PORTRET Corneliu Mihai este artistul lucrurilor simple

Corneliu Mihai Foto: Bogdan Crăciun

S-a îndrăgostit de artele plastice de copil şi a devenit dependent de pasiunea lui. După Revoluţie, s-a hotărât să împărtăşescă o parte din fiinţa sa de artist elevilor de liceu.

Talentul braşoveanului a fost remarcat de profesorii săi încă din gimnaziu. Dascălii i-au recomandat lui Corneliu Mihai să se orienteze către Liceul de Arte Plastice. „Am ascultat acel sfat, iar odată ajuns în liceu, am fost virusat. Aşa se explică de ce nu am mai putut renunţa mai târziu", mărturiseşte artistul.

A fugit de arta tradiţională

Corneliu Mihai consideră că definirea sa ca artist a venit mai târziu. Îşi aminteşte că în liceu se descurca bine la toate materiile care ţineau de arte vizuale. „Profesorul de sculptură voia să mă facă sculptor, profesoara de grafică voia să mă atragă de partea aceasta.

Pe undeva însă, eu doream să mă îndepărtez de genul de lucrare care nu spune nimic despre autorul ei. Spre exemplu, tot timpul am încercat să evit zona de culoare tradiţională", recunoaşte braşoveanul.

Începând cu anul 1978, Corneliu Mihai a participat cu lucrările sale la zeci de expoziţii din ţară şi din străinătate. În tot acest timp, artistul a abordat mai multe forme de creaţie. Maturitatea a fost cea care i-a influenţat decisiv stilul.

„Cam din anul 2000 am început să lucrez cu un suport mai special şi am căpătat o preţuire aproape obsesivă a materialului, indiferent că e vorba de tablă, metal sau hârtie. Ceea ce fac sunt, de fapt, obiecte, curăţate de anecdotic, aproape conceptuale", apreciază braşoveanul.

Corneliu Mihai îşi găseşte subiectul lucrărilor sale în lucrurile simple. Bărbatul mărturiseşte că poate fi inspirat de ziduri, colţuri sau porţiuni de încăpere. Ideile sunt transformate apoi în obiecte care grăiesc singure. „Sunt fragmente de cotidian nespectaculos. Eu văd interesante lucrurile despre care alţii refuză să conceapă", spune artistul.

Şcoala, a doua dragoste

Din schimbarea din 1989, artistul a decis să aleagă lucrurile bune. Apreciază liniştea pe care o are acum în atelier şi posibilitatea de a-şi expune lucrările şi în străinătate. Are însă şi o mare dezamăgire.

„«Cântarea României» era măcar împărţită în două faze: amatori şi profesionişti. Acum, e o «Cântare a României» în toată ţara. Toată lumea poate să cânte ce vrea. Noi, acum, de frică să nu pară cenzură, băgăm tot", este de părere Corneliu Mihai.

Lipsa de ierarhii l-a determinat pe artist să facă şi altceva. A mers să predea la acelaşi liceu pe care el insuşi l-a absolvit. La Liceul de Artă, braşoveanul a învăţat să dăruiască fragmente de suflet elevilor cărora le predă. „Pot să spun că elevii mei îmi sunt prieteni. Nici nu se poate altfel, petrecem şi 5 ore pe zi împreună în atelier. Ne cunoaştem unul pe altul.

Eu ştiu foarte multe lucruri despre ei şi ei despre mine. Orele nu sunt lecţii propriu-zise, sunt, de fapt, întâlniri care au un anumit scop şi care sunt modelate de trăirile noastre", spune artistul. Corneliu Mihai nu ar renunţa pentru nimic în lume la meseria învăţată, aceea de profesor.              

Profil:

Născut. 27 februarie 1955, Braşov.

Studii. Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu", Universitatea Bucureşti.

Familie. Căsătorit, un copil.

Întrebări şi răspunsuri:

Cât de importanţi sunt banii pentru un artist?

Foarte importanţi. Nimeni nu poate să trăiască într-un romantism perpetuu, în care toate lucrurile din jurul nostru să ni se pară minunate. Banii sunt importanţi pentru mine în măsura în care mă ajută să fac ceea ce îmi doresc, cum ar fi să călătoresc.

Ce calităţi şi ce defecte consideraţi că vă definesc?

Încerc să fiu cât se poate de moral. Am răbdare şi mă consider generos...la nivel de comunicare, nu în alt sens. Bani nu împrumut nici prietenilor. Principalul defect, adică lucrul care mi se reproşează cel mai des, este francheţea mea, faptul că sunt extrem de direct.

Ce-i place:

„Îmi place să călătoresc, să aloc o parte a timpului pentru astfel de plăceri mici, dar care fac foarte bine pentru suflet. Îmi place să discut, să dialoghez, chiar să dezbat. De fapt, îmi place, în general, să comunic. De altfel, am tendinţa să vorbesc mult, nu mi se reproşează lucrul acesta, dar eu sunt conştient de acest lucru."

Ce nu-i place:

„Nu-mi place ieşitul în faţă, lucrurile ostentative sau făcute tendenţios. Genul ăsta de afişare poate fi identificat foarte uşor şi nu este o atitudine care să onoreze pe cineva. Mă feresc cât pot de mult de astfel de lucruri."