Un oraş-labirint

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pe străzile înguste şi întortocheate ale Avignonului miroase a rozmarin şi lavandă şi se aud zaruri de table. Poarta pe care am intrat în oraş era, de fapt, o spărtură în zid. Am intrat în Cetatea Papilor pe uşa din spate, ca o iscoadă din altă lume, ca un vizitator clandestin. Strada spre care dădea spărtura din zid era, de fapt, o fundătură.

Călătoria mea începea cum nu se poate mai prost: mă rătăcisem încă înainte să intru în oraş. Încă o gaură în zid, şi mă strecor pe primul inel al oraşului: o stradă îngustă, pietruită, fără trotuare. Miroase a rozmarin, a lavandă şi, din loc în loc, a tutun scump de pipă. Prea multă lume nu e pe stradă, oamenii merg încet, pe mijlocul străzii, singura zonă unde mai pătrund razele soarelui.

Din cînd în cînd, trece cîte o maşină, şi atunci sînt nevoiţi să se lipească de ziduri, ba chiar să intre în ganguri sau să sară pe pervazurile mai joase ale ferestrelor. Numai maşinile mici au voie să circule intra-muros, şi chiar şi acelea se deplasează cu dificultate.

Semnele de circulaţie sînt inutile, iar poliţia rutieră e inexistentă: nu ai cum să stabileşti drumurile cu prioritate sau sensurile unice într-un labirint. Şi atunci toţi circulă cu prudenţă şi-i respectă pe ceilalţi. Anomia îşi are, cîteodată, beneficiile ei: un amic mi-a spus că accidentele sînt extrem de rare, şi că încă şi mai rare sînt accidentele cu victime.

Pastis şi table

Piaţetele sînt înşirate pe breteaua principală precum mărgăritarele. Cele mai multe sînt cercuri aproape perfecte; de jur împrejur, prăvălii, crîşme, şi multe, multe intrînduri şi nişe pe care scrie „Theatre”. La terase, oamenii stau înghesuiţi, beau pastis cu apă (un soi de mastică mediteraneană) şi fumează mult. Vorbesc tare şi gesticulează intens. Din cînd în cînd, izbucnesc în hohote de rîs.

 La o masă mai mare, unii joacă table. (cred că Avignon e singurul oraş occidental în care se mai aude zumzetul zarurilor aruncate pe table de joc şi zornăiala victorioasă a pieselor). O damă bine, îmbrăcată în trening şi cu pălărie cu voaltetă, se tîrîie pe stradă trăgînd după ea o pocitanie de căţel.

Nu se ştie prea bine dacă vorbeşte singură sau dacă îşi struneşte companionul. În cele din urmă, se aşază la masa jucătorilor şi începe să-i tachineze. Încă înainte să facă vreun semn, este servită cu un pahar mare de pastis: oraşul dintre ziduri este mic, oamenii se cunosc între ei atît de bine încît adesea nici nu mai e nevoie să comunice.

Pe stradelele înguste, viaţa îşi are ritmurile ei. Locuitorii acestui oraş străbătut, anual, de sute de mii de vizitatori trăiesc fără să bage de seamă că au devenit exponate într-un muzeu, figuranţi într-un decor pe care turiştii îl mitraliază din toate unghiurile cu tunurile lor fotografice. De unele balustrade înalte, atîrnă cearceafuri şi pături colorate; între două ferestre, pe o sîrmă, sînt agăţate piese de lenjerie; totul parcă pentru a face în ciudă celor care sperau să găsească la Avinhon (acesta e numele oraşului în provencală) oraşul papilor.

Palatul Papal în jurul căruia s-a dezvoltat oraşul începînd cu secolul al XIII-lea este situat oarecum la periferia (şi, totuşi, în centrul) acestei aglomerări urbane. Probabil nici unul dintre localnici nu l-a explorat cu atenţie, însă majoritatea au de cîştigat de pe urma lui.

De aceea e şi atît de greu să ajungi la Palat: indicatoarele care arată drumul sînt omniprezente, dar arată, de fapt, toate direcţiile posibile. Toţi vor ca prăvălia lor să fie în drum spre obiectivul turistic şi,cum nu pot schimba drumul, nu le rămîne decît să schimbe direcţia de mers.  

Dacă într-o zi obişnuită oraşul e ticsit de turişti, în timpul festivalului de teatru (probabil cel mai mare din Europa), străzile sînt supra-aglomerate: mii şi mii de spectatori vin să vadă teatru jucat pe scenă, în beci, în pod, pe stradă, în crîşmă, în biserică, la frizerie...

La mijlocul lunii iulie, Avignon fierbe. Actori, regizori, spectatori anonimi şi temuţi critici de teatru sînt obligaţi de împrejurări să convieţuiască, timp de o lună, într-o proximitate asfixiantă. Şi supravieţuiesc, ba chiar se şi împrietenesc cîteodată. Nu-i aşa că e extraordinar?

Matei Martin a absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti în anul 2001. A devenit rapid un jurnalist apreciat la Suplimentul „Litere, Arte, Idei", apoi la "Dilema veche" şi Radio France International. A fost şi o prezenţă activă în organizaţii neguvernamentale, ca Pro Democraţia şi Master Forum.

Semnează reportaje culturale, cronica culturală de la RFI. A publicat interviuri cu personalităţi de prim rang ale literaturii universale, cum ar fi Amos Oz sau Pascal Bruckner. De amintit şi interviul lui cu primarul Parisului, Bertrand Delanoe. A primit, anul acesta, Premiul Clubului Român de Presă pentru jurnalism cultural.

Călătorii



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite