Puţini mai sunt aceia care mai pot povesti de celebra fabrică de ciocolată a căror produse au făcut înconjorul lumii. Numele localităţii Vinga, acolo unde s-au pus bazele fabricii încă din anul 1885, a ajuns să fie cunoscut în mai toate ţările.

Atâta era de bună ciocolata care se fabrica în atelierul din Vinga, încât localnicii spun că dacă cineva mânca o bucată din această delicatese, îi dispărea automat senzaţia de foame. “Mulţi vorbeau despre cofetarii fabricii că aceştia foloseau un ingredient cu totul special, un drog mai frumos spus, care îţi creea dependenţă. Odată ce gustai din bomboanele de ciocolată cu vanilie, era imposibil să nu-ţi doreşti să repeţi experienţa”, a explicat Victor Cociuba colecţionar în Vinga.

Bărbatul se numără printre puţinii localnici care a păstrat o parte din istoria scrisă a celebrei fabrici de ciocolată. Victor Cociuba are şi în zi de astăzi câteva cutii în care erau ambulate bomboanele dar şi etichetele, ori pozele cu patronii fabricii. “Istoria fabricii de ciocolată se leagă de o familie de sârbi şi de numele unui renumit cofetar, Teodor Draskovits. Familia acestuia a pus pe picioare fabrica a căror produse au făcut înconjorul lumii, unele dintre ciocolăţi ajungând până pe continentul asitic, iar mărturie stau câteva ambalaje scrise în limba japoneză pe care le păstrez şi astăzi”, a continuat Victor Cociuba.

Sute de angajaţi în perioada de glorie

Potrivit colecţionarului din Vinga, firma lui Draskovits avea la un moment dat peste 100 de angajaţi care produceau drajeuri, fondante, bomboane şi diferite sortimente de ciocolată în cutie. În anul 1948 Draskovits a fost dat afară din casa în care producea ciocolata, după o reţetă doar de el ştiută. La începutul anilor 50, această fabrică a funcţionat ca şi secţie a fabricii de ciocolată din Timişoara – Kandia.

Până în 1970, Kandia a produs un singur sortiment din marca “ciocolată de Vinga”, sub forma unei cutii de culoare verzuie, ce conţinea 10 bomboane cu cremă de vanilie. După acest an ciocolata de Vinga nu s-a mai produs ca sortiment. Secretul acestei reţete de ciocolată nu a fost dezvăluit niciodată, cel ce-l deţinea, Teodor Draskovits murind în 1955, fără a lăsa cuiva vreo informaţie despre modul de producere a desertului.

“În cei 84 de ani de viaţă nu am mâncat aşa ciocolată”

Bătrânii din Vinga îşi aduc aminte cu drag de ciocolata copilăriei şi spun că niciodată în toţi aceşti ani nu au mai avut ocazia să guste aşa bomboane cum se fabricau în localitatea lor. “Itefonsa, aşa se numea ciocolata care făcea furori. Se lucra doar cu ouă praf, lapte praf şi unt la kilogram. Eu de 60 de ani locuiesc exact lângă fosta fabrică de ciocolată, aşa că zilnic asistam la munca sutelor de cofetari. Ştiu că au câştigat foarte multe diplome pe care mai apoi le lipeau pe ambalajul ciocolăţii.

Familia Draskovits era zgârcită rău, îmi aduc aminte că soţia patronului, când mergea la piaţă gusta din peste zece sortimente de unt la kilogram până lua o decizie”, îşi aduce aminte tanti Ana Maria Ienciov, în vârstă de 84 de ani. Bătrâna mai spune că familia Draskovics a avut trei copii, pe Tibi, Olga şi Ecaterina. Toţi s-au ocupat de afacere ani la rând, însă după 1960, din comună au dispărut toţi membrii familiei.

Pivniţa fabricii pe post de congelator

Victoria Boalog are 80 de ani şi îşi aduce aminte că a lucrat în fabrica de ciocolată zece ani de zile, alături de alte două surori. “Au fost vremuri frumoase pe care nu o să le uit niciodată. Făceam o ciocolată cum nu mai găseşti astăzi nicăieri. Nu era scumpă, aproximativ doi lei bucata. Cea mai scumpă era ciocolata Olga, 5 lei, dar era foarte mare”, a povestit Victoria Boalog.

Fosta angajată a fabricii spune că ea frământa zahărul ars şi ajuta la tăiatul ciocolăţii. Ciocolata era ţinută în pivniţa atelierului, spaţiu care ţinea locul congelatorului. Pe timp de iarnă patronii puneau pungi pline cu gheaţă lângă pereţi, pentru ca ciocolata să se poată păstra în condiţii bune. Astăzi, din celebra fabrică nu au mai rămas decât ruinele. Câteva cărămizi lăsate în paragină, două geamuri sparte şi un utilaj uitat în curte. Localnicii spun cu părere de rău că şi-ar dori ca afacerea să mai fie pusă pe picioare, dar sunt conştienţi că niciun investitor nu ar reuşi să se apropie de reţeta familiei Draskovits.