Cele mai frumoase scrisori de dragoste ale scriitorilor români. Cum au iubit în scris Cioran, Blaga, Iorga şi Eminescu

Cele mai frumoase scrisori de dragoste ale scriitorilor români. Cum au iubit în scris Cioran, Blaga, Iorga şi Eminescu

Mari scriitori şi poeţi români au trăit poveşti tulburătoare de amor, au iubit, au suferit şi au aşternut pe hârtie rânduri memorabile despre dragostea lor. În cazul multora dintre scriitorii amorezaţi, epistolele trimise iubitelor sau muzelor au făcut istorie, la fel ca şi operele lor.

Ştiri pe aceeaşi temă

 Îndrăgostiţi până peste cap, torturaţi de dor sau de gelozie, admiratori înflăcăraţi sau amorezi timizi, scriitori români au scris rânduri memorabile în epistolele de amor trimise iubitelor , muzelor sau soţiilor. Multe dintre amoruri au făcut istorie, iar epistolele amorezilor au trecut şi ele testul timpului, impresionând şi astăzi.
 
Corespondenţa dintre marele poet Mihai Eminescu şi iubita sa, Veronica Micle, publicată după dispariţia acestora, a scos la iveală o iubire pasională şi chinuitoare, plină de intrigi şi gelozii, de renunţări, de certuri, de împăcări. “Dulcea mea doamnă” şi” Eminul meu iubit” sunt formulările care au făcut istorie şi au asigurat posteritatea dincolo de moarte a celebrei poveşti de iubire. Scrisorile Veronicăi Micle şi ale lui Mihai Eminescu au fost descoperite după trecerea celor doi amorezi în nefiinţă.
 
”Măi îngeraşule, Aşa te-aş săruta ş-aşa te-aş desmierda ş-aşa aş veni la tine de repede, dacă n-aş fi bolnav şi dacă nu m-aş teme ca acest ger nemaipomenit să mă îmbolnăvească şi mai rău. Puiuţul meu cel scump şi iubit – ce faci tu ? Îţi trimit deosebite Tararale, Farfarale şi Scrîncioabe şi te rog să mă ierţi că nu-ţi scriu mai des – câne ce sunt fără de inimă. Depărtarea asta ne strică rău. De s-ar mântui odată afacerile tale şi şi de-aş găsi şi eu ceva mai sigur decât tâmpenia Timpului, ca să fim odată un trup şi un suflet – auzi tu ? Iartă scrisoarea mea grobiană de alaltăieri, dar să ştii tu că oricine ar vrea să mi te iee pe tine, singura mea avere şi singura mea fericire din lume, e un om de nimic care merită spânzurătoare şi epitetele cele mai proaste. Iartă, dar tu ştii că de câte ori îmi vorbeşti de curtezani, îmi înfigi un ghimp în inimă. Puiuţule, zău nu pot veni încă că sunt bolnav, dar aşa-mi eşti de dragă, aşa că nu ştiu cum să ţi-o mai spun. Dacă m-aş vedea iar cu tine la un loc, liniştit, fără griji şi fără preocupări, ca să-mi mai scot din capete – pasăre nebună şi cântăreaţă ce eşti, tu om mare cu minte de copil mic şi cu dragoste de femee şi cu guriţa dulce şi caldă şi cu picioruşele reci. Te sărut măcar în gând de mii de ori şi rămân al tău pentru vecii-vecilor. Emin”, scria Eminescu în ianuarie 1880.
Scrisorile Veronicăi către poet, la fel de tulburătoare, sunt pline de reproşuri , neîmpliniri şi dorinţe.
“Scumpul meu Eminescu, Afară plouă, eu stau perdută pe gânduri, ura şi indiferenţa oamenilor, lipsa şi depărtarea ta, iubirea mea nespunsă , toate aceste îşi împart rând pe rând fiinţa mea, şi în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic şi acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată ? Şi te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând – tu care spuindu-mi că mă iubeşti m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav – te întreb şi te rog să-mi răspunzi face-mă -vei fericită, adecă să ne înţelegem, eu înţeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta. La aceasta te rog să-mi răspunzi serios, să-mi răspunzi astfel după cum tu vei simţi, în fine răspunsul tău să fie expresiunea sinceră a sufletului tău oricum ar fi, numai să fie hotărâtoare, să fie astfel încât să mă pot baza pe spusele tale şi totodată să mai pot spera şi lupta. Poţi tu măsura, poţi tu judeca dureroasa mea poziţie, nu întâlnesc în orice parte decât indiferenţă, decât întrebări ca din treacăt : Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco ? Şi toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei astfel că mă doare în suflet că nu pot să le răspund decât cuvinte aproape fără sens, căci sensul nici eu nu-l am încă clar. Eminescule, te întreb cu durere, cum poţi tu trăi în Bucureşti când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine ? Iartă-mă dacă mă refer la timpuri trecute, în care timpuri, poate, puţin şiretlic mi-ar fi fost mai de priinţă! Iartă, repet, dacă îţi fac rău cu această scrisoare, dar am citit “La Confession d’un enfant du siècle”, scriere bolnavă care îmbolnăveşte de moarte, şi trebuie să ştii e de Alfred de Musset Poët, şi cu îndoială în suflet mă întreb: oare toţi Poeţii sunt astfel? Răspunde-mi te rog însă te conjur nu ca să mă menajez pentru moment, nu pentru ca să astâmperi un necaz pentru care ai compătimi, dar pentru a-mi lămuri starea pentru ca să ştiu ceva pozitiv, fie chiar dureros numai să ştiu ce-i şi cum.  Recunoaşte, scumpul meu, că legătura mea cu tine în condiţiunile în care mă aflu e din cele mai triste, o ţară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepţiuni şi de durere nu am mangâiere să te pot vedea, astfel că trebuie numai să plâng singură şi să confiez hârtiei câte ceva din câte se petrec în sufletul meu şi care poate tu nici le mai ceteşti. Te sărut din suflet”, îi scria Veronica Luceafărului.
 
"Îngerul meu blond”
 
"Îngerul meu blond, Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă ; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor – dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc ; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi  fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut ? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta  Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine. Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.  Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea lui. Emin”.
“Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde, scria poetul în iunie 1882.
 
Eminescu a murit în iunie 1889, iar Veronica s-a sinucis câteva luni mai târziu.
 
Marin Preda şi iubirea vieţii lui
 
Aurora Cornu este femeia căreia Marin Preda i-a scris prima scrisoare de dragoste. A cerut-o de soţie a doua zi după ce s-au cunoscut-o. Apariţia romanului ” Moromeţii” i se datorează Aurorei, pentru că ea este cea care a descoperit manuscrisul într-un sertar şi l-a îndemnat pe Marin Preda să publice capodopera.
S-au cunoscut în 1952, la cantina Uniunii Scriitorilor, dar prima întâlnire nu a anunţat marea iubire de mai târziu, pentru că cei doi s-au ignorat reciproc. S-au revăzut doi ani mai târziu, la mare, în aceeaşi staţiune şi s-au certat pe o cameră de hotel, în care se cazase ea, deşi îi fusese repartizată lui. Marin Preda avea 32 de ani, iau Aurora Cornu era o tânără poetă frumoasă de  20 de ani.   A doua zi, Marin Preda i-a scris prima poveste de dragoste :
 
 “Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (…) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspiraţiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“. 
 
După prima scrisoare de dragoste a venit şi cererea în căsătorie. Aurora Cornu l-a lăsat pe Preda la malul mării, iremediabil îndrăgostit. Scrisorile trimise acesteia de marele prozator, după plecare ei, arată ce iubire puternică se înfiripase între cei doi:” Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea…am venit acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi eram foarte mirat de această senzaţie. Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme tot ce era aici, marea, vaurile şi răsăritul de soare, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţie cu stele erai tu şi aceasta din prima zi şi atât de mult, încât tot ce ştiam, că te-am cunoscut şi m-am bucurat, toate acestea mi se păreau atât de fireşti, încât plecarea ta nu înseamna aproape nimic, plecarea ta nu putea să ia după tine, toate acestea. ” (septembrie 1954). 
 
Cioran îndrăgostit la 70 de ani
 
La 70 de ani, îndrăgostit până peste cap de  Friedgard Thoma, o tânără doctorandă în filosofie în vârstă de 35 de ani, Emil Cioran scria epistole de amor ca un adolescent. 

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi...dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie „perversă” pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare”, îi scria Cioran lui Friedgard. Scrisorile lui Cioran au fost publicate de Friedgard după moartea filosofului, în volumul ”Pentru nimic în lume”.
 
Nicolae Iorga i-a scris soţiei 129 de scrisori
 
Cel mai prolific scriitor român, cărturarul Nicolae Iorga, i-a scris Catincăi Bogdan 129 de scrisori pentru a o convinge de iubirea lui. Scriitorul a continuat să-i scrie soţiei cuvinte de dor şi în timpul celor aproape patru decenii de căsnicie. Tot ce căuta sentimentalul Iorga la o femeie avea să găsească la tânăra blondă Catinca din Braşov. În vara anului 1900, pe când se afla la Braşov pentru studierea arhivelor, Iorga a locuit în casa prietenului său Ion Bogdan. Îi cunoaşte toată familia şi, se spune că,  la început, s-a ataşat sentimental de Maria, fiica cea mare a familiei Bogdan. S-a îndrăgostit însă, brusc de Ecaterina, mezina familiei.
 
Iorga a cerut-o de nevastă prin intermediul unei epistole  „Vom trece poate cândva amândoi pe aici, când sufletele amândurora vor fi senine şi vom fi mulţămiţi, iubindu-ne unul pe altul. Cât aştept să fii nevasta mea şi cât de puţin mă împac la Bucureşti şi aici, cu cei mai mulţi, cari mi se par aşa de meschini, de ordinari, de urâţi în firea lor pe lângă bunul şi frumosul mieu copil de la Braşov, pe lângă... (lasă-mă să zic) pe lângă tine, Catincă", îi scria Catincăi în septembrie 1900. 
 
 
”Cumintea şi dulcea mea iubită, am primit cartea ta poştală. Vezi, aşa să-mi scrii, copilule rezervat şi sfios. Şi mai puteai să adaugi, la sfârşit, acolo unde ai şters o literă, alte două: «T. I.», adecă «te iubesc» (dar tu se chiamă că nu le scrii). Eram supt impresia unor lucruri urâte, şi rândurile tale m-au înseninat. M-am gândit la ce o să fie la vremea când amândoi, iubindu-ne, vom fi departe de locul unde eu am suferit şi sufăr încă atâta. Ce zici, signorina? Când vom fi noi doi, în bella Italia, şi când voi avea voie să te sărut, să te sărut. Dulcele mieu copil blond!“, scria Iorga în 1900, de la Bucureşti.
 
Şapte copii, trei băieţi şi două fete, i-a dăruit partenera de viaţă lui Iorga. Pe tot parcursul căsniciei, Iorga a continuat să îi scrie Catincăi din pelegrinări. „Ţie nu-ţi pot spune cât dor am de tine. Vorbele s-au învechit demult şi nu se mai potrivesc cu un suflet care nu vrea să împrumute de nicăiri ce ar vrea să-ţi spuie. De aş mai avea norocul să te văd, sănătoasă şi - bagă bine de seamă - tânără şi frumoasă, îngrijită de tine, ca suflet şi trup, cum ţi-e datoria faţă de iubitorul tău N. Iorga”, scria cărturarul în septembrie 1917, la 16 ani de la căsătorie.
 
Liviu Rebreanu:” Te iubesc pentru că te iubesc”
 
Liviu Rebreanu a fost un romantic incurabil, om superstiţios care a avut vise neîmplinite şi un scriitor obsedat de muncă. Şi-a iubit soţia atât de mult, încât i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat. Iubirea lui Rebreanu pentru soţie a fost mai presus de crizele acesteia de posesie şi gelozie, celebre la vremea respectivă. Se spune că soţia lui Rebreanu era atât de geloasă, încât într-un episod de furie a rupt o umbrelă în capul actriţei Puia Ionescu care se îndrăgostise de scriitor. Multe au fost doamnele vremii care i-au dat târcoale lui Liviu Rebreanu, însă scriitorul a fost un soţ devotat.    Şi-a mărturisit dragostea pentru Fanny în  volumul ” Mărturisire”.
”Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea”, scria romanticul Rebreanu.
Calistrat Hogaş : ”În mâna ta cea mică stă cumpăna întregii mele vieţi”
 
Calistrat Hogaş a trăit o iubire interzisă cu o amantă tânără numită în epistole ”domnişoara “P.V.” Din scrisori reiese că amanta lui Hogaş era cu mulţi ani mai tânără decât el, bărbatul adresându-i-se cu “Draga tatii”, “Puişoru’ tatei”, “Mititica tatei”. „Nu, nu, fără tine nu pot trăi; fă cum ştii, mângâie-mă din depărtare, vino, rămâi, aruncă-te în braţe, fă tot ce vrai, ucide-mă...în mâna ta cea mică stă cumpăna întregii mele vieţi; e a ta, fă cu ea ce vrai, eu nu pot, nu am dreptul decât de a fi martir”, îi scris scriitorul disperat amantei.
 
Blaga : ”Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!”
 
Marea iubirea a lui Lucian Blaga a fost Cornelia Brediceanu, fiica unui renumit politician Coriolan Brediceanu. S-au cunoscut la   Viena, unde Lucian Blaga era student, la Facultatea de Filosofie şi Biologie, iar Cornelia era studenta la Facultatea de Medicină. ,Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău-mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor…Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a piedut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!”, scria Blaga în 1918.
 
citeste totul despre: