Momentul crucial în care soldaţii români au pus opinca pe Parlamentul din Budapesta. Lucruri puţin ştiute despre războiului româno - maghiar din 1919

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În 1919 a avut loc un eveniment important pentru Armata Română şi România, pe nedrept uitat sau minimalizat în istorie. În doar câteva zile, ostaşii români au ocupat Budapesta şi au eliberat statul maghiar de pericolul regimului comunist condus de Bela Kun. Armata acestuia atacase anterior trupele române din Transilvania. Ca semn al victoriei, un ostaş român a pus o opincă pe catargul steagului maghiar de pe Parlamentul din Budapesta.

La 21 martie 1919, puterea în Ungaria a fost preluată de comuniştii conduşi de Béla Kun. Forţele comuniste maghiare au atacat atât noul stat Cehoslovacia, cât şi trupele române din Transilvania, în speranţa de a ocupa regiunea din România. Intenţiile maghiarilor aveau să fie oprite de trupele române din Transilvania, corp de armată creat la 11 decembrie 1918 şi condus de generalul Traian Moşoiu, iar ulterior de generalul Gheorghe Mărdărescu.

Războiul dintre România şi Ungaria a început în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, când Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui şi gărzile roşii maghiare au atacat, la Ciucea şi Ţigani, posturile înaintate ale armatei romane. Contraofensiva română a atins în patru zile zona Munţilor Apuseni şi apoi linia râului Tisa. La Oradea români, unguri, germani şi slovaci îi „întâmpinau pe români cu flori şi cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor”, scria Nicolae Iorga, pentru că i-au salvat de bolşevici. La 30 aprilie şi 1 mai, trupele române au ajuns la Tisa pe întreaga lungime a frontului, reuşind să facă joncţiunea cu trupele cehoslovace.

Cu toate acestea, pe 20 mai 1919, armata bolşevică a Ungariei a reuşit să ocupe întreaga Slovacie. Următoarele atacuri ale armatei maghiare s-au desfăşurat conform planurilor lui Lenin, care preconiza declanşarea la scară europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti pentru apărarea Ungariei bolşevice. În noaptea de 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata română, reuşind s-o respingă până la Oradea. A avut loc o contraofensivă fulgerătoare şi, după şapte zile de lupte crâncene, trupele române s-au apropiat de Budapesta. La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori, comandate de colonelul Rusescu, au pornit spre Budapesta unde au ajuns spre seară. Istoriografia a consemnat data eliberării Budapestei de bolşevism ca fiind 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei.

image

Familia regală română la podul de peste Tisa

După cucerirea capitalei ungare, Bela Kun a demisionat, fugind în Austria, iar regimul comunist a fost înlăturat. În 14 noiembrie 1919, armata română a părăsit Budapesta, care a rămas sub conducerea armatei naţionale ungare. În 16 noiembrie 1919, Miklos Horthy a intrat în Budapesta şi şi-a stabilit centrul comandamentului la hotelul Gellért. Horthy a fost un amiral austro-ungar şi guvernator (regent) al Ungariei din 1920 până în 1944. Părăsirea definitivă a teritoriului Ungariei de către soldaţii români a avut loc în 25 februarie 1920. 

Peste circa patru luni, Ungaria avea să recunoască Transilvania ca parte integrantă a României. La 4 iunie 1920 s-a semnat la Trianon, în Versailles, tratatul de pace între Ungaria şi puterile aliate. Articolul 45 al tratatului de la Trianon prevede următoarele: „Ungaria renunţă în ceea ce o priveşte în favoarea României la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei astfel cum sunt fixate la art 27 partea a II-a şi le recunoaşte prin prezentul tratat, sau prin orice alte tratate încheiate, în scop de a regla teritoriile actuale ca făcând parte din România”.

Opinca românească pe Parlamentul maghiar (Însemnările generalului Marcel Olteanu)

  ”... Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească - roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut... Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?... Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă... Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată..."   Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt. Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui... "Cine oare să fi făcut această tragică glumă?” - îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut”... 
image

Soldaţi români la momentul intrării în Budapesta

“Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. “Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. “Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.

- Cum îl cheamă?

- Don sergent Iordan.

- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?

- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul... acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii...

Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor - ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă... De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur... Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat! Dar... le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”... Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie:

- Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci!

image

Locuitorii oraşului primesc mâncare de la soldaţii români

În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat - era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană -, un vulpoi de Mehedinţi. Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă...

L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: "Peste tot, domnule general". Şi desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: "Bine, bine... văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?..." Şi iarăşi cîntecul lui: "Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru... pe mine sînt crestate toate de la 1916 încoace... şi nu mă las nici mort!..." - Ei şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru' Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta? Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mîndrie: - E lucru mare, domnule general... Dar... am auzitără că mai e şi o Vienă!...

Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: ”faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

Citiţi şi:

Presupus alfabet dacic descifrat într-o carte cu scriere secretă păstrată la Budapesta. Interpretarea a stârnit furtuna în mediul academic din România

Secretele porţilor Cetăţii Alba Iulia: 300 de ani de istorie în şapte elemente de arhitectură spectaculoase

Secretele bastioanelor Cetăţii Alba Carolina, sistemul de apărare al celei mai mari fortificaţii din Transilvania

Monetăria din Alba Iulia - izvor de bani şi putere. Cum au folosit principii medievali monetăria în Epoca de Aur a Principatului Transilvaniei

Moştenirea lui Ceauşescu: proiectele megalomanice din perioada regimului comunist. Secretele coloşilor de piatră, de la Transfăgărăşan la Casa Poporului

Suferinţele ţăranului român din Ardeal, sub biciul maghiar şi jugul austriac. De ce teoria fugii asupriţilor peste Carpaţi este o fantasmă a istoriografiei ungureşti

Zece lucruri puţin ştiute despre Gheorghe Doja, liderul răscoalei ţărăneşti din 1514 care a cutremurat Europa - strategia lui Doja de a dărâma nobilimea

Alba Iulia



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite