportărilor
În numărul II al publicaţiei istorice ialomiţene „Naparis”, profesorul de istorie Valentin Gheorghe face o introspecţie a deportărilor din anul 1951, atât din punct de vedere documentaristic, cât şi din punct de vedere legislativ. Astfel, potrivit sursei citate, din punct de vedere legislativ, deportarea din 1951 a avut la bază trei documente esenţiale. Este vorba despre Hotărârea 344 din 5 martie 1951 şi cele două Directive, semnate câteva săptămâni mai târziu.
În timp ce Hotărârea prevedea „mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre”, Directiva I şi a II-a prezentau în detaliu cine şi unde trebuie să fie dislocat. În studiul „Deportaţii din Bărăgan 1951 – 1956” este prezentat în detaliu numărul persoanelor deportate, precum şi categoriile de cetăţeni care au fost obligaţi să-şi părăsească locuinţele pentru a veni în Bărăganul arid.
Cele 11 sate ale deportaţilor
Conform studiilor profesorului Valentin Gheorghe, în cei cinci ani ai deportărilor comuniste, în Bărăgan au fost create 11 localităţi, special destinate populaţiei dislocate. În prezent, majoritatea acestor localităţi au dispărut sau au fost redenumite fiind transformate în comunităţi umane de sine stătătoare. În cadrul Gospodăriei Agricole de Stat de la Borduşani a fost înfiinţată comuna Lăţeşti, sat situat între actualele localităţi ialomiţene Făcăeni, Borduşani şi Movila. Comunitatea deportaţilor din Lăţeşti avea 616 familii cu 1,740 de membri fiecare, iar oamenii de aici erau obligaţi să cultive orez şi bumbac.
Vă recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
