Paşi către India

FOTO Gabriel Bălănescu

Deci, am fost în India… Am încă viu în memorie acel strigăt de bucurie camuflat, scos la lumina atunci când stăteam în rând cu cei care doreau să intre în ţară şi îşi ţineau paşapoartele în mâna gata pentru control. Imediat după am şi conştientizat prezenţa mea pe tărâmul acum stăpânit de muson. „Afară“ erau 37 de grade Celsius, iar umiditatea cochetă pe faţă cu 100%.

Odată trecut de privirile pătrunzătoare ale vasnicilor vameşi indieni, m-am lăsat „izbit“ de prezenţa Indiei. Deocamdată, însă, trebuia să-mi regăsesc prietenul, probabil amestecat cu miliardul de oameni de pe peronul cu taxiuri… noroc că înălţimea lui îl făcea vizibil.

Să revenim, însă, la „De ce“ India.

Povestea „Indiei“ văzută de mine are multe ramificaţii şi intersecţii. Împreună, ele au condus la această călătorie al cărei rezultat parţial îl vedeţi în cadrele din revistă. Ce înseamnă, însă, această călătorie, pentru tine, privitorule? Este poate la fel de interesantă ca şi povestea cadrelor. Am încercat să creez o conexiune între experienţa mea şi cea resimţită de tine. Dacă şi în ce măsură am reuşit, vei judeca tu singur.

Dincolo de exotismul direct vizibil, povestea Indiei este una a descoperirii. Neofitul în faţa unui „monstru sacru“ al culturii, unul ce ne-a marcat conştientul colectiv prin Eliade şi mulţi alţii care au abordat subiectul.

FOTO Gabriel Bălănescu

India… Nu ştiu în ce măsură cunoaşteţi Canada, însă provincia Ontario are drept slogan, pe plăcile mineralogice ale maşinilor, „yours to discover“. Valabil şi pentru India. Pentru mine, această ţară simboliza o dublă dorinţa de explorare: pe de o parte fotografică şi pe de altă umană, alimentată de educaţia „antropologică“ şi menţinută de intersectarea frecvenţa cu această cultură. Intersecţia a avut, însă, loc în cadre externe bazinului cultural indian, aşa că dorinţa s-a menţinut vie, alimentată de aceste intersecţii aleatorii. Fotografia a rămas, pentru mine, o încercare de a reda ceea ce viaţa mi-a scos atât de generos în cale. Mă refer, aici, la acele cadre care par a fi apreciate pentru povestea pe care o spun. Dincolo de ele se află povestea locului, o poveste care, pentru mine, transgresează cuvintele şi poate fi adresată doar prin imagini.

Cum nu reuşesc să mă definesc drept fotograf, mă exprim ca un antropolog vizual, care preia fragmente pentru a le expune către voi, cititorii. Dimensiunea discursului se schimba atunci, căci fotografia adresează elemente ce trebuie detectate, elemente ce nu se afla în sfera direct vizibilului şi nici în bagajul uzual de cunoştinţe. Astfel, fotografia poate aborda o descriere a spaţiului intim atunci când ne aflăm în spaţial urban, ea poate reflectă relaţiile de putere între subiectele din cadru, poate vorbi despre rolurile sociale sau culturale şi, de ce nu, despre culoarea atât de vie a Indiei, atunci când este privită prin prisma contrastului cu ceea ce noi percepem a fi mizerie… Sau poate reprezenta doar un discurs al interesului cultural. Mai specific, culoarea trimite către ritualul spiritual al culorii, deci o legătură cu „divinul“, pe când rigola, plină de deşeuri, reflectă doar latura superficială a trecerii temporare prin acel spaţiu.

Copiii m-au ajutat să-mi negociez intrarea în casele oamenilor, însă rezultatul acestui dialog al gesturilor a condus şi la un revers al medaliei, cel puţin surprinzător. Oamenii îşi foloseau copiii pentru a intra în dialog cu mine. În fapt, este vorba despre diferenţa dintre o raportare statică sau mono-dinamica, de la observator la observat, dar şi despre declanşarea unui proces de negociere, oarecum mimetic, însă care reflectă „învăţarea“ observatului şi dinamica acestuia prin reacţii controlate.

Dar cum vorbim de fotografie, cred că de multe ori suntem surprinşi de ceea ce descoperim în cadrele noastre la o analiza „post factum“. Oamenii sunt frumoşi oriunde ar fi ei şi indiferent cărei culturi îi aparţin. Ei ne povestesc despre ei, aşa cum o facem şi noi prin prezenţa noastră. Sfântul Augustin spunea că „lumea este ca o carte, iar cei care nu călătoresc sfârşesc prin a citi o singură pagină a acestei cărţi“. Este ceea ce am încercat şi eu să evit: lectura obsesivă a unei singure pagini.

FOTO Gabriel Bălănescu

Să revenim puţin la fotografie şi să te opreşti, privitorule, la fotografia de stradă, urbana, şi silueta proiectată contra clădirii roz. La prima vedere este foarte probabil să fii atras de pattern-ul construcţiei, vizibil exotică şi relativ uşor de plasat într-un spaţiu cultural. Acesta conţine vădite elemente de arhitectură indiană, de unde şi o poziţionare lejeră a subiectului fotografiat. Ceea ce vezi tu, privitorule, este Hawa Mahal, sau Palatul Vânturilor, construit la 1799. Ce privim de fapt? Ne atrage exoticul clădirii, deci capcană vizuală uşoară, sau ne atrage personajul izolat, ce trece prin faţa clădirii? Dacă îl urmărim pe acesta, avem şansa să descoperim şi cele două personaje ce discuta aprins dincolo de bariere. Ce ar trebui să ştii tu, privitorule, este că acest cadru este dificil prin absenţa oamenilor, căci, vezi tu, privitorule, Jaipur este un oraş cu peste 3 milioane de locuitori înregistraţi şi probabil încă jumătate neînregistraţi. Densitatea urbană în India nu mai este o noutate pentru nimeni, aşa că: în prima zi am ales locaţia şi am stat cu aparatul la ochi, aşteptând să treacă puhoiul…

A doua zi m-a găsit în aceeaşi poziţie, dar la altă oră… după ceva vreme m-a gonit duşul rece şi durerea din braţul ce îmi ţinea aparatul la ochi. A treia zi am stat cinci minute şi am renunţat, aveam Jaipur de văzut, aşa că… am plecat în explorare cu ricşa. Astăzi în programasem un templu în afara oraşului, deci la drum. La întoarcere am decis să încerc şi ricşa cu bicicleta. Proastă alegere, căci suspensia este un fel de nice to have. Ghinionul a dorit că lanţul ricşei să se rupă chiar în locul în care eu aşteptasem docil să treacă lumea… Am dus aparatul la ochi să verific cadrul şi lumină, evident puhoiul era la datorie… numai că, fracţiuni de secundă, acesta s-a oprit… şi acum priviţi rezultatul. Dar să revenim la antropologie şi obiectivitate. Acum că ştiţi, cunoaşteţi şi lipsa obiectivităţii, căci eu am dorit un cadru fără „ei“ sau doar cu câţiva dintre „ei“… Nu ştiu dacă este un cadru bun, ştiu însă că nu este antropologic… dar mie îmi place. Îmi plac norii şi imaginea palatului a cărui poveste o puteţi descoperi pe net. Îmi place şi povestea, acum că vă am şi pe voi martori… Şi uite aşa putem curba povestea pe care o redăm prin fotografii.

FOTO Gabriel Bălănescu

Dar, totuşi, „cum se face“ pregătirea asta… Şi este o întrebare naturală. Nu numai că vorbim despre un spaţiu de care ne desparte doar jumătate de glob, dar este un spaţiu în care romanul se poate mira de cum trăiesc alţii fără să se simtă inferiori (glumă de context, deh). Dar, ca să răspund totuşi întrebării „cum se face“, aceasta tine de pregătire. Începi cu locul, ce ştii despre el şi ce nu ştii despre el, trebuie să îţi deschizi ochii geografului, dar şi al curiosului despre cultura locală. Trebuie să cunoşti prohibiţiile, căci ele sunt cele care îţi pot închide uşa dintr-un singur gest, fără valoare în panoplia noastră culturală, însă plin de semnificaţii profunde pentru cel pe care tocmai îţi doreai să-l priveşti. Cu cât afli mai multe despre „ei“, cu atât îţi va fi mai uşor. Deschide-ţi ochii şi priveşte-i, însă nu doar prin prisma diferenţei, priveşte-i prin prisma lor sau măcar a neutralităţii, învăţa despre ei şi alegerile lor.

Ai la îndemână abilitatea extraordinară de a comunica, întreabă-i despre ei şi nu te sfii în a vorbi despre tine, până la urmă exoticul lor pentru tine este exoticul tău pentru ei.

Trebuie să îţi vorbesc, privitorule, despre rolul tău de observator, dar şi de cel al observatului. Îţi reamintesc că nu mă consider „fotograf“, însă accept bucuros rolul antropologului vizual. În acest rol, trebuie să îţi spun că observatorul este aproape mereu observat la rândul său, mai ales în ţările în care el însuşi devine exotic prin prezenţa sa. Din acel moment începe negocierea, iar riscul cel mai mare este să îi provoci în a-ţi spune o poveste pe care ei cred că vrei să o ştii. Nu povestea locului, însă, ci povestea de succes a locului, succes măsurat prin cohortele de privitori pe care sezonul turistic îi aduce după sine. Devii astfel, fără să vrei, un fel mană cerească similară cu musonul pe care tocmai îl resimţeam din plin (45 de grade Celsius şi 98% umiditate + 35 de kg în spate). Deci, cum negociezi poveştile pe care ei cred că tu vrei să le ştii şi poveştile nerostite, însă care ard să fie auzite?... Cu răbdare, cu plăcerea de a asculta şi a privi orice, până când simţi că s-au descărcat de imperativul poveştii. Pe urmă încep să se schimbe şi rolul se termină, atunci devin ei şi ţie nu îţi trebuie decât timpul să îi priveşti. Ai la îndemână abilitatea extraordinară de a comunica, întreabă-i despre ei şi nu te sfii în a vorbi despre tine, până la urmă exoticul lor pentru tine este exoticul tău pentru ei.

FOTO Gabriel Bălănescu

Ce simţi tu, cititorule, când privirea îţi alunecă deasupra cadrului cu tatăl ce îşi poarte copilul prin mulţime? Pentru mine, în timp ce îi urmăream prin obiectiv, gândul îmi fugea la Goethe şi al său „cine goneşte prin noapte ca gândul…“. De acord, aici nu avem cal şi nici măcar noapte, însă gestul de a purta copilul pe umăr, înotând prin mulţime, m-a dus cu gândul către acele versuri. Din spatele tatălui pândeşte privirea intensă a mamei, ei nu pare să-i scape nimic. Ştie atât prezenţa mea, cât şi ceea ce fac. Priveşte intens în cameră şi privirea ei se transfera din hârtie direct în reţină mea… şi a ta. Dacă ne întoarcem asupra celor enumerate mai sus, putem să ne hazardăm pe întortocheată cale a interpretării.

Ne aflăm în oraşul sfânt Pushkar, oamenii vin să se roage, să se purifice. Probabil că şi familia aceasta fie a venit de la un astfel de templu, fie se îndrepta către unul. Societatea este una vădit patriarhala, tatăl deschide drumul şi îşi poartă odrasla pe umeri pentru a traversa mai uşor mulţimea. Din spate îl urmăreşte soţia, copilul purtat de ea este mai mic decât cel aflat în braţele tatălui. Ni se indica oare o ierarhizare şi o importanţă? Cu temele făcute putem să aflăm mai mult. Ne-ar interesa, privitorule, să ştim poziţia femeii în această cultură, să cunoaştem diferenţele de comportament între cei doi atunci când ei se afla în spaţiul intim sau în spaţiul public. În jurul lor se desfăşoară o scenă obişnuită, poate mai puţin pentru noi, însă sigur în „parametri“ pentru ei. Oamenii curg în toate direcţiile, îşi văd de activităţi şi direcţii, nestingheriţi şi neafectaţi de căldura sau masele de oameni. Vaca îşi croieşte drumul ei prin mulţime, probabil că ştii deja despre poziţia ei în cultura hindu. Şi ea s-a obişnuit cu mulţimea şi îşi caută un loc umbrit pentru odihnă. Afară sunt 40 de grade şi umiditatea aproape de 100%. Florile şi fructele din dreapta sunt destinate ofrandelor. Oamenii le cumpăra pentru temple, în care şi eu pot intra, însă sub nicio formă nu pot fotografia. Locul este sfânt şi mă obliga să respect dorinţa lor la intimitate. De altfel, există temple unde această interdicţie nu e prezentă.

FOTO Gabriel Bălănescu

Deci, am fost în India… şi sper eu să fi provocat în tine dorinţa de a merge acolo sau de a afla mai mult despre acel spaţiu. Aminteşte-ţi, cititorule, de analogia cărţii şi a lumii. A întoarce pagina nu este un gest permanent, ci doar o altă uşă a vieţii ce abia aşteaptă să fie deschisă...

Cine sunt eu? Mă cheamă Gabriel, sunt unul dintre cei care, mânaţi de dorinţa „lecturii“, aşa cum spunea sfântul Augustin, am citit multe pagini, dar mai sunt încă multe pe care abia aştept să le parcurg. În februarie voi reciti India. Pe mine m-a mişcat profund şi unele elemente par să îmi fi scăpat. Mă întorc pentru a fi sigur... Am terminat antropologia şi sociologia în Montreal, pe urmă CESI, peste asta am aşezat un MBA (româno-canadian), am finalizat şcoala doctorală la SNSPA, revenind asupra antropologiei. Lucrez şi mă bucur că o fac. Printr-o planificare bună îmi pot deschide calea către tot mai multe pagini. Mulţumesc că te-ai oprit, privitorule. Sper că aceasta lectura să îţi fi satisfăcut curiozitatea despre lume.

FOTO Gabriel Bălănescu