Bistriţa: Portret/ Nicolae Ioan Aurel Mihaese, un om şi un dascăl cu sufletul complicat

Ai putea spune că viaţa fostului învăţător  Mihaese a fost, vorba cântecului, doar o „vânare de vânt“. De mic a visat să scrie, să picteze, să îi ajute pe oamenii printre care trăieşte. Acum, la 77 de ani, după toate câte a pătimit, zice cu tot glasul, cu tot sufl etul, că s-ar întoarce din nou în Feldru, acolo unde s-a simţit cel mai fericit

Nicolae Aurel Ioan Mihaese s-a născut în comuna Salva, într-o familie de învăţători. Şi mama, şi tata, şi bunicii au fost dascăli. „Sunt a şasea viţă de dascăl şi sunt mândru de lucrul acesta. Din nefericire, niciunul dintre cei trei copii ai mei nu mi-au urmat profesia, dar sunt fericit că, vreme de 40 de ani, am putut să fac una din cele mai frumoase meserii, să-i învăţ pe copii”,ne spune fostul învăţător, cu  lacrimi în ochi.

 Nu a regretat niciodată alegerile pe care le-a făcut în viaţă

Fostul dascăl are o poveste de viaţă, în care se vorbeşte despre cât de mare poate fi dorul de locul unde te-ai născut. S-a născut în comuna Salva. Şapte copii, doi părinţi şi un sat. Tot satul era doar al lor. Ne spune că a avut o copilărie fericită şi că s-a simţi foarte liber. Mama era învăţătoare, tatăl, director de şcoală. „Ţin minte şi acum armonia din casă, care s-a risipit imediat, după moartea tatălui şi moartea a doi fraţi. Am mai rămas cinci copii şi o mamă, care trebuia să fi e şi tată. A reuşit acest lucru, deoarece avea o încăpăţânare pe care n-a priceput-o nimeni”, ne povesteşte fostul învăţător. A făcut primele patru clase în satul natal. Au învăţat bine toţi cei cinci copii. Erau suflete tari,
care nu dădeau îndărăt. La fel era şi el, Nicolae, soiul acela de copil răzvrătit. Îi plăcea să recite versuri şi să se joace cu imaginaţia, încă de la vârsta de patru ani. Nu se revolta, nu îi invidia pe copiii care aveau toate la îndemână toate miracolele materiale şi fi nanciare, doar îşi mai întreba mama: „Ei, de ce nu?”. Iar dacă ar fi vrut ceva, ar fi fost ca şcoala să nu se termine după clasa a patra. Doar atât dorea. „Nu chiar aşa de repede, după clasa a patra...” Nicolae Mihaese ne spune că nu obişnuieşte să rostească vorbe mari. Dar că acum, chiar în acest moment, ar fi în stare „ să-şi dea ani din viaţă” doar ca să îşi mai vadă fraţii şi părinţii împreună. Şapte fraţi, doi părinţi, într-o casă din Salva. „Niciodată n-am fost mai fericit decât atunci, când eram toţi împreună. Aş vrea ca şi copiii mei să-şi amintească de mine, la fel cum îmi amintesc eu de părinţii mei...”

Feldru, raiul pierdut

A urmal Liceul Pedagogic la Năsăud, apoi a făcut trei ani de armată. În ciuda greutăţiulor, a fost tot timpul sprijinit de mama lui, care l-a ajutat să îşi urmeze visul, acela de a deveni învăţător. Primul loc de muncă a fost localitatea Tărpiu, un loc unde copiii nu se prea înghesuiau să vină la şcoală. Nu s-a descurajat şi s-a pus pe treabă. A început să facă ce ştie el mai bine, să lucreze cu copiii. A fost un învăţător sever, dar copiii şi părinţii l-au iubit. A simţit el toate aceste lucruri: „Oamenii de acolo m-au apreciat în felul lor tăcut, fără exaltări şi patetisme. Nici acum nu îmi vine să cred că am avut aşa o putere, să mă lupt cu tot greul care îmi ieşea în cale”. După Tărpiu, a urmat Lunca Ilvei şi, apoi, destinaţia finală, comuna Feldru. În fi ecare loc, a luat-o de la capăt, altă şcoală, alţi copii, alţi oameni. Ne mărturiseşte că, în Feldru, s-a simţit cel mai fericit. Acolo, a cunoscut-o pe Irina, soţia lui - „Irinuţ” cum îi spunea. „Irinuţ a mea era elevă la Liceul Pedagogic când am cu noscut- o. Se pregătea şi ea să devină învăţătoare. Am prins drag de ea şi, în 1954, ne-am luat împreună.  Eu aveam 24 de ani, iar ea, 18 ani. Am dus o viaţă frumoasă împreună, până în 14 februarie 2000, când s-a prăpădit. De atunci, s-a terminat şi viaţa mea...”. În timp ce ne povesteşte despre Irinuţ, bătrânului dascăl îi lăcrimează ochii. Ca să îi mai treacă dorul de ea, îi mai scrie şi acum versuri.

„De când tu Irinuţ m-ai părăsit
Eu nu mai am somn liniştit
Te-ai dus la Bunul Dumnezeu
 Îmi cad multe lacrimi mereu”.

Dacă îl priveşti pe fostul învăţător, îţi dai seama că are o mare povară, pe care o duce greu pe umeri: povara văduviei. „Am rămas singur cu trei copii. Acum, fiecare sunt pe la casele lor, aici, în Bistriţa. După moartea soţiei, convins de singura fiică, am vândut casa din Feldru şi m-am mutat şi eu în Bistriţa. Mare greşeală am făcut, dar, dacă nu am chibzuit bine...”,  spune, cu o tristeţe în glas, Nicolae Mihaese. Chiar dacă acum e trist şi singur, Nicolae Mihaese a avut timp pentru multe. Inclusiv să fi e director de Cămin Cultural în Feldru, instructor de ansambluri folclorice, să pună în scenă teatru popular.
A avut timp să fi e şi egoist, şi superfi cial, dar l-au „ridicat”, mereu, copiii. A avut timp să descopere şi că lumea în care trăieşte nu e chiar lumea în care şi-ar fi dorit să trăiască, fără să fi e sigur că ar exista vreuna cu care ar fi fost compatibil. Important e că a fost întotdeauna un om liber: „Dacă ar fi să mă gândesc la ce m-ar putea face fericit în acest moment, atunci, cu siguranţă m-aş întoarce în Feldru. Trăiesc cu gândul acesta. Trăiesc cu gândul că dorinţa s-ar putea îndeplini...”


Singur, printre versuri şi culori tempera

Anii s-au scurs, şi acum Nicolae Ioan Aurel Mihaese are 77 de ani. Trăieşte într-o garsonieră din Bistriţa, dar nu este deloc fericit. Are tăria de a-şi accepta vârsta. Se pare, însă, că a îmbătrânit fără să se maturizeze suficient. Şi acum se mai întreabă: „Când naiba s-a dus viaţa?” Îşi umple timpul scriind poezii, făcând schiţe şi pictând. Pentru el, poeziile şi pictura sunt o formă de fericire, care constă strict în faptul că îl fac să uite. Până la urmă, aceste pasiuni nu l-au trădat niciodată. Versurile nu l-au trădat niciodată. Pictura nu l-a trădat niciodată. Şi, mai nou, fotografia. Dar oamenii? Oamenii, da...
„Probabil, sunt lucruri pe care nu le dezvălui niciodată nimănui. Nici nu aş ştii să le explic, de fapt. Cum să explic, de pildă, faptul că nu mă înţeleg bine cu propria fiică, şi că mă simt ca un străin? Trăiesc acum cu spaima de a nu rămâne pe drumuri, cu o spaimă de singurătate.

PROFIL

NĂSCUT: 19 decembrie 1931, la Salva, judeţul Bistriţa-Năsăud
EDUCAŢIE: Şcoala Pedagogică, Năsăud
EXPERIENŢĂ: Învăţător
FAMILIE: Văduv, trei copii

Ce-i place

Nu trece o zi fără să nu scrie o poezie, fără să nu picteze, fără să nu fotografieze ceva. „Un tub de culoare costă peste 80.000 de lei, deci vă daţi seama. Şi, recent, staţi să vă arăt, mi-am cumpărat un aparat de fotografi at. M-a costat în jur de trei milioane de lei, dar merită. Ce poze frumoase îmi ies!”

Ce nu-i place

Nu-i place singurătatea şi nu se împacă cu ideea că povestea lui în viaţa de familie este o poveste tristă. Cel mai mult îşi reproşează faptul că poate nu a reuşit pe deplin în rolul de tată, aşa cum a reuşit în rolul de dascăl.

Întrebări şi răspunsuri

A spune întreg adevărul despre tine, este sau nu cu putinţă?

N.M. :Probabil, sunt lucruri pe care nu le dezvălui niciodată nimănui. Nici nu aş ştii să le explic, de fapt. Cum să explic, de pildă, faptul că nu mă înţeleg bine cu propria
fi ică, şi că mă simt ca un străin? Trăiesc acum cu spaima de a nu rămâne pe drumuri, cu o spaimă de singurătate.
 
Cum aţi câştigat respectul în profesie?
 N.M. :Tare mult am iubit copiii şi cultura. Eu fac parte din categoria de mult „apusă” a dascălilor, pentru care profesia este un „har”. Din păcate, foarte rar, mai vedem azi, dascăli adevăraţi...