Secretele celor mai bune armate din lumea antică. Soldaţi antrenaţi ca trupele speciale şi omorâţi la cea mai mică greşeală

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Legiunea romană era o unitate disciplinată FOTO gotoburgas.com
Legiunea romană era o unitate disciplinată FOTO gotoburgas.com

Armata romană este considerată de specialişti cea mai bună forţă militară a lumii antice. A impresionat prin eficienţă şi disciplină, fiind instrumentul cu ajutorul căruia a luat naştere cel mai întins şi puternic imperiu al lumii antice. Tot specialiştii spun că secretul eficienţei acestei armate se baza pe câteva principii simple, dar revoluţionare pentru acea perioadă.

Armata romană a fost cea mai bună şi eficientă forţă militară a lumii antice. Modelul său a fost revoluţionar în epocă dar şi mult după aceea, inspirând prin tactici şi metode de pregătire, dar şi organizare evoluţia armată de-a lungul timpului. De altfel, cu ajutorul acestei armate aproape fără rival în lumea antică, mica cetate ridicată de trei triburi pe cele 7 coline a devenit capitala unui uriaş imperiu, care se întindea din nordul Angliei până în Asia şi din Africa de Nord până la graniţa cu ţinuturile de nord ale germanilor. 

Legionarii romani au dus războaie în stepe, ţinuturi înzăpezite şi deşerturi, câştigând victorii memorabile şi supunând în luptă popoare de pe trei continente. Studiind izvoarele scrise antice, dar şi cele arheologice, specialiştii au găsit câteva dintre secretele succesului extraordinar al armatelor romane din perioada de maximă expansiune a Imperiului. A fost de altfel un moment de cotitură în armata romană, un moment care a consacrat-o definitiv în istoria militară a lumii.

Revoluţia militară de pe cele 7 coline

Evident, armata romană a rămas cunoscută posterităţii prin organizarea şi structura de la sfârşitul Republicii şi din perioada imperiului, până aproximativ către mijlocul secolului al III lea d Hr.  Adică, pe scurt, apogeul existenţei sale ca forţă militară dominantă a lumii antice. De altfel majoritatea filmelor artistice şi temele reprezentărilor istorice se leagă de această perioadă de aur a armatei romane. Până să se ajungă la acea maşină de luptă formidabilă care a cucerit aproape tot ce i-a stat în cale, a fost însă drum lung, iar romanii au început prin a-şi imita vecinii mai civilizaţii. De exemplu, la începuturile Romei, aşa numita Romă regală, semi-legendară, structura armatei era asemănătoare, spun istoricii, celei a oraşelor-state greceşti sau etrusce. Mai precis, cei care au întemeiat Roma au copiat modelul grecesc al falangei de hopliţi. 

Evident, fiecare cetăţean se înarma pe cheltuială proprie şi conform averii. Cei mai avuţi făceau parte din trupele de cavalerie, clasa de mijloc forma infanteria grea a hopliţilor, iar cei mai săraci erau trupele de suport înarmaţi cu arcuri, prăştii şi alte arme deloc costisitoare. Odată cu evoluţia politică şi socială, dar mai ales datorită inventităţii şi spiritului de supravieţuire specifice romanilor, oameni care au ridicat o super-putere din mocirlele Tibrului, a apărut şi inovaţia care le va asigura cetăţenilor Cetăţii-Eterne întâietatea pe câmpul de luptă, veacuri întregi. 

Mai precis, odată cu apariţia Republicii Romane, o formă de stat care implica activ aproape toţi cetăţenii, apare o nouă formă de organizare militară, unicat în lume pentru acea perioadă. Romanii renunţă la războinici de tipul hopliţilor şi la organizarea rigidă a falangelor. Mai ales că aveau de-a face fie cu populaţii care erau experte de câteva secole în acest mod de a purta războiul, fie cu triburi sălbatice la care rigiditatea falangei nu funcţiona. 

În loc de falangă şi hopliţi, romanii au optat pentru o organizare cu corpuri de armată extrem de flexibile, dar rezistente în acelaşi timp. Evident, armata se baza tot pe cetăţeanul-soldat, dar acesta era inclus în unităţi tactice de bază numite centurii. În ciuda denumirii, în Republica romană timpurie sau de mijloc, centuria era formată din 60 de soldaţi. Polybius, un istoric roman, descrie bine acest sistem practicat până în secolul II î Hr, la Roma Republicană: câte doi centuri formau un manipul. Zece manipuli formau o legiune. De obicei la război plecau două legiuni, flancate de trupe auxiliare şi cavalerie. În luptă se intra pe trei linii solide. Spre deosebire de falangă, însă, cu ajutorul organizării pe centurii şi manipule, formaţia putea fi modelată aşa cum îşi dorea comandantul, cu o mobilitate fantastică. Era o inovaţie extraordinară pentru acele vremuri. Soldatul roman din acea perioadă nu era un oştean profesionist, ci un cetăţean obligat să facă serviciul militar obligatoriu. Cu toate acestea, spre deosebire de alte armate ale vremii, cetăţeanul ajuns în armată se supunea legii marţiale şi era obligat să-şi asculte cu supunere superiorii, să îndure pedepse corporale grele şi chiar să-şi piardă viaţa, mai ales în cazul în care arăta laşitate pe câmpul de luptă. Totodată cetăţeanul în timpul serviciului militar era supus instrucţiei şi antrenamentelor dure. 

Tocmai de aceea, noua armată a Republicii Romane a înregistrat rapid succese importante pe câmpul de luptă, dovedindu-se superioară majorităţii adversarilor. În interiorul legiunii fiecare soldat îşi avea locul său. Evident, aşa cum am precizat, nu era vorba despre soldaţi profesionişti, ci oameni care erau la bază agricultori, meşteşugari sau patricieni, adică aristocraţi, mari proprietari funciari. Fiecare venea să-şi satisfacă serviciul militar cu echipamentul cumpărat din fonduri proprii. 

Conform averii, soldaţii romani erau împărţiţi în diferite categorii. De exemplu cei mai bogaţi erau incluşi în trupele de cavalerie, mai ales fiindcă îşi puteau permite să cumpere şi să întreţină cai de luptă. Mai apoi din clasa de mijloc, a micilor proprietari de pământ şi a meseriaşilor, era recrutată infanteria greu înarmată, coloana vertebrală a legiunilor romane timpurii, adică hastati, principes şi triarii. Hastati erau soldaţii din linia întâi, echipaţi cu coifuri, scuturi ovale, săbii, suliţe pentru aruncat şi o apărătoare sumară pentru piept. Principes, ceva mai avuţi, aveau un echipament mai bun, de obicei cămăşi de zale şi apărătoare pentru tibii. Triarii erau veteranii şi reprezentau ultima linie a legiunii. Ei erau aruncaţi în luptă, în situaţii disperate şi aveau rolul unor lăncieri greu înarmaţi. Cei mai săraci membri ai legiunilor republicane erau velites. Aceştia îşi puteau permite doar armament sumar. În special este vorba despre aruncători de suliţe, arcaşi, prăştieri. Ei serveau ca trupe de suport. O armată formată din două legiuni, două ala şi două trupe de cavalerie era comandată de un consul, iar fiecare legiune, prin rotaţie, de 6 tribuni. Printre cei mai renumiţi ofiţeri inferiori, erau centurionii, soldaţi experimentaţi. Cu această armată, Roma a reuşit să-şi asigure supremaţia din sudul şi până în nordul Italiei, să cucerească primele provincii precum Grecia, Macedonia sau Spania.

Totodată, cu aceşti cetăţeni-soldaţi, Roma a reuşit să supravieţuiască războaielor punice şi să-şi radă de pe faţa pământului cel mai mare rival, Cartagina. Armata republicană a fost însă doar primul pas din adevărata revoluţie militară pe care Roma a adus-o lumii. De altfel, oştile cetăţenilor-soldaţi au început să-şi arate limitele şi să arate liderilor de la Roma că era nevoie de încă un pas decisiv în drumul către reforma militară.   

”Marile lupte cu Cartagina şi puterile greceşti fuseseră duse şi câştigate de miliţia romană, dar în secolul II îHr. acest sistem de recrutare a fost supus unor presiuni tot mai mari. Cucerirea unor provincii de peste mări a făcut necesară menţinerea unor garnizoane permanente, ceea ce însemna că mulţi dintre legionarii cu jumătate de normă trebuiau să rămână în serviciul militar timp de un deceniu sau chiar mai mult. Întreruperea vieţii obişnuite putea să-i ruineze pe micii proprietari de pământ care formaseră, conform tradiţiei, cea mai mare parte a cetăţenilor eligibili pentru mobilizare. Romanii înşişi au început să-şi facă griji că această clasă era în declin, iar temerile lor pentru viitor au crescut când o serie de războaie au început cu înfrângeri şi au fost câştigate doar după lupte foarte grele”, scria Adrian Goldsworthy în lucrarea sa, ”Totul despre armata romană”. 

Calicimea oraşelor, transformată în forţă de elită

Noua reformă a presupus trecerea de la soldatul-cetăţean, care putea fi mobilizat doar o perioadă determinată şi care venea la luptă cu echipamentul propriu, la adevăratul soldat roman, cel profesionist, plătit cu soldă, doar pentru un singur lucru, acela de a purta război în numele Romei. Se spune că reforma ar fi avut loc în anul 107 î Hr, iar cel care ar fi făcut armata profesionistă romană ar fi fost consululul Caius Marius. Acesta a fost trimis să-l înlocuiască pe comandatul unei armate romane în Numidia, dar nu i s-a permis din partea Senatului să recruteze trupe. Putea să folosească doar voluntari. Atunci Caius Marius a apelat la cetăţenii cei mai săraci, cei care nu-şi permiteau niciun fel de echipament militar. I-a echipat pe cheltuială proprie şi i-a transformat într-o forţă de invidiat. Se spune că după această reformă a lui Caius Marius, soldatul-cetăţean care efectua stagiul militar a început să dispară, iar locul său a început să fie luat de soldaţii profesionişti, dar din clasele cele mai sărace ale oraşelor. Practic sărăcimea oraşelor, dornică să-şi găsească un rost în viaţă şi un venit s-a înrolat masiv în armata romană. Primea echipament de la statul roman şi era evident plătită pentru serviciul militar. 

”În cele din urmă republica a fost nevoită să renunţe la sistemul miliţiei în favoarea unei armate profesioniste, în care imensa majoritate a recruţilor proveneau din cetăţenii cei mai săraci. Meritul pentru această schimbare a fost uneori atribuit marelui comandant Caius Marius, dar este posibil ca ea să se fi produs treptat (....) Soldaţii nu-şi mai puteau procura singuri echipamentul, ci primeau arme, armură şi haine de la stat. Diferenţele dintre clasele sociale au dispărut în cadrul unei legiuni; la fel şi cavaleria şi infanteria uşoară”, precizează Adrian Goldsworthy. Acest proces de ”profesionalizare” a armatei romane s-a încheiat în perioada Principatului, adică în timpul lui Octavian Augustus, primul împărat roman, în primii ani ai erei creştine. Primul împărat, a beneficiat de prima armată romană, aşa cum este cunoscută ea în varianta ei clasică, şi cea mai mediatizată. Legionarul roman era un soldat profesionist care primea echipamentul de la stat şi o soldă de 225 de denari, în timpul lui Iulius Caesar şi peste 300 de denari în timpul lui Domitian.  

De atlfel, succesele lui Iulius Caesar s-au datorat acestei armate, care se profesionaliza şi devenea o forţă bine organizată. Armata profesionistă romană era structurată tot pe centurii. De această dată, o centurie număra 80 de legionari. Şase centurii formau o cohortă, iar zece cohorte - o legiune. Legiunile erau susţinute de ale de cavalerie. Cel mai important ofiţer inferior era centurionul, omul de care depindea disciplina şi ordinea centuriei în luptă. Acesta era ajutat de un adjunct numit optio. O legiune era condusă de un legatus, de obicei de rang senatorial, ajutat de mai mulţi tribuni, adică un soi de ofiţeri. Evident că în legiune erau şi acviliferi, adică soldaţi care purtau cel mai important stindard al legiunii, signiferi, adică un fel de stegari şi tot felul de instrumentişti. Secretele succesului la o legiune romană era dat de trei componente esenţiale, spun numeroşi specialişti: disciplina, standardele de recrutare şi antrenamentul, strategia şi tehnica militară.

Antrenamentele ca nişte bătălii

Soldatul roman, spune autorul latin Vegetius, nu era ales la întâmplare. Acesta trebuia să îndeplinească o serie de parametrii fizici, în special. În primul rând într-o legiune puteau fi recrutaţi numai cetăţeni romani. Cei care nu dobândiseră încă cetăţenia puteau servi în trupele auxiliare. În orice caz, pentru a putea fi recrutat, cetăţeanul roman trebuia să aibă minim 17 sau 18 ani şi maxim 25 de ani. Totodată el se obliga să rămână în armată 25 de ani. După această vârstă era considerat ”veteranus” şi eliberat la vatră, primind eventual o bucată de pământ într-o provincie pentru serviciul militar efectuat. Condiţiile fizice erau de asemenea importante.

”Tânărul soldat trebuie să aibă o privire vie, să-şi ţină capul şi spatele drept, pieptul trebuie să-l aibă lat, umerii musculoşi şi puternici, degetele lungi, braţele puternice, talia îngustă, agil şi cu picioare mai degrabă fibroase decât cărnoase”, preciza Vegetius în lucrarea sa, ”De Re Militari”. Tot Vegetius ne spune că un soldat roman trebuia să aibă minim 1.6 metri înălţime, iar cei din prima cohortă - minim 1.77 metri înălţime. Evident standardele nu erau respectate chiar cu sfinţenie, dar se încerca să se respecte punctele esenţiale. În general erau preferaţi tinerii de la ţară, fiindcă, spre deosebire de cei de la oraş, erau obişnuiţi cu munca grea şi făceau faţă mai bine antrenamentelor dure. Sclavii sau cei fugiţi de condamnări nu aveau voie să se înroleze într-o legiune. După ce fiecare bărbat era distribuit către o unitatea militară, urmau antrenamentele deosebit de dure. În primul rând soldaţii romani erau învăţaţi cum să parcurgă distanţe uriaşe, în marş, cu echipamentul complet din dotare. 

Adică câteva suliţe de aruncat, o sabie lată şi scurtă numită gladius, un pumnal, o lance numită hasta, scutul rectangular şi mare, coiful, bagajul plus raţia de alimente. Aceştia erau învăţaţi să parcurgă peste 29 de kilometri în 5 ore, cu tot echipamentul aferent. Totodată erau învăţaţi să supravieţuiască cu raţii mici. Pe lângă toate acestea, ne spune tot Vegetius, fiecare soldat era învăţat să călărească şi să înoate. Urmau exerciţii de alergare şi sărituri. Abia după ce învăţau să supravieţuiască şi să facă faţă fizic luptelor începeau antrenamentele şi cu arme. Soldaţii romani se antrenau de obicei în unităţi militare mici, în special contubernium, adică opt oameni. Mai apoi avansau şi ajungeau să facă adevărate simulări de bătălii, aşa cum arată ruinele unui fort de antrenament de la graniţa cu Scoţia.

Antrenamentul cu arme era copiat după cel al şcolilor de gladiatori. Un stâlp de 1.82 metri era folosit pentru a-i învăţa pe recruţi cum să lovească cu sabia. Acesta făcea exerciţii de tăiere şi străpungere, dar şi de parare. Romanii preferau înjunghierea, fiindcă era mai mereu mortală şi se potrivea tacticilor specifice de luptă. Mai apoi soldaţii învăţau să lupte între ei. Li se dădea la început o sabie de lemn şi un scut de răchită, mai grele decât cele adevărate pentru a le fortifica braţele. ”Nu erau învăţaţi să taie cu săbiile ci să înjunghie. Romanilor li se părea uşor să învingă popoare care-şi foloseau săbiile pentru a tăia. Pentru că o lovitură cu intenţia de a tăia, deşi dată cu forţă, rareori ucide. În schimb, o înjunghiere, fie numai de cinci centimetri adâncime, este deobicei fatală. Pe de altă parte, dacă încerci să tai cu sabia, îţi expui braţul şi partea dreaptă. În schimb când împungi cu sabia, eşti apărat de scut”, scria acelaşi Vegetius în ”Instituţiile militare ale romanilor”, scrisă în 390 d Hr.  

Totodată, soldatul roman era învăţat cum să folosească pilum, o suliţă pentru aruncat. Mai mult decât atât acesta trebuia să ştie să folosească şi praştia, arcul, dar şi armele de asediu. Instrucţia de bază dura câteva luni bune, aproape un an. Cu toate acestea soldatul roman se antrena toată perioadă şederii sale într-o legiune. ”Instrucţia nu se termina, ci era o activitate continuă pe toată durata serviciului militar, iar comandanţii romani trebuiau să-şi menţină unităţile bine instruite şi pregătite pentru un război adevărat”, precizează Adrian Goldsworthy în aceeaşi lucrare. De altfel stadiul de pregătire al soldaţilor era atent vegheat de unii împăraţi romani.

Un document extrem de important vorbeşte despre o vizită a împăratului Hadrian în Africa de Nord pentru a urmări exerciţiile militare executate de Legio II Augusta. Cu aceste tipuri de antrenament continue, soldatul roman era un militar de elită al lumii antice, echivalentul trupelor speciale de astăzi. Mai mult decât atât, în rândul lor se aflau mulţi meseriaşi, iar o legiune era capabilă să ridice inclusiv poduri, să facă drumuri şi să amenajeze tabere fortificate. Erau un soldat fără egal în epoca sa. ”Fiecare soldat dă tot ce are mai bun în antrenamente, ca şi cum ar participa la o bătălie reală. Tocmai de aceea, formaţiile lor de luptă totdeauna sunt bine sudate. Ei niciodată nu sunt paralizaţi de frică sau sfârşiţi de oboseală. Inamicii lor nu sunt niciodată pe măsura lor, iar romanii mereu câştigă. De fapt ar fi adevărat dacă am spune că antrenamentele lor sunt bătălii nesângeroase, iar luptele adevărate sunt antrenamente sângeroase”, spunea Flavius Josephus, un istoric evreu din primul secol al erei creştine. Deci primul secret al reuşitelor militare romane este rectrutarea şi pregătirea soldaţilor. 

Disciplina de fier, o chestiune de viaţă şi de moarte

O altă caracteristică aparte a armatei romane era disciplina de fier. Soldatul se angaja în faţa statului printr-un ”sacramentum” că va respecta condiţiile impuse de armată. Un soldat roman trebuia să-şi păstreze cu sfinţenie locul în formaţia de luptă, să execute întocmai ordinele superiorilor şi să-şi îndeplinească obligaţiile trastate. Disciplina era atât de mare, încât inclusiv pe timp de pace erau ţinute evidenţe clare ale fiecărui soldat. Practic, tot ceea ce făcea fiecare legionar în timpul unei zile era consemnat. Iar acesta nu trebuia să se abată de la ordine. Totodată, trebuia să-şi menţină echipamentul bine întreţinut, iar armele - gata pentru luptă. Inclusiv taberele militare temporare sau permanente ilustrau această disciplină militară romană. Erau organizate pe străzi, care duceau către centrul taberei, acolo unde se afla întreaga administraţie a legiunii şi unde avea loc, se pare, şi apelul. Totodată soldaţii aveau locul lor bine stabilit în barăci sau în corturi. Fiecare îşi cunoştea perfect locul şi responsabilităţile. În timpul luptei niciun soldat nu avea voie să ezite. 

Nu se retrăgea decât atunci când o cerea superiorul său şi era obligat să menţină intactă formaţia de luptă. Orice abatere de la această disciplină era atât de aspru pedepsită încât nimeni nu îndrăznea să o încalce. De altfel, această disciplină romană a stârnit admiraţia contemporanilor. Polybius, de exemplu, spune ce se întâmpla dacă un soldat aţipea în timp ce era santinelă. Pur şi simplu tribunul venea la el, îi atingea umărul cu un baston iar ceilalţi soldaţi îşi ucideau camaradul acuzat de indisciplină cu pietre şi bâte. ”Concescinţa acestei extreme severităţi este că veghea pe timp de noapte a santinelelor romane era impecabilă”, spunea Polybius. În consecinţă erau greu de surprins. Inclusiv Josephus, istoricul evreu, spune că romanii nu lăsau nimic la voia întâmplări şi atunci când intrau pe teritoriu inamic, prima dată îşi fortificau tabăra şi împărţeau sarcinile. De altfel într-o legiune romană pedeapsa cu moartea era comună. Propriu-zis era aplicată legea marţială, fără niciun fel de judecată. Pe loc. 

Un soldat putea fi omorât în bătaie inclusiv pentru mărturie mincinoasă, furt, homosexualitate. Culmea, un legionar roman nu avea voie să facă aceeaşi greşeală de trei ori. Dacă se întâmpla, îşi pierdea viaţa. Totodată pedeapsa cu moartea era aplicată pe loc, dacă dovedea laşitate pe câmpul de luptă, dacă de frică nu îndeplinea ordinele sau dacă îşi arunca echipamentul pe câmpul de luptă, pentru a scăpa. ”Cei care pierdeau un scut sau o sabie sau oricare altă armă pe câmpul de luptă, de multe ori se aruncau înapoi în bătălie încercând să le recupereze sau să scape prin moarte de inveitabila umilinţă pe care o sufereau la întoarcere”, preciza Polybius. 

Tactică şi echipament militar superior

Dincolo de pregătire fizică şi disciplină, soldaţii romani beneficiau de un echipament bine gândit. Erau înarmaţi cu scuturi mari, care să le protejeze trupul. Modelul s-a schimbat de-a lungul timpului. Cel clasic, cunoscut de toată lumea, este cel dreptunghiular, semicilindric. Avea o lungime de 1.02 metri şi o lăţime de 0.83 metri, după cum arată o descoperire de la Dura Europus din secolul al III lea. Acesta avea şi un umbo central, din fier, dar şi o bordură de bronz. Cântărea în jur de 6 kilograme şi era ţinut cu o singură mână, cu ajutorul unui mâner orizontal. Era confecţionat din trei şipci de lemn lipite între ele şi avea o grosime de 5 centimetri. Era acoperit cu un înveliş de piele. Totodată, erau pictate de obicei cu însemnele unităţii. Scuturile erau folosite atât pentru apărare, protejând mare parte a corpului dar şi pentru atac, romanii lovind, cu marginile de metal sau cu umbo-ul, inamicul. 

Soldaţii romani au avut însă şi scuturi ovale, dar realizate pe acelaşi principiu. Luptând în formaţie compactă scuturile realizau un zid eficient în calea duşmanului. De după această protecţie, legionarul roman înjunghia de obicei cu gladius, sabia scurtă şi groasă, fie în zona gâtului, fie în zona abdomenului. Interesante sunt însă suliţele de aruncat. De altfel, se spune că legionarii deschideau lupta, aruncând o ploaie de suliţe asupra inamicului, înainte de a ajunge la lupta corp la corp. Suliţele erau făcute în mod special, cu vârf subţire, pentru a se îndoi în trupul duşmanului. Coifurile romane deasemenea apărau eficient capul luptătorilor, majoritatea fiind după modele galice şi mai apoi imperial-italice. De altfel, modelele de coif au plecat de la cel de tip Montefortino, cu apărătoare la ceafă şi obrăzare şi până la coiful imperial italic, de la începutul secolului al II lea d Hr, tot cu apărătoare pentru obraji, pentru ceafă şi plus o ranforsare în zona frunţii, pentru loviturile frontale la cap.

Trupul legionarului roman era apărat la început de cămaşă de zale şi mai apoi de lorica segmentată, un soi de armură, făcută din lame metalice, care-I proteja pieptul, abdomenul, umerii şi parţial braţele. Romanii au dovedit o versabilitate aparte, adaptându-şi echipamentul în funcţie de adversarii întâlniţi. Totodată, romanii au elaborat şi tactici militare complexe, bazându-se pe mobilitatea unităţilor militare romane, cea mai spectaculoasă fiind ”testudo” ( n.r. broasca ţestoasă), legionarii formând un fel de cutie din scuturi atunci când erau atacaţi mai ales cu proiectile din toate părţile. Inginerii romani erau capabili să inventeze rampe, poduri şi tot felul de amenajări pentru cucerirea fortificaţiilor sau pentru a facilita pătrunderea legiunilor. La toate acestea se adaugă şi priceperea şi geniul în câteva rânduri a comandanţilor militari. Romanii beneficiau şi de maşini de asediu performante pentru acele vremuri. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Strada Octavian Augustus de lângă Spitalul Judeţean se închide circulaţiei de săptămâna viitoare

Sulina, primul oraş iluminat electric din România. Măreţia oraşului cosmopolit, unde se vorbeau toate limbile pământului

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite