Braşov: Manuela Şerban, dascălul care a băgat spaima în americani

De opt ani, echipele de elevi coordonate de „profa de info” câştigă un prestigios concurs de informatică din SUA

Profil
Data naşterii: 1973, Braşov
Studii: Facultatea de Matematică-Informatică şi Facultatea de Sociologie la Universitatea „Transilvania” Braşov
Profesie: profesor de informatică la Colegiul Naţional „Grigore Moisil” Braşov
Familie: căsătorită

Manuela Şerban poate spune că şi-a văzut visul cu ochii. Din 1991, de când a absolvit Liceul de Informatică, şi-a dorit să ajungă să predea informatică la acelaşi liceu. „Am terminat şefă de promoţie, dar habar nu am avut. Cu o zi înainte de absolvire mi-a spus dirigintele că a doua zi trebuie să ţin un discurs şi am fost foarte mirată când am aflat de ce. Niciodată nu m-au interesat notele şi nu am ştiut ce note am. Am avut noroc să învaţ foarte repede, să reţin uşor şi să îmi intre bine în cap”, se amuză profesoara de informatică. Aşa se explică uşurinţa cu care a reuşit să termine Facultatea de Matematică – Informatică, să facă un master, să se înscrie la a doua facultate – Sociologie – şi să mai facă un master şi în acest domeniu. Acum este în focuri cu lucrarea de doctorat în ştiinţele matematicii.

Iubeşte lucrul cu elevii
Între timp, a dat examenul de titularizare şi a obţinut postul mult dorit: profesor de informatică la Colegiul Naţional „Grigore Moisil”. „Mi-am dorit în mod special să predau aici chiar dacă atunci când am dat examenul de titularizare puteam să aleg oricare dintre cele trei liceele bune din Braşov. Sunt legată sufleteşte de acest liceu şi îmi place foarte mult să lucrez cu elevii şi să fac pregătire de performanţă cu ei”, spune Manuela Şerban.

Americanii îi ştiu de frică
În anul 2000, profesoara a primit invitaţia de a participa cu o echipă de elevi la concursul de informatică American Computer Science League (ACSL), organizat de o asociaţie din Statele Unite ale Americii. Fără să ştie exact în ce se bagă, a răspuns provocării, iar în vara lui 2001 s-a îmbarcat, împreună cu opt elevi, spre SUA. „Am obţinut locul doi la programare, iar per total ne-am clasat pe locul opt. De atunci, am participat în fiecare an la acest concurs şi niciodată nu am luat mai puţin de locul patru. Anul acesta a fost foarte greu. Am participat la o categorie superioară pregătirii noastre, dar am ieşit pe locul întâi, din 60 de echipe”, se mândreşte Manuela Şeban. Americanii o ştiu bine pe profesoara din România şi îi ştiu de frică. „Anul acesta, m-am întâlnit cu preşedintele asociaţiei care organizează concursul şi m-a întrebat: «Aţi câştigat din nou?» Îmi place mult să particip cu copiii la acest concurs. Înainte de competiţie, stăm împreună cam o lună de zile, mai tot timpul. Se creează o atmosferă de mică familie între noi, o familie în care fiecare îi cunoaşte foarte bine pe ceilalţi. Se leagă prietenii poate chiar pe viaţă. Copiii învaţă să facă lucruri de care nici ei nu se cred în stare, învaţă să se orienteze, să folosească o hartă, să se adapteze la nevoile unui grup. Într-un cuvânt, pentru copii este o experienţa de viaţă”, explică Manuela Şerban.

Întrebări şi răspunsuri
De ce aţi ales să lucraţi în învăţământ?
M.Ş.: Din pasiune. Pur şi simplu din pasiune. Am avut şi alte oferte. Aş fi putut merge la facultate să predau, dar am refuzat. Mă simt mai legată sufleteşte de locul acesta, de elevii liceului. Poate sunt un pic idealistă, dar prefer să fac ceea ce îmi place. Îmi place să văd că ceea ce ştiu eu poate ajuta şi pe alţii. Am avut ocazii destule şi să plec din ţară, dar eu zic că e nevoie şi aici de oameni care să pună umărul la ceea ce se întâmplă în România, să nu primeze doar interesele persoanale. Până la urmă, poţi să ai o carieră foarte frumoasă şi în ţara ta. 
Cum reuşesc elevii români să câştige de fiecare dată concursul ACSL?
M.Ş.: Sunt mult mai implicaţi decât americanii. Elevii americani se mulţumesc cu faptul că ajung până în finală, iar apoi nu îi mai interesează. Ai noştri se supără dacă greşesc, au emoţii, vor să iasă primii întotdeauna, să îi bată pe americani la ei acasă. Sunt foarte uniţi. Ţin la echipă, nu-şi reproşează unul altuia greşelile, se ajută reciproc, şi sunt foarte conţiincioşi. Când ajungem în SUA, exersăm la hotel câte cinci-şase ore pe zi, iar copiii ştiu că asta e mai important decât să meargă să viziteze oraşul. 

Ce-i place:
„Îmi place foarte mult să călătoresc. Vreau să văd lumea. Şi îmi place matematica” mărturiseşte femeia.
Ce nu-i place:
„Nu-mi place deloc să vorbesc la telefon” susţine Manuela.