Cum s-au bătut liderii creştini pe averi, putere şi enoriaşi acum un mileniu. Toate cauzele Marii Schisme din 1054
0
În urmă cu 960 de ani, biserica creştină, o forţă spirituală a antichităţii târzii şi a secolelor întunecate ale Evului Mediu, suferea o ruptură definitivă. În căutarea supremaţiei, ascunsă sub masca diferendelor dogmatice, stăpânii religioşi ai Orientului şi Occidentului au împărţit lumea creştină între catolicismul apusean şi ortodoxismul estic.
Într-o zi de vară a anului 1054, cardinalul Humbert, trimisul papei Leon al IX-lea, stăpânul lumii creştine occidentale, păşea în marea catedrală Hagia Sofia (Sfânta Sofia) din Constantinopole, inima creştinismul estic, şi a depus, însoţit de doi legaţi papali, o bulă de excomunicare a patriarhului Caerularius direct pe altar.
În doar câteva zile, patriarhul constantinopolitan în cadrul unui sinod îl excomunica la rândul său pe cardinalul Humbert, pe legaţii papali şi pe Leon al IX-lea. Era actul care despărţea biserica creştină, în Biserica Catolică, vest-europeană, şi cea Ortodoxă, estică.
Motivele care au dus la această ruptură uriaşă în sânul bisericii creştine, sunt deosebit de complexe, variate şi numeroase, făcând obiectul a numeroase lucrări de specialitate. În mare însă, acestea au putut fi clasificate de specialişti în câteva categorii: dogmatice, politice, jurisdicţionale şi canonice.
Lupta pentru supremaţie între capii bisericii
Practic, ruptura din sânul bisericii creştine a apărut pe fondul luptei pentru dominaţie dintre şefii religioşi ai estului şi ai vestului. Diferenţele de guvernare, dorinţa de supremaţie dar şi bătaia propriu-zisă pe teritorii ocupate de hoarde întregi de barbari încă neconvertiţi şi posibili enoriaşi, au fost principalele motive, după cum observa şi reputatul medievist britanic Steve Runciman. Povestea creştinismului ca religie oficială cu o organizare bisericească bine pusă la punct începe cu primul conciliu de la Nicea din anul 325.
A fost practic actul de naştere al Bisericii creştine. Au fost reglementate toate aspectele dogmatice şi canonice ca şi organizarea bisericească, pe episcopii şi arhiepiscopii. A urmat apoi în 381, primul conciliu de la Constantinopol, prin care împăratul Teodosius, statua clar supremaţia celor două mari centre religioase ale Imperiului Roman, Constantinopole cea de-a doua capitală a Imperiului cu influenţă asupra creştinilor din Orient şi Roma, marea capitală, cu o mare putere asupra creştinismului occidental. Odată cu căderea Romei însă în mâinile triburilor germanice, în anul 476 dHR, ca şi prăbuşirea inevitabilă a Imperiului occidental, a dus la apariţia unui rift şi între cele două centre ale creştinătăţii.
Sfinţii Părinţi care au participat la Conciliul de la Niceea FOTO wikipedia.org
Era o ruptură firească de ordin geografic şi politic, între orientul încă greco-roman şi occidentul germanizat pe fundamente romanice. În primele secole după căderea Romei, cum era de aşteptat supremaţia religioasă a fost deţinută de biserica constantinopolitană, cu aportul episcopiilor de la Alexandria, Ierusalim şi Antiohia. Odată însă cu numeroasele cuceriri arabe şi căderea sub tăvălugul islamic al Ierusalimului, Antiohiei şi al Alexandriei, situaţia a fost echilibrată. Mai mult decât atât, Roma capătă un ascendent odată cu întărirea regatului franc şi sprijinul pe care puternicul împărat Carol cel Mare îl acordă papalităţii în schimbul unui măgulitor şi absolut simbolic titlu de împărat roman.
Lupta pentru supremaţie începută timid încă de la recunoşterea Romei şi Constantinopolelui ca mari centre religioase, se ascute către anul 1000. Puterea religioasă era împărţită în Europa, iar triburile slavilor, bulgarilor, cumanilor, pecenegilor, ungurilor şi ale altor populaţii trebuiau creştinate. Un nou motiv de ciondăneală între cele două biserici.
Lupta orgoliilor
Totodată, semne de ruptură între cele două mari zone religioase, apar încă din primii ani ai veacurilor întunecate. Disputele au avut la bază dorinţa de a domina, orgoliul liderilor religioşi şi supremaţia, asupra maselor de credincioşi. De exemplu patriarhul de la Constantinopol îşi i-a titlul de patriarh ecumenic adică patriarh universal, deasupra tuturor celorlalţi, ceea ce bineînţeles a stârnit nemulţumirea Romei.
De cealaltă parte, Papa cerea la rândul său primatul şi supremaţia. ” Fondarea comunităţii creştine în Roma de Sfântul Petru însemna că episcopului Romei trebuia să i se acorde primatul şi o onoare specială”, precizează istoricul Margaret Trenchard-Smith în lucrarea sa ” East and West: Cultural Dissonance and the Great Schism of 1054”.
Dispute erau atât pe creştinarea slavilor şi bulgarilor dar şi pe jurisdicţia siciliei şi a sudului Italiei, posesiuni care în anumite perioade au aparţinut Imperiului Bizantin. Au urmat apoi o seride conflicte cu rădăcini politice şi administrative. Pe de o parte, papii de la Roma nu vedea cu ochi buni cezaropapismul împăraţilor bizantini. Cu alte cuvinte împăratul bizantin concentra în mâinile sale atât puterea laică cât şi religioasă. Apoi un alt conflict apărut a fost cel cauzat de iconoclastie. Leon al III-lea Isauricul a interzis venerarea icoanelor în secolul al VIII-lea, interdicţie respinsă categoric de papă.
Filioque şi pâinea nedospită
Totodată, au existat şi motive religioase, dogmatice şi canonice. Diferenţele dintre cele două arealuri religioase au apărut spun teologii şi din cauza lipsei unei limbi comune a ritului. În vest era folosită latin în practicarea cultului în timp ce în est era folosită greaca. Cele două zone ale fostului mare Imperiu Roman conţineau deja realităţi distincte din punct de vedre cultural, etnic şi politic. Era o romanitate orientalizată sau grecizată contra unei lumi germanice. ”Relaţiile dintre creştinătatea estică şi vestică erau deasemenea dificile din cauza lipsei unei limbi comune. Pentru că cele două părţi nu mai puteau comunica uşor una cu cealaltă şi deasemenea nu puteau citi ce scriau ceilalţi, neînţelegerileau teologice au apărut mai uşor.
Papa Leon al IX lea FOTO wikipedia.org
Totodată aceste neînţelegeri au fost agravete şi de traducerile de multe ori intenţionat necorespunzătoare”, scria episcopul Kallistos Ware, un renumit teolog. În aceste condiţii a apărut infamul ”filioque”, găselniţa teologilor occidentali pentru a se împăca cu arianismul germanicilor şi care a scandalizat biserica estică. Mai precis este vorba de o adăugire la crezul creştin aprobat la primul conciliu de la Niceea. La formula clasică a crezului ”Şi într-u sfântul Duh, Tatăl, dătătorul de viaţă, care de la Tatăl purcede şi cu Tatăl şi cu Fiul este slăvit şi adorat”, teologii papali au adăugat în secolele V-VI în cadrul unor concilii ţinute la Toledo în ţinuturile regilor vizigoţi ai Spaniei, ”care de la Tatăl şi Fiul purcede”.
Acest amănunt, a scandalizat teologii estici, inclusiv pe Patriarh care a spus că în acest fel este diminuat rolul ”Tatălui” adică al lui Dumnezeu în această Trinitate. Filioque a fost preluat în toate ţările occidentale. Apoi diferenţele apărute în cadrul ritului, de la azima în vest la pâinea nedospită a estului, celibatul preoţilor din occident spre deosebire de posibilitatea căsătoriei la preoţii din est dar şi a isihasmului la bizantinii au dus la o ruptură finală în anul 1054. Numeroase concilii au avut loc în est şi vest, încercând să armonizeze practicile canonice şi teologice, fără niciun rezultat însă.
Papa Leon face prozelitism iar patriarhul închide bisericile
Ultima fază a luptei teologice şi pentru supremaţie în cadrul Bisericii creştine unite are loc în perioada 1050-1054. Mai precis bizantinii din sudul Italiei şi din Sicillia de rit constantinopolitan, sunt forţaţi de normanzi, aliaţii papei Leon al IX lea să practice ritul occidental latin şi să recunoască filioque. Aflând de cele întâmplate patriarhul Mihai Cerularios le cere practicanţilor creştini de rit latin din Constantinopol să renunţe la filioque şi la azima. Aceştia au refuzat iar patriarhul Cerularios închide toate bisericile latine din regiune.
Mihail Cerularios, patriarhul Constantinopolului (cel aşezat pe jilţ) FOTO wikipedia. org
Papa trimite un ambasador, pe cardinalul Humbert să negocieze o împăcare. Nu a trimis însă pe omul potrivit. Cardinalul Humbert, spun istoricii, nu era tocmai un ambasador talentat. Din contră, reuşeşte să se certe cu patriarhul de la primele întâlniri. Patriarhul este deranjat de faptul că Humbert nu respectă ceremonialul şi saluturile ceremonioase în timp ce ambasadorul papal se plânge că a fost ”îmbiat„ cu pâine nedospită. Cerularios refuză să mai stea de vorbă cu Humbert, cardinalul, în timp ce trimisul papal, face rost de bula de excomunicare pentru patriarhul constantinopolitan. Practic papa prin trimisul său şi patriarhul s-au excomunicat reciproc, consfinţind ruptura.
Despărţiţi şi după 960 de ani
Istoricii spun că efectele marii schisme din 1054 nu au fost observate imediat. Din contră au trebuit să treacă aproape două secole. Rivalitatea dintre greci şi latini a apărut practic abia în timpul cruciadelor. ”Latinii” adică popoarele occidentului priveau cu suspiciune permisivitatea bizantinilor faţă de musulmani în timp ce ”grecii” nu vedeau cu ochii buni felul hrăpăreţ al cruciaţilor occidentali. Tensiunile au escaladat odată cu anul 1204 şi cucerirea Constantinopololui de cruciaţi. Au fost încercări de reconciliere de-a lungul timpului, chiar şi în epoca contemporană fără niciun rezultat însă.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
