Povestea lacurilor dispărute din Bărăgan. Cum au şters comuniştii de pe hartă bălţi întregi în anii '60, adevărate paradisuri
0
Trei lacuri din Bărăgan au fost desecate de regimul comunist şi transformate în terenuri agricole, la începutul anilor '60, din dorinţa de a extinde supravaţa cultivată cu cereale. Şi astăzi, în unele zone din Bărăgan, în arătura proaspătă se mai găsesc bucăţi de scoici.
Lacul Boian, Greaca, Sticleanu şi parţial Iezer s-au aflat pe lista neagră atunci când s-a decis desecarea bălţilor. Florin Rădulescu, de profesie muzeograf, responsabil cu activitatea Muzeului Municipal Călăraşi de la 1 decembrie 2013, povesteşte că din Iezer a mai rămas astăzi doar o parte.
“Acesta lac a fost prins în patrimoniul pescăriilor statului, iar de aici se recolta peşte şi avea o suprafaţă de 80 de kilometri pătraţi. A mai rămas doar o parte din el. În schimb, Greaca, care se întindea de la Chirnogi şi până la Căscioarele, Boian, de la Ciocăneşti şi până la Dorobanţu şi care a dat numele unei culturi, au fost secate total. Acţiunea a fost şi bună, dar şi rea. A fost bine pentru om că a fost extinsă activitatea agricolă şi rău pentru că au fost distruse habitate pentru păsări şi animale. Influenţele asupra mediului au fost devastatoare: a fost restrânsă aria de răspândire a specie şi s-a redus populaţia piscicolă. Şi astăzi, în unele locuri, în arătura proaspătă se văd bucăţi de scoici. Câmpul de astăzi unde se cultivă porumb, grâu etc. este fundul lacului de odinioară. În 1953 încă apare pe hartă lacul Iezer la marginea Călăraşiului, după 1990 găsim doar canalul siderurgic”, povesteşte Florin Rădulescu.
Boian, lacul care nu mai este FOTO Arhivă Florin Rădulescu
Dispariţia lacurilor din Bărăgan a fost subiectul de discuţie la Ora Pământului, pe 30 martie, la Muzeul Municipal din Călăraşi. Florin Rădulescu spune că a adus în prim-plan această temă pentru a face cunoscută istoria oraşului, iar scopul său este să facă educaţie, să le fixeze oamenilor nişte informaţii despre oraşul în care trăiesc.
Bijuterii naturale au fost distruse
„Lacul Boian, cu o suprafaţă de aproximativ 6000 de ha, a făcut parte din salba de lacuri dunărene Greaca – Boian – Iezerul Călăraşi, adevărate bijuterii naturale din fosta zonă umedă a Dunării. Din păcate, aceaste trei lacuri, un adevărat paradis faunistic şi piscicol, au căzut victimă politicii de dezvoltare extensivă a agriculturii socialiste, fiind îndiguite şi desecate la începutul anilor ’60, pe terenul astfel recuperat înfiinţându-se fostele IAS-uri Chirnogi, Ciocăneşti şi Grădiştea.
Boian şi Iezer în prezent FOTO Arhivă Florin Rădulescu
Pe insula Grădiştea Ulmilor, din mijlocul lacului Boian, în anul 1923, arheologii Al. Vulpe şi Vladimir Dumitrescu au început efectuarea unor săpături arheologice sistematice care au pus în evidenţă existenţa aici a unei aşezări stabile, datate de la sfârşitul mileniului V- începutul mileniului IV î. d. Hr. Mai târziu, în anul 1958, având în vedere perspectiva îndiguirii şi desecării lacului Boian, cercetările arheologice de la Grădiştea Ulmilor vor fi reluate şi adâncite de o echipă condusă de arheologul Eugen Comşa.
Pe baza studierii materialelor arheologice descoperite pe insulă, istoricii au ajuns la concluzia că se află în faţa unor comunităţi umane cu o viaţă materială şi spirituală avansată pentru acea epocă, botezând-o, din punct de vedere istoric, Cultura Boian. Cercetări ulterioare aveau să confirme faptul că aşezări similare au existat şi în alte locuri din Bărăgan, amplasate în apropierea Dunării, Borcii şi pe malurile Argeşului, Mostiştei şi Gălăţuiului. Mai mult, comunităţi umane cu acelaşi caracteristici ale vieţii economico-sociale şi cu aceleaşi manifestări cultural-spirituale au ocupat un areal imens, din Nordul Moldovei şi Estul Transilvaniei şi până la valea râului Mariţa din Bulgaria”, explică istoricul Constantin Tudor.
Arie naturală protejată
Lacul Iezer este un lac de origine naturală rămas dupa asanarea parţială a vechiului şi întinsului Iezer Călăraşi. Este arie arie naturală protejată. A fost supus unor modificări artificiale în scopul exploatării sale ca ferma piscicolă, îndiguire produsă în anii 1960. Suprafaţa luciului de apă este de aproximativ 550 ha. Iezerul este alimentat cu apă din Dunăre prin canale artificiale. Pe malul lacului mare se află un brâu de stuf şi papură de peste 4 ha. În jurul Iezerului se întind pajişti, unele relativ umede, precum şi culturi agricole.
Lacuri din judeţul Călăraşi în anul 1911 FOTO Arhivă Florin Rădulescu
Iezerul Călăraşi are o suprafaţă de aproximativ 5.000 de hectare din care 500 sunt reprezentate prin luciu de apă. În cadrul ariei naturale, specia de interes conservativ remarcabilă este gâsca cu gât roşu, dar sunt de menţionat şi pelicanul, egreta mică, stârcul cenuşiu, lebăda de vară, găinuşa de baltă. Aria este animată de păsările cântătoare precum lăcarul mare şi mic, piţigoiul de stuf şi presura de stuf. Pe suprafaţa lacului se găsesc nuferi albi şi galbeni, iarba broaştei, peştişoară, pitică.
Lacuri din judeţul Călăraşi în 1953 FOTO Arhivă Florin Rădulescu
Efecte dezastruoase şi în Ialomiţa
Ambiţia de a crea cât mai multe terenuri agricole a lovit cumplit şi în judeţul Ialomiţa. Între 1960 – 1969 a început îndiguirea întregii Bălţi a Ialomiţei, pentru ca aceasta să fie redată agriculturii. Amplele lucrări au avut efecte dezastruoase, ducând la dispariţia în întregime a şase dintre cele mai vechi localităţi din Ialomiţa. Astăzi zona unde se aflau satele este un imens pustiu.
Cea mai mare operaţiune demarată de conducerea Partidului Comunist Român, în judeţul Ialomiţa a fost reprezentantă îndiguirea Bălţii Ialomiţei. Balta Ialomiţei a reprezentat secole de-a rândul albia majoră a Dunării, iar anual fluviul se revărsa în această zonă.
Între 1960 – 1969, având drept motivaţie exploatarea potenţialului agricol al zonei, comuniştii au demarat ample lucrări de îndiguire şi desecare, modificând astfel cursul Dunării. Ceea ce s-a întâmplat în 1970, inundaţii devastatoare în zonă, a fost efectul dramatic al megalomaniei comuniste.
În aprilie 1970, apele Dunării şi ale Ialomiţei au ieşit din matcă şi au acoperit mai multe aşezări umane. O viitură puternică a lovit în miez de noapte, iar oamenii din toate localităţile s-au trezit cu locuinţele inundate. Ridicate pe vechea vatră a Oraşului de Floci, satele Bobu, Brăiliţa, Sfântul Vasile, Hagieni, Chioara şi Piua Petrei au reprezentat cea mai vie mărturie a dezvoltării economice şi sociale în această parte a Bărăganului.
Peste 6.000 de oameni, dislocaţi
După retragerea apelor, satele au fost depopulate , iar oamenii obligaţi să-şi mute domiciliile în alte părţi. Peste 6.000 de oameni au fost dislocaţi, sub pretextul că ar putea fi feriţi din calea apelor. Imediat după dislocare, istoricii susţin că localităţile au fost făcute dispărute pentru totdeauna.
„Există oameni care mai trăiesc şi îşi amintesc de acel moment. Ce s-a întâmplat? Comuniştii au distrus casele cu buldozerele, bisericile au fost dinamitate, iar la final au intrat cu plugurile şi au arat pentru a înfiinţa noi câmpuri agricole” a povestit istoricul Emilia Corbu. Acest efect catastrofal a fost prevăzut încă din perioada interbelică, când o serie de studii care vizau îndiguirea Bălţii Ialomiţei au scos la iveală faptul că demararea unor astfel de lucrări ar putea distruge zeci de comunităţi umane. Comuniştii însă nu au ţinut cont de studiile făcute în perioada interbelică şi nu au vrut, probabil, să creadă faptul că ar putea distruge vieţi umane şi un întreg habitat natural. Au desfăşurat lucrările, au îndiguit toată zona, iar efectele s-au putut observa cu ochiul liber.
Un imens pustiu
Balta Ialomiţei este într-adevăr folosită pentru agricultură, însă pe suprafeţele vetrele satelor Bobu, Brăiliţa, Sfântul Vasile, Hagieni, Chioara şi Piua Petrei astăzi e un imens pustiu. Doar o mică parte din aceste suprafeţe sunt folosite în scop agricol, iar restul reprezintă un câmp imens, unde se mai pasc animale.
Se încarcă comentariile...
