Eminescu, altfel: copil pus pe şotii, tânăr petrecăreţ. Cine au fost femeile care i-au furat minţile şi inima poetului
0La 165 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, specialiştii încă scot la iveală detalii inedite privind viaţa lui pe meleagurile natale. Cercetarea arhivelor din Botoşani a născut polemici, fiind contestate chiar data naşterii şi chiar locul unde poetul a văzut lumina zilei. ”Adevărul” vă prezintă cum era cu adevărat poetul în copilăria şi tinereţea sa
„Nici după 165 de ani, nu ne-am săturat de Eminescu şi de universul său şi nu cred că se va sătura cineva vreodată. Au fascinat atât versurile, proza şi creaţia populară, cât şi omul Eminescu. Emană o perpetuă fascinaţie prin tot ceea ce a făcut. Prin iubirile sale, prin boala sa, prin vocea, prin geniul său literar, prin calităţile sale umane. Este greu de spus ce atrage mai mult la Eminescu: omul sau poetul“, este de părere istoricul botoşănean Gheorghe Median.
„În numele unui prunc cu stea în frunte”
Registrul de naşteri şi botezuri al târgului Botoşani consemna la poziţia a treia că Mihail Eminovici, fiul lui
Gheorghe şi al Ralucăi Eminovici (foto medalion), s-a născut pe data de 15 ianuarie 1850.
Condica cu naşteri şi botezuri a Bisericii Uspenia. Micuţul Mihail Eminovici a fost trecut la poziţia a treia
Aceasta este prima dovadă, rămasă posterităţii în original la Botoşani, a naşterii celui ce a devenit „luceafărul“ poeziei româneşti, Mihai Eminescu. Documentele păstrate în Arhivele Naţionale de la Botoşani, cercetate de specialiştii universului eminescian, arată că botezul poetului a avut loc imediat după naştere, în iarna lui 1850, la Biserica Uspenia din oraş, ctitorie a Elenei Rareş din secolul al XVI-lea.
Casa în care s-a născut în municipiul Botoşani poetul Mihai Eminescu
„În iarna lui 1850, preotul Ioan Stamate l-a botezat pe pruncul Mihail, fiul căminarului Gheorghe Eminovici şi al doamnei sale Raluca, în ziua de 21 Ghenari, în cristelniţa bisericii Uspenia din Botoşani, naş fiindu-i bunicul stolnic Vasile Iuraşcu, cel care s-a lepădat de Satana în numele unui prunc cu stea în frunte şi i-a înscris naşterea şi botezul în mitrica acelui an la numărul 3 al primei pagini din registru, fără să ştie că, scriind acele rânduri, consfinţeşte un act solemn de-o însemnătate unică pentru cultura română“, spune Lucia Olaru Nenati, scriitoare şi publicistă română, doctor în filologie, promotor cultural, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti.
Casa natală a lui Eminescu din centrul oraşului
Locul naşterii lui Eminescu este, aşadar, municipiul Botoşani, micul Mihail Eminovici venind pe lume, aşa cum arată şi cercetătorii, în casa cumpărată de tatăl său în 1840, în centrul târgului. Era o locuinţă la etaj cu şase camere situată chiar lângăBiserica Uspenia.
Biserica Uspenia locul unde a fost botezat poetul
„Eminescu s-a născut şi a locuit la începutul vieţii sale la Botoşani. Casa era ridicată în stilul arhitectural urban al secolului al XVIII-lea, de dinaintea marelui incendiu din 1875. Era casă de comerciant, cu etaj, bine încălzită, bine aprovizionată, dat fiind şi originea boierească a mamei sale, Raluca Iuraşcu.
Credem că în această casă Eminescu a stat până la vârsta de 5 ani. Casa cu aspectul său original a fost distrusă în incendiu şi apoi refăcută, cel mai probabil cu meşteri austrieci, la începutul secolului al XX-lea“, relatează istoricul botoşănean Dănuţ Huţu.
Notiţele controversate ale căminarului
Cu toate acestea, data naşterii lui Eminescu este contestată chiar şi după mai bine de un secol şi jumătate. Sunt specialişti, în principal o parte a scriitorilor botoşăneni, care au descoperit o însemnare de jurnal a căminarului Eminovici, ce schimbă aproape total datele problemei. Gheorghe Eminovici nota cu bucurie pe o filă de psaltire: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropineşti (n.r. – europeneşti), s-au născut fiul nostru Mihail“.
„Există această supoziţie: că Mihai Eminescu s-a născut, de fapt, pe 20 decembrie 1849. Este o însemnare a lui Gheorghe Eminovici. Pe de altă parte, există însemnarea lui Dimitrie Stamate diacul de la Uspenia care a trecut în registru data luată în considerare astăzi, 15 ianuarie 1850. Eu consider că, totuşi, veridică este data înscrisă de Gheorghe Eminovici. Era totuşi tatăl copilului şi ştia cel mai bine când s-a născut. Totodată, a fost o iarnă grea în 1849-1850 şi, probabil, au fost amânate puţin formalităţile“, consideră scriitorul botoşănean Gellu
Dorian.
Locul naşterii lui Mihai Eminescu, disputat de specialişti
Contestat, de altfel, este şi locul naşterii lui Eminescu. Pe de o parte, în perioada comunistă, a apărut varianta Ipoteştiului ca loc de naştere, iar după 1990 – o moşie a căminarului Eminovici pe care o cumpărase în zona Bobuleştiului. Eminescologii susţin însă că sunt pure speculaţii, argumentând cu documentul descoperit la Uspenia, condica naşterilor şi a botezurilor unde figurează numele lui Eminescu.
„Înscrisul acesta vine să potolească o lungă şi pasionată dezbatere declanşată între cei interesaţi de amănuntele vieţii poetului care au pus sub semnul întrebării locul, data naşterii poetului, originea sa, găsind cele mai fabuloase presupuneri care dovedesc toate marile interese stârnite de viaţa sa. Nu vom şti dacă el s-a născut cu adevărat în 15 ianuarie ori mai devreme, botezul întârziind din cauza iernii grele, dar existenţa acestui document curmă discuţiile şi funcţionează ca temei al biografiei şi hagiografiei sale şi, mai nou, al statuării celei mai înalte sărbători a culturii naţionale“, spune Lucia Olaru Nenati.
Totodată, ca dovezi ale naşterii lui Eminescu în casa de la Botoşani vin şi mărturiile istorice. „Era aproape imposibil să aduci de la Ipoteşti, fără drumuri asfaltate, la mijlocul secolului al XIX-lea, cu sania, un copil abia născut, printr-o iarnă cumplită, cu troiene uriaşe, până la Uspenia să îl boteze. Ca să nu mai vorbim de cine ştie ce moşie îndepărtată“, crede istoricul Gheorghe Median. ;
Copilăria idilică a lui Eminescu de la Ipoteşti
După vârsta de 5 ani, Mihai Eminescu s-a mutat la Ipoteşti, la moşiile cumpărate de căminarul Gheorghe Eminovici de la persoane particulare ale căror nume nu sunt cunoscute. Istoricii spun că Ipoteştiul de la mijlocul secolului al XIX-lea era un loc de poveste. „Era înconjurat de păduri seculare, pline de păsări colorate şi de animale. Erau iazuri, unde se ascundeau raţe sălbatice. Era un loc de poveste pentru un copil. De fapt, în multe poezii despre natură din creaţia eminesciană, regăsim Ipoteştiul copilăriei sale. Locuia în casa cumpărată de tatăl său, împreună cu familia. Era o căsuţă de ţară, tradiţională, cu pridvor. Cochetă şi îngrijită, dar mult mai mare decât ceea ce s-a păstrat astăzi la Ipoteşti“, spune istoricul Median.
Casa de la Ipotesti unde a copilarit poetul FOTO eminescuipotesti.ro
„Tărâmurile compensatorii”
Eminescologii atribuie multe teme din poeziile naturii de la maturitate, plimbărilor copilăriei la Ipoteşti, teme precum codrii, lacurile, păpurişul, dealurile pe înserate, buciumul ciobanilor care populau colinele Ipoteştiului, iazurile, animalele de baltă, păsările şi imaginile idilice cu satul românesc tradiţional. Totodată, specialiştii spun că multe dintre basmele scrise de Eminescu sunt inspirate de pădurile şi de natura sălbatică a Ipoteştiului de acum 150 de ani.
„Esenţial este faptul că ambientul ipoteştean se va fi dovedit providenţial pentru formarea şi viitorul său literar căci acea natură feerică l-a impresionat de mic copil şi a devenit decorul fabulos al unui imaginar de-o rară precocitate şi al unor trăiri sufleteşti pentru care poemele sale dedicate acelei epoci stau mărturie. Acel topos natural transfigurat edenic a devenit un reper statornic al memoriei sale, unul dintre «tărâmurile compensatorii», cum relevă fina diagnoză a Ioanei M. Petrescu“, explică doctorul în filologie Lucia Olaru Nenati.
Şotii cu fratele Ilie
Specialiştii au dezvăluit în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“ o imagine a poetului necunoscută publicului larg, dar prezentă în documentele şi relatările de epocă: Eminescu pe când era copil. Poetul, în timpul şederii sale la Ipoteşti, până la vârsta de 7 ani, când este trimis la şcoală, apare în mărturiile contemporanilor ca fericit, şotios,departe de zbuciumul şi de privaţiunile cumplite ale maturităţii.
„Îşi petrece copilăria la Ipoteşti, în casa căminarului, adesea împreună cu fratele său Ilie, cel cu ochi albaştri, care-i era mai apropiat ca vârstă, ascunzându-se«în câte-un saltar de scrin, ca să nu ştie nimeni unde-i, or în vro ladă veche cu lumânări de seu, din care ieşea uns ca dracul».
Fotografie rară : Eminescu copuil alături de tatăl său căminarul Gheorghe Eminovici
Copiii îşi manifestau precocitatea inventivă în nenumăratele jocuri pe care spaţiul larg al gospodăriei căminarului le îngăduia, după cum sunt ele descrise în poezia «Copii eram noi amândoi», dar şi în felurite amintiri ale unor posibili cunoscători sau doar fabulatori“, completează Lucia Olaru Nenati.
Potrivit acesteia, un nepot de-al lui Mihai Eminescu, Mihai V. Mavrodin, a lăsat în amintirile sale informaţia că el şi fraţii săi se jucau uneori cu verii lor din familia mătuşii sale, Maria Mavrodin, sora mamei lor, în casele acesteia de pe strada Russet din Botoşani şi, mai ales, în grădina lor largă şi foarte atrăgătoare pentru neastâmpărul copiilor.
„De altfel, şi celelalte surori ale dulcii sale mame, pe care a iubit-o nespus, maicile Fevronia şi Olimpiada de la Mânăstirea Agafton, i-au fost apropiate, el petrecând adesea timpul în atmosfera caldă a acelei incinte sacre aflate în mijlocul unor fermecătoare păduri, la şezătorile unde sufletul i se impregna de «poveşti şi doine, ghicitori, eresuri», care i-au devenit merinde afective şi poetice de preţ, dar şi prime repere ale pasiunii lui de mai târziu pentru folclor“, adaugă Lucia Olaru Nenati. Jocul preferat al copilăriei a fost „de-a v-aţi ascunselea“ şi povestitul basmelor cu interpretarea personajelor. ;
Eminescu, trimis de tatăl său la Cernăuţi
După vârsta de 7 ani, Eminescu a fost trimis la gimnaziul din Cernăuţi, departe de fustele mamei şi ale mătuşilor, care, din punctul de vedere al lui Gheorghe Eminovici l-ar fi răsfăţat prea mult, după cum spun eminescologii. Căminarul scria la 1857 către Postelnicia din Iaşi, pentru a obţine paşaportul de trecere a hotarului în Bucovina pentru fiul său: „Totodată, rog să se înscrie în acel paşaport peal cincelea fiu al meu, Mihail, care este în versta de 7 ani. Statul crescătoriu, părul negru, ochii negri, nasul potrivit, faţă smolită, avînd şi aceasta a urma studiile“.
La Cernăuţi, tânărul Eminovici a făcut ciclul primar şi gimnazial la „National hauptschule“ până la 14 ani, când a terminat al cincilea dintr-o grupă de 82 de elevi, după care a început şi ciclul 2 gimnazial, tot la Cernăuţi, „Ober Gymnasium“, atunci parte componentă a Bucovinei austriece.
Mihai Eminescu, cel mai bun elev la latină
La gimnaziul din Cernăuţi, pe care nu l-a terminat, l-a avut profesor pe Aron Pumnul, cel căruia i-a dedicat prima lui poezie, „La mormântul lui Aaron Pumnul“, la vârsta de 16 ani. În cele din urmă, ajunge să urmeze ultimele clase de gimnaziu secundar la Botoşani, în oraşul natal, de care l-ar fi măcinat un dor imens. În realitate, după cum spuneau şi profesorii poetului, pasiunea pentru actorie l-ar fi determinat să renunţe la şcoală.
„Clasele a doua şi a treia le face la Botoşani, pentru care a solicitat în 1864 o bursă de gimnaziu. Îi era dor de casă“, se arată în cartea „Mihail Eminescu, genialul botoşănean uitat de botoşăneni“, scrisă la 1929 de Constantin Ioan Mighiu, decanul Baroului Botoşani. Poetul şi-a terminat studiile la liceul de băieţi din Botoşani, actualul Colegiu Naţional „A.T. Laurian“, prin intervenţiile tatălui său.
„Căpitanul Matei Eminescu, fratele poetului, spunea prin târg că Mihail era cel mai bun elev la limba latină“, se mai arată în aceeaşi lucrare a decanului baroului Botoşani.
De asemenea, Teodor Ştefanelli, fostul său coleg de la Cernăuţi şi de la Viena, nota în jurnalul său despre talentul lui Eminescu ca şcolar. „La Pumnul, cât şi la Sbiera era Eminescu unul dintre cei mai buni elevi, pentru că el cunoştea gramatica şi literatura română mai bine decât noi toţi, iar în ce priveşte istoria, nici nu ne puteam asemăna cu dânsul.Eminescu căpătase scriptele de la Pumnul şi-şi prescrisese astfel gramatica. Colegii lui împrumutau de la el adesea manuscriptul său fără greutate, însă cu condiţia să nu-i îndoaie colţurile filelor“, scria Ştefanelli.
Conţopist şi hamal în port la Galaţi
Poetul Mihai Eminescu, deşi se trăgea dintr-o familie înstărită, a ajuns să îşi câştige pâinea de la vârsta de 14 ani. Primul său loc de muncă a fost, bineînţeles, la Botoşani. În vacanţa de vară, venind de la Cernăuţi, unde învăţa, Eminescu s-a angajat pe un post de conţopist la Cancelaria Târgului, aflată în sediul ce găzduieşte astăzi Primăria Botoşani.
Clădirea Primăriei Botoşani primul loc de muncă al poetului
„O informaţie atestată prin documente este faptul că el a fost angajat în octombrie 1864 în postul de copist la cancelarie, după care a fost avansat în postul de secretar al cancelariei, termen actualizat, căci în terminologia de atunci i s-a comunicat că este admis «în funcţiunea de scriitoru allu Cancelariei cu un onorariu de 250 lei pe lună». Aşadar, în chip premonitoriu, scriitor, având un prim venit de 250 de lei care, în mod simbolic, corespunde şi ultimului său venit oficial aprobat, din păcate, mult prea lent“, precizează Lucia Olaru Nenati.
De altfel, şi la 16 ani, Eminescu se angajeză conţopist, de această dată la Tribunalul Botoşani. Mai târziu, la 18 ani, după ce face o pauză de stagiune cu trupa Pascaly, unde era sufleur şi făcea figuraţie, s-a angajat la Galaţi ca hamal în port, după cum reiese din „Eminescu hamal în port“, text literar apărut în revista „Familia“ în 1903 şi semnat de Dimitrie Teleor, care povesteşte cum l-a angajat pe Eminescu sufleur la Teatrul Naţional din Bucureşti înainte să se reîntoarcă la Botoşani, din nou cu trupa Pascaly.
Păcatele iubirii. Femei care i-au furat inima şi minţile poetului Mihai Eminescu
„Iubirea eminesciană este deopotrivă cu a lui Tristan în drama lui Wagner. Un fir îndoliat se încreţeşte cu bucuriile ei. Voluptatea se asociază cu durerea, încât dulcea jale sau farmecul dureros fac parte dintre expresiile eminesciene cele mai tipice“, spunea Tudor Vianu despre iubirile poetului. Specialiştii în universul eminescian spun că poetul era un permanent îndrăgostit. Şi când iubea, iubea cu patimă. Ei bine, iubirea a învăţat-o Eminescu tot pe plaiurile natale.
Prima dramă în amor
Eminescologii vorbesc despre o iubire atât de pătimaşă la o vârstă atât de fragedă, încât i-ar fi marcat cu o jale caracteristică întreaga percepţie asupra sentimentului de iubire. Este vorba despre o copilă de ţăran, de la Ipoteşti, cu cosiţe blonde, pe care a îndrăgit-o încă de la vârsta de 6 ani.
„La Ipoteşti, i se declanşează şi primele emoţii erotice, după cum aflăm tot din poezia sa, pentru o fată despre care un cercetător al locului, I.D. Marin, a emis ipoteza că se numea Casandra şi care, stingându-se prea curând, îi incendiază sufletul cu ardoarea primei suferinţe profunde“, spune
Lucia Olaru Nenati.
De fapt, când patima pentru Casandra a devenit mai profundă, în debutul adolescenţei, la 13 ani, Eminescu s-a bucurat de iubirea fetei gospodarului din Ipoteşti doar încă un an, în vacanţa de vară. La 14 ani, copila se stinge, din cauza unei boli contagioase, fără să existe o mărturie exactă asupra acesteia. De altfel, Eminescu, după o durere profundă, se refugiază tot în iubire. La fel de pătimaşă, la vârsta de 18 ani.
Eminescu lasă şcoala pentru teatru
În 1866, după terminarea clasei a doua a ciclului 2 gimnazial, Eminescu îşi descoperă pasiunea pentru dramaturgie şi actorie. Avea 17 ani când a plecat fără ştirea tatălui său, însă cu aprobarea tacită a mamei, în turneu cu trupa Fanny Tardini, o trupă celebră de actori, care poposise o vreme la Cernăuţi, unde învăţa el. Iniţial, a spus că pleacă din cauza morţii lui Aron Pumnul, care îl îndurerase. Profesorul său, Ion Sbiera, face lumină într-o scrisoare către familie:
„Motivul părăsirii studiilor gimnaziale din Cernăuţi nu a fost moartea lui Pumnul, ci altă împrejurare... Teatrul l-a abătut de la studiile sale gimnaziale, voia să fie şi el actor şi autor dramatic! Şi aşa a părăsit gimnaziul. Poate că la părinţi să fi spus alt motiv decât cel adevărat, deşi mă îndoiesc“.
Tânărul Eminovici era sufleor în trupă şi prindea din mers şi tainele actoriei.
Casa Sommer, locul unde Eminescu a fost sufleur la Botoşani
„Întâi, Eminescu a plecat pe la 17 ani cu trupa Fanny Tardini în turneu în ţară. Era sufleor. Bineînţeles, tatăl său nu a fost de acord. Era o ruşine pentru un om gospodar să păţească aşa ceva. Nu a reuşit însă să îl oprească. Apoi a intrat în trupa Pascaly, o altă trupă renumită de actori, care a jucat o vreme la Casa Sommer, în municipiul Botoşani, unde era amenajată o sală de teatru“, spune
Gellu Dorian.
Mihai Eminescu, lăsat în pielea goală pentru o actriţă
Tânărul Eminescu tocmai şi-ar fi făcut debutul pe scenă într-un rol de figuraţie şi a făcut o pasiune pentru noua achiziţie a trupei Pascaly, Maria Vasilescu, o tânără actriţă de 21 de ani. A plecat împreună cu noua iubire pe când avea 18 ani într-un turneu lung în ţară. A ajuns şi în Banat, dar şi la Bucureşti, unde a fost angajat pentru o scurtă perioadă ca secretar al lui Pascaly, dar şi sufleor la Teatrul Naţional din Bucureşti.
În 1869, se întoarce la Botoşani, în cadrul unui turneu cu trupa Pascaly prin Moldova, care se numea „Drumul Mare al Ţării de Jos“, şi este aşteptat de tatăl său. Scriitorii botoşăneni relatează un episod comic susţinut ca adevărat şi de scriitorul Augustin Zele Popa. „Eminescu era proaspăt întors cu trupa Pascaly la Botoşani. Tatăl său, Gheorghe Eminovici, aflase. Sunt câţiva care susţin că atunci Eminescu ar fi rămas fără haine. Tatăl său voia să îl facă să renunţe la trupa de teatru“, spune Gellu
Dorian.
Mai exact, Gheorghe Eminovici ar fi rupt hainele de pe fiul său şi l-ar fi lăsat în pielea goală în stradă. Căminarul era supărat că Eminescu se iubea cu o actriţă, personaj cu o reputaţie proastă în acea epocă. Refuzul lui Eminescu, care era dispus să umble şi dezbrăcat numai să nu renunţe la trupa Pascaly şi la frumoasa Maria, l-a făcut pe căminarul Eminovici să apeleze la un şantaj.
„Văzând că nu poate altfel, Eminovici i-ar fi propus fiului său să studieze la Viena. Condiţia era aceasta: să renunţe la actriţă şi la teatru şi primea bursă la Viena să studieze filosofia şi dreptul“, spune scriitorul Gellu Dorian. Eminescu ar fi acceptat pe loc şi, în 1869, se pregătea să plece la Viena.
Refugiul preferat al lui Eminescu
Poetul iubea foarte mult lacul de la Ipoteşti. „Mergea mereu singur sau cu fratele său Matei. Acolo se relaxa, medita, se gândea. Avea viziuni poetice. Stătea ascuns în stufăriş şi se desprindea de lume. Căuta iazul de la Ipoteşti atunci când era foarte necăjit sau avea probleme. Acolo evada“, spune Gheorghe Median. Iazul preferat de Eminescu a fost identificat cu iazul Loeşti, din apropiere de Cucorăni, la aproximativ doi kilometri de casa unde a copilărit Eminescu.
Iazul Loieşti, locul unde se presupune că venea Eminescu pentru a se relaxa
„Lacul din pădurea de la Ipoteşti n-are legătură cu peregrinările lui Eminescu. Probabil a trecut şi pe acolo, sunt multe locuri legate de Eminescu în Botoşani. Dar, ca loc de relaxare şi de inspiraţie poetică, Eminescu alegea actualul iaz Loeşti, puţin mai la vale de cel prezentat în mod tradiţional turiştilor ca fiind lacul lui Eminescu“, spune Gellu Dorian. Şi, într-adevăr, Matei Eminovici mărturiseşte că mergea la vânătoare de raţe cu fratele său la iazul Loeşti. De altfel, Eminescu folosea acest prilej pentru a lăsa puşca în stufăriş şi a se refugia.
„Când venea Mihai vara, în vacanţă de la Wienna, mergeam amândoi la vânătoare de raţe la un iaz de pe moşia Cucoreni, el cu puşca pe care o luase tata la moartea lui Iuraşcu şi eu cu una mai mică, pe care o avea tata de la Balş“, se arată într-o scrisoare a lui Matei Eminovici către prietenul său Corneliu Botez. O lovitură cumplită primeşte Eminescu atunci când tatăl său pierde proprietatea de la Ipoteşti, deoarece căminarul Eminovici nu-şi plătise datoriile făcute pentru a-şi ţine cei şapte copii la şcoală.
Eminescu, sufletul petrecerilor în Botoşani
După 1869, mai precis după plecarea la Viena, Eminescu nu se mai întoarce acasă decât în vacanţe şi, mai târziu, în concedii. „Poetul a mai venit, dar nu prea des, la Botoşani ca, de pildă, în august 1876, la moartea mamei sale, eveniment răvăşitor pentru el, care a coincis cu o altă mare supărare a sa, aceea provocată de acuzele infame de a fi sustras obiecte din biblioteca ieşeană pe care o condusese până la schimbarea politică. Aflat la Ipoteşti, el contemplă îndurerat bisericuţa familiei, sfâşiindu-şi sufletul într-o insuportabilă durere, precum aflăm din poemul «Melancolie»“, spune Lucia Olaru Nenati.
Botoşaniul din vremea lui Eminescu
Cu toate acestea, sosirile lui Eminescu la Botoşani, după cum reiese din poveştile vremii, erau însoţite de chermeze prelungite. Istoricii spun că Eminescu era extrem de frumos, curtat de femei şi mai ales cu o voce aur. De altfel, nepotul său Nicolae Mavrodin îl descrie cel mai bine în acea perioadă. „Şi azi, chipul lui minunat îmi stă în minte. Biografii spun că într-adevăr era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi copiii; dar mai ales ceea ce era încântător la el era sonoritatea glasului şi un râs domol într-o cascadă minunată“, relata Nicolae Mavrodin, într-o epistolă descoperită la Botoşani de istoricul Gheorghe Median.
Îi plăcea tochitura moldovenească
La Botoşani, dimineţile şi le petrecea în linişte, spun contemporanii, preferând meditaţia şi plimbările în Grădina Publică Vârnav. Odată ce trecea amiaza, însă, Eminescu ar fi fost văzut umblând cu prietenii şi lăutarii, bătând cârciumile, dar mai ales cramele. „Eminescu avea un mare viciu. Era un fumător înrăit. De băut, nu îi plăcea să facă excese. Bea vin, dar discuta mult şi fuma mult în faţa unui pahar. Îi plăcea să piardă nopţile cu lăutarii, să vorbească, să cânte, dar nu să se îmbete“, spune Gheorghe Median.
Crăşmele de odinioară ale Botoşaniului, preferatele lui Eminescu
De altfel, ziaristul botoşănean Florentin Florescu spune că Eminescu, din relatări ale contemporanilor din arhive, reiese că prefera cârciuma „Ciocârlia“, de undeva din Centrul Târgului. La cârciumă îi plăcea vinul, ghiudemul şi pastrama. „Era binecunoscuta pastramă de Botoşani, apreciată şi pomenită de Mihai Eminescu în corespondenţele sale“, spune Florentin Florescu,într-un articol publicat în „Ziarul de Iaşi“, pe 4 decembrie 2000.
Totodată, când era vorba de mâncare, Eminescu avea totuşi şi o altă preferinţă. „Îi plăcea la nebunie tochitura moldovenească. Când dorea să mânânce în oraş, asta cerea“, spune scriitorul Gellu Dorian. Şi unde ar fi putut găsi o tochitură mai bună decât la Botoşani?! Se spune chiar că de multe ori, venea special acasă pentru tochitură, vin şi pentru pastramă. Mai mult decât atât, sunt voci care afirmă că l-ar fi adus şi pe Creangă sau pe Caragiale la Botoşani să petreacă o noapte boemă.
Chef de pomină
Una dintre petrecerile de pomină date de studentul Eminescu la Botoşani a fost cea din anul 1874. „Descoperită“ de istoricii botoşăneni într-o serie de însemnări, petrecerea cu pricina ar fi ţinut toată noaptea, la ea participând şi celebrul lăutar botoşănean Toma Micheru şi Andronic Ţăranu, prietenul lui Eminescu. Petrecerea a fost dată după ce Eminescu s-a întors de la Viena şi se pregătea să plece din nou la studii, dar de această dată la Berlin.
„A petrecut toată noaptea la hotelul din Botoşani, numit pe atunci Hotel Moldavia. Era mare lăutar Toma Micheru. Eminescu l-a impresionat, a cântat cot la cot cu el, toată noaptea. Eminescu a făcut o pasiune şi pentru sora lăutarului, Nataliţa, o «fată oacheşă», cum îi spunea Eminescu, prezentă şi ea la sindrofie. Obişnuia să cânte cu lăutarii, avea o voce extraordinară“, spune Gellu Dorian.
Pasiunea pentru sora de 19 ani a lui Micheru nu a ţinut decât două zile. După ce a plecat la Berlin, Eminescu a uitat-o. De altfel, era îndrăgostit de Veronica Micle, încă din 1872, de când s-au văzut la Viena. Acest episod nu i-a fost niciodată povestit Veronicăi. ;
Anii suferinţei în casa surorii infirme
După 1880, starea de sănătate a lui Eminescu se agravează şi stă mai mult prin sanatorii, spitale şi staţiuni, la Viena şi la Berlin. Medicii vienezi îl diagnostichează cu sindrom maniaco-depresiv. Primea bani mai mult ca donaţie, sărăcia îl măcina, ca şi dorul de Veronica Micle, iubirea vieţii lui. „Era o perioadă în care Eminescu se zbătea în sărăcie. Era bolnav, nu putea munci şi nu avea cu ce să se întreţină. Titu Maiorescu organizase un comitet prin care Eminescu era susţinut financiar la tratament în Austria“, spune Gheorghe Median.
Eminescu, supus la tratament cu mercur
S-a întors în Botoşaniul natal în 1887, după un tratament la Neamţ şi dornic să se ascundă la Botoşani din cauza bolii. „În anul 1887, vine la Botoşani, întorcându-se de la Mânăstirea Neamţ şi trage în modesta locuinţă a surorii sale Harieta de pe strada Sf. Nicolae nr. 8, această soră fiind o persoană inteligentă şi plină de afecţiune, dar, din păcate, infirmă, care se deplasa cu ajutorul unei «maşini în greutate de cinci oca de fier». De altfel, Eminescu, deşi diagnosticat de medicii vienezi cu sindrom bipolar, în urma unui alt diagnostic dat de medicii ieşeni, este tratat la Botoşani cu mercur.
Greşit, din punctulde vedere al neuropatologului Ovidiu Vuia de la Bucureşti, care a reuşit să studieze, în detaliu, fişele medicale şi simptomele poetului. Viaţa lui Eminescu la Botoşani în ultimii săi doi-trei
ani a fost liniştită şi marcată de căderi şi reveniri ale bolii care îl măcina.
Dăduse uitării petrecerile tinereţii, crâşma «Ciocârlia», fetele oacheşe, vinul şi petrecerile cu lăutari. Contemporanii şi-l amintesc plimbându-sepe bulevard şi, mai ales, în Grădina Publică Vârnav, astăzi Parcul «Mihai Eminescu», unde avea foişorul lui preferat, care există şi astăzi. Îi plăcea mult să se plimbe prin parc. Stătea cu sora lui în foişorul lor şi admirau natura sau citeau sau povesteau. Îi plăcea să meargă pe bulevard şi să spargă cu bastonul oalele de lut ale gospodinelor puse în gard“, spune Gellu Dorian.
Nefericit şi neîngrijit
Era şi o perioadă de mare sărăcie pentru poet. Fără serviciu şi bolnav, Eminescu trăia din colecta publică şi aceea cu mare greutate. „Purta pe-atunci veşminte de om nevoiaş. Strae groase de şiac, deşi era cald, iar pe cap – o pălărie înaltă, neagră şi veche. Se furişa în singurătatea aleeilor din Grădina Vârnav. Se oprea din loc în loc şi asculta cântecul păsărilor în timp ce deasupra lui tremurau liniştit florile albe pe care el atât de mult le iubise. Toamna, poetul era îmbrăcat într-un palton terfelit“, scrie Ioan Păun Pincio, contemporanul poetului, în volumul „Versuri. Proză. Scrisori“, din 1896. ;
Ultimul episod de iubire la Botoşani
Eminescu şi sora lui infirmă, Harieta, locuiau într-o casă sărăcăcioasă de lângă Biserica Sfinţii Voievozi din Botoşani, pe o uliţă aproape de Centrul Târgului. Ea îl ajuta pe doctorul Itsak să îi facă tratamentul ucigaş cu mercur. Mai precis, era vorba despre frecţii cu mercur, Eminescu fiind bănuit eronat de sifilis. Pe poet, spun eminescologii, îl mistuia un dor cumplit de Veronica Micle (bold), pe care nu o mai văzuse de aproape şase ani.
De altfel, sora lui Eminescu se opunea acestei relaţii, considerând-o pe Veronica Micle vinovată de boala ce îl „topea“ pe poet. În cele din urmă, Eminescu reuşeşte să îi comunice Veronicăi Micle că este la Botoşani. În mod misterios, apare şi fiica acesteia la Botoşani, Virginia Micle, fiind angajată în 1887 ca profesoară de matematică la externatul de fete din Botoşani.
Apariţia Veronicăi
În 1888, Veronica Micle găseşte motiv, acela de a-şi vizita fata, şi soseşte la Botoşani. Se întâlneşte cu poetul şi petrec două săptămâni de vis, ascunşi de Virginia Micle. „Harieta poartă o asiduă corespondenţă în scopul dobândirii de sprijin pentru preţiosul său frate care, venind să locuiască alături de ea, i-a dăruit singura epocă animată şi importantă din viaţa ei. De aceea, venirea Veronicăi Micle la Botoşani, găzduită la fiica ei Virginia, profesoară la un liceu botoşănean, nu avea cum să n-o deranjeze pe biata Harieta, care, în acel răstimp, fusese cea mai importantă femeie din viaţa ilustrului său frate“, spune Lucia Olaru Nenati.
Însă, crede scriitoarea, legătura sufletească dintre Mihai şi Veronica a fost una unică într-un destin şi oricâte sinuozităţi şi perturbări a cunoscut, fundamentul său a rămas neclintit. „Aşa că propunerea ei de-a părăsi Botoşaniul pentru a pleca la Bucureşti nu putea fi ignorată de Mihai şi, spre marea supărare a Hariettei, «bălăuca şi berecheta» de Veronica îi răpeşte raţiunea ei de-a exista. Sufletele celor doi se vor fi înviorat şi vor fi trăit iar clipe de adâncă şi «dureros de dulce» tulburare fericită cu intensitatea de care erau amândoi capabili în toate sentimentele lor“, adaugă Lucia Olaru Nenati.
Din documentele epocii, reiese că Veronica Micle şi Mihai Eminescu se întâlneau la casa unde stătea în gazdă Virginia Micle şi se furişau pe uliţe, feriţi de priviri indiscrete, până în Grădina Publică Vârnav, unde se făceau nevăzuţi printre arbori, pe malul lacului. În luna iunie 1888, Eminescu pleacă definitiv din Botoşani, convins de Veronica Micle, cu care dorea să se căsătorească. La Bucureşti, starea lui de sănătate se înrăutăţeşte şi în 1889, la 15 iunie, moare, în sanatoriul doctorului Şuţu.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
