Voievozii români s-au bazat pe forţa mercenarilor. Cu cât îi plăteau să lupte Mihai Viteazul sau Iancu de Hunedoara pe unguri, germani sau lituanieni
0
O serie de voievozi români nu s-au bazat, aşa cum s-a generalizat ideea, doar pe oastea cea mare formată din ţărani, ci şi pe mercenari, războinici profesionişti plătiţi să poarte războiul. De altfel, specialiştii spun că aşa s-au explicat şi succesele unor lideri precum Iancu de Hunedoara sau Mihai Viteazul.
Mercenarii au fost de-a lungul Evului Mediu, războinici plătiţi să lupte pe cîmpurile de bătaie ale Europei şi nu numai. Folosirea acestor mercenari, în special în vestul Europei s-a generalizat, în special, odată cu apariţia armelor de foc şi necesitatea introducerii unor specialiştii în arta războiului. Sistemul, de altfel, greoi al strângerii armatelor feudale, favoriza angajarea mercenarilor, soldaţi pregătiţi oricând să intre în luptă.
De altfel, câteva companii de mercenari au rămas legendare de-a lungul evului mediu, printre care şi ”Compania Albă” a englezului Hawkwood sau ”Compania Catalană” a lui Roger de Flor. Totodată, renumiţi pentru serviciile lor ca şi mercenari erau şi secuii, albanezii sau cazacii.
În timp ce încă din secolul al XIV-lea, Europa începea să fie populată tot mai mult de aceste banderii ale mercenarilor, profitând de diferitele conflicte, în Principatele Române, abia peste un secol, mercenarii vor reprezenta o soluţie şi pentru voievozi. În număr mic la început, dar cunoscând apogeul în timpul lui Mihai Viteazul.
Joldunari şi lefegii principilor români
Despre folosirea mercenarilor în armatelor române medievale din secolul al XIV lea şi al XV lea, specialiştii în istorie, arată că datele sunt puţine. Cert este însă că aceşti voievozi foloseau mercenari de diferite neamuri în armatele lor. Impresia că era folosită doar ţărănimea şi contingenetele boiereşti este falsă, arată specialiştii, iar mercenarii jucau un rol din ce în ce mai important. Erau profesionişti ai armelor şi puteau fi trimişi ca adevărate comandouri în calea inamicului şi nu neapărat pentru a-l înfrunta direct.
Voievozii români angajau încă din secolul al XIV lea luptători profesionişti de diferite neamuri pentru a lupta în armatele lor. Erau numiţi joldunari, de exemplu în documentele din vremea lui Mircea cel Bătrân, adică cei care primeau jold(n.r. leafă). ”Lefegii sau mercenarii se recrutau dintre străini. Erau poloni, lituani, unguri,secui,saşi,nemţi,mai târziu şi cazaci, apoi turci,sârbi,bulgari şi chiar francezi,italieni sau valoni.”, preciza Constantin C. Giurescu în lucrarea sa ”Istoria Românilor”. Nu se ştie cu exactitate numărul lor în oştile române.
Există un document de la începutul secolului al XV-lea, care ne arată însă cât plăteau domnitorii români pentru întreţinerea acestor mercenari în armatele lor. Mai precis este vorba de un document din timpul domniei lui Ilias, fiul lui Alexandru cel Bun, care angajase un contingent de lituanieni pentru a-şi întări armata. Condiţiile erau deosebit de grele pentru voievodul român.
”Noi Iliaş Voevod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, neobligaţi în faţa acestor domni cari au venit din Lituania în slujba noastră, şi anume Stanislav Bronov, Patcu Belai, Nicolae, Mihail şi alţii cari sânt cu ei şi vor fi, că avem şi ne obligăm să îi plătim colinda (leafa) în fiecare lună câte 15 grivne de Luţc şi de fiecare suliţă câte 3 zloţi turceşti şi pentru coama (de cal); iar pentru pierderile avute, dacă cuiva i s-ar întâmpla, de n-ar da Dumnezeu, ne obligim să îndreptăm. Iar, de se va întâmpla să nu plătim cuiva solda şi pierderile, atunci li dăm voie acelora cari sunt cu ei să ni atragă atenţia, să oprească pe negustorii noştrii, să ni ia oamenii, până ce nu vom trimete scrisoarea noastră prin ei”, scria Iliaş. Joldunarii apar de altfel pomeniţi şi în alte documente, din vremea lui Vlad Ţepeş sau Radu cel Frumos. ”Radu cel Frumos în lupta sa cu Laiotă Basarab avea pe lângă 15.000 de turci şi alţi „lefecii ce-i adunase”, precizează Constantin C. Giurescu.
Ştefan cel Mare avea unguri, secui şi polonezi
Unul dintre voievozii care a modernizat armata medievală din Moldova a fost Ştefan cel Mare, biruitorul de la Vaslui. Voievodul moldovean, aşa cum arată specialiştii, a înţeles rolul artileriei şi a reuşit să-şi doteze armata cu tunuri. A folosit se pare inclusiv trupe de mercenari în oastea sa. De altfel în bătălia de la Vaslui,din anul 1475 contra turcilor, o victorie uluitoare, Ştefan avea artileria deservită de mercenari germani, iar documentele vremii arată că pe lângă oastea moldovenească au intrat în luptă de partea lui Ştefan cel Mare şi 5000 de secui dar şi 1800 de unguri.
Totodată Andrei Rădulescu, citat apoi şi de Radu Rosetti în „Istoria artei militare a românilor până în secolul al XVII lea”, identifica în armata lui Ştefan cel Mare de la Vaslui pe lângă cei 5.000 de secui, 1.800 de unguri şi un contingent de 2.000 de polonezi. Cu alte cuvinte Ştefan cel Mare ar fi beneficiat de aproape 9.000 de mercenari în armata sa de aproape 50.000 de oameni. Documentele arată că şi urmaşii lui Ştefan cel Mare au folosit mercenarii, în special polonezi, lituanieni, secui, unguri nemţi, dar şi mai apoi cazaci sau chiar tătari. Alexandru Lăpuşneanu, de exemplu, îi foloseşte pentru a-i măcelări pe boierii trădători.
Mihai Viteazul şi Iancu de Hunedoara se bazau pe lefegii
Dacă totuşi în cazul voievozilor munteni şi moldoveni din secolele XIV şi XV, numărul mercenarilor era limitat şi reprezentau o mică parte din armată, în secolele XVI şi XVII mercenarii au început să domine câmpul de luptă. În Transilvania, acest lucru se întâmplase mult mai devreme însă. Iancu de Hunedoara, încă din secolul al XV-lea, folosea pe scară largă lefegii aşa cum arată şi specialiştii. Iancu de Hunedoara s-a bazat în majoritatea campaniilor sale pe ajutorul mercenarilor, soldaţilor profesionişti din Germania, Cehia, Ungaria sau Polonia.
„Experienţa campaniilor sale din Italia şi Cehia, faptul că nu puteai conta în mod sigur, mai ales în împrejurările interne prin care trecea atunci ţara, pe prezenţa nobililor şi a oastei lor îl îndemnă să se sprijine mai mult pe armata de mercenari. E foarte probabil că el avea de pe atunci mercenari cehi,poloni,nemţi sau chiar unguri.”, preciza istoricul Camil Mureşan în lucrarea sa ”Iancu de Hunedoara”. La un moment dat Iancu de Hunedoara putea ridica singur, o armată de peste 16.000 de mercenari, profesionişti ai armelor, care-l urmau oriunde şi oricum, atât timp cât erau plătiţi, spre deosebire de armatele feudale greu de strâns, greu de deplasat şi mai ales care putea fi ţinute sub arme un timp limitat. De altfel reputatul istoric clujean, Camil Mureşan, crede că cheia succeselor lui Iancu de Hunedoara au fost aceşti mercenari dar şi armele de foc.
”El a fost printre primii din răsăritul Europei, care a acorda o mare însemnătate luptei infanteriei şi a deprins-o cu mânuirea armelor de foc, ce erau încă o noutate atunci”, preciza istoricul. Un alt voievod care s-a bazat mult pe cetele de lefegii a fost Mihai Viteazul. De altfel voievodul a rămas în istoria militară, cunoscut pentru importanţa care o dădea acestor războinici profesionişti. În secolul al XVI-lea din pricina progreselor tehnicii, armatele îşi schimbă înfăţişarea în toată Europa. Răspândirea tot mai mare a armelor de foc, puşti şi tunuri, a făcut ca vechile oşti feudale de ţărani conduşi de nobili să devie o gloată inutilă. Era oştean cine avea arme de foc şi ştia să se folosească de ele. De aceea cariera militară a devenit o ştiinţă şi acei care ştiau să lupte se angajau pe bani. Astfel, în toată Europa locul întâi îl iau oştile de mercenari.
La fel s-a întâmplat şi la noi. Vechea oaste de ţară a rămas o strânsură, care cade pe planul al doilea. Domnii care voiau să lupte pentru apărarea ţării sau pentru cuceriri trebuiau să aibă mercenari sau lefegii. De aceea şi Mihai Viteazul a avut în primul rând o oaste de mercenari”, scrie istoricul P.P Panaitescu în ”Mihai Viteazul”. De altfel la fel ca şi în cazul lui Iancu de Hunedoara, istoricul român, susţine că succesul lui Mihai Viteazul s-a datorat în special acestei armate de lefegii. Mihai Viteazul, arată documentele, s-a gândit să angajeze mercenari, după primele ciocniri cu turcii, adică după 1597.
„Dacă pierdu atâţia voinici, el fu scârbit şi începu a trimite prin toate ţările streine ca să strângă voinici viteji şi aduse leşi şi cazaci şi tot felul de oameni, care erau de folos”, se arată în cronicile vremii. După cum arată specialistul P.P Panaitescu, Mihai Viteazul avea în oastea sa mercenari sârbi, bulgari, unguri şi cazaci. De altfel specialistul apreciază că voievodul avea o oastea regulată de 4000 de oameni, iar până la 13.000 erau haiduci, cătane, dorobanţi şi alţi lefegii din Balcani,est, unguri sau secui.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
