Napoli înseamnă în primul rând pizza şi Maradona

O parte din Napoli

„Vedi Napoli e poi mori“ e o vorbă celebră, de care napolitanii sunt foarte încântaţi. În traducere liberă înseamnă că dacă ai văzut Napoli, nu mai ai ce să vezi, pentru că nimic nu se poate compara cu acest loc.

E parte a mândriei napolitane recunoscute în toată lumea şi care are prea puţine în comun cu cea italiană. Pentru că a merge la Napoli şi a spune că îţi place Italia e una dintre greşelile pentru care ţi se poate întoarce spatele fără nicio explicaţie. În caz că nu te trezeşti cu ceva în cap.

Napolitanii nu se consideră italieni. Pretind că sunt urmaşii grecilor, cei care au întemeiat oraşul, şi ai spaniolilor, care au stăpânit această zonă timp de 300 de ani, până prin 1750. Italia doar le-a luat, nu le-a şi dat. Pe vremea lui Garibaldi, nordul ataca sudul şi-i lua tot ce avea. De la bani şi bogăţii până la femei. Aşa s-a format această cruntă rivalitate care dăinuie şi peste secole. Dacă întrebi la Milano cum e în sud, ţi se va spune că e mizerie, iar oamenii sunt puturoşi şi hoţi. Dacă întrebi la Napoli cum e în nord, vei auzi că cei de acolo sunt mincinoşi, avari şi rasişti. Chiar şi în mileniul trei, după atâţia ani de apartenenţă la aceeaşi republică, ura dintre nord şi sud stă în picioare. Iar Napoli este cel mai mare oraş din sud, al treilea ca mărime al Italiei, poziţie din care s-a ridicat în calitate de centru al rezistenţei zonale.

Napoli în sine este un oraş în care găseşti de toate. Trebuie doar să extragi esenţialul din fiecare segment al lui şi să te identifici cu cel care îţi place. Teoretic, mulţi se tem de Napoli. Circulă poveşti cu hoţi şi borfaşi care îţi pun cuţitul la gât pentru un ceas, cu bande de tineri pe scutere, care trec pe stradă şi îţi smulg geanta ori cu imigranţi africani care forţează uşa camerelor de la hotel pentru a fura din ele. Posibil să existe şi astfel de lucruri, dar în acelaşi timp, e puţin probabil să te loveşti de ele dacă ai un minimum de atenţie şi nu umbli acolo unde nu-ţi este locul.

Gara Centrală, plină de trepăduşi

De la aeroport în oraş se ajunge destul de uşor. Sunt vreo zece kilometri, care pot fi parcurşi cu un autobuz al companiei Alibus. E singura care operează pe această rută, un bilet costă 4 euro şi maşinile circulă din 20 în 20 de minute. Drumul până la Piazza Garibaldi, unde este şi Gara Centrală, durează 25 de minute, din cauza traficului. Pentru cei care preferă varianta taxiului, acesta nu face mai mult de 20 de euro. De preferabil este să stabiliţi dinainte preţul, pentru a nu avea surprize. Piazza Garibaldi e un soi de kilometru zero al oraşului, dar, ca orice gară dintr-un oraş mare, adună în jurul ei o grămadă de trepăduşi şi pierde-vară. Prima impresie nu e deloc atrăgătoare. Foarte mulţi senegalezi care vând toate prostiile pământului, românaşi care încă mai păcălesc lumea cu alba-neagra, cerşetori şi oameni fără casă înghesuiţi la colţ de clădire. În plus, în zonă se lucrează şi e plin de macarale, buldozere şi praf. E tot ce ai nevoie pentru a te gândi dacă nu cumva ai ales o destinaţie greşită. Nu trebuie însă să te raportezi la acest Napoli, deşi astfel de peisaje vei mai vedea şi în alte cartiere. Zona e aglomerată şi pentru că aici sunt foarte multe hoteluri de două şi trei stele, accesibile pentru un buget redus.

Napoli e un oraş mare, întins, cu multe suburbii, care poate fi parcurs fie la pas, fie ajutat de mijloacele de transport. Cel mai indicat este metroul, deoarece la suprafaţă traficul este adesea infernal. Metroul face legătura cu toate zonele importante ale oraşului. O călătorie costă un euro, dar sunt disponibile şi abonamente sau cartele de o zi.

Mândria napoletană e de luat în seamă

Pentru a înţelege mai bine farmecul acestui oraş, ar trebui văzut în fiecare zonă aferentă păturii sociale pe care o găzduieşte. De la cartierele sărace, unde cade tencuiala de pe blocuri, iar femeile spală rufele de mână în faţa scării, până la oraşul vechi, plin de monumente, biserici şi pieţe mici, continuând cu noile cartiere populare, unde trăieşte clasa medie şi terminând cu promenada, la capătul căreia sunt cele mai scumpe cartiere rezidenţiale, unde o casă costă şi 5 milioane de euro. Diferenţele sunt mari, uriaşe chiar, dar Napoli e tot Napoli în toate cazurile. Cu aceiaşi oameni gălăgioşi şi mândri, dispuşi să te conducă de mână până la obiectivul turistic pe care îl cauţi, dar în acelaşi timp, capabili să te scuipe şi să-ţi dea un şut un fund dacă spui ceva greşit. Spre exemplu: „E frumos şi aici, dar la Milano e şi mai şi!“. Ori: „Napoli are echipă bună, dar Juventus n-are rival!“.  

Ca traseu turistic, merită încercată următoarea variantă. Din Piazza Garibaldi, pe Via Umberto, una dintre străzile principale ale oraşului, plină cu magazine mici, de haine şi tot felul, tipic italiene, până la Via Toledo. Sunt undeva la trei kilometri, uşor de parcurs. Via Toledo este strada lor pietonală din centrul oraşului. Magazine de suvenire, magazine de haine, gelaterii şi pizzerii. Aglomeraţie multă, dar fascinantă. Dincolo de Via Toledo începe Cartierul Spaniol. Sunt străduţele acelea înguste, care urcă, întunecate şi cu rufe atârnând la geamuri, cu miros de paste şi câte o canţonetă răzbătând din apartamente. Au devenit atracţie turistică, deşi mulţi nu se încumetă să treacă pe acolo, de teamă să nu fie jefuiţi. E numit Cartierul Spaniol pentru că acolo stăteau soldaţii spanioli în timpul dominaţiei, iar mulţi dintre ei s-au căsătorit cu localnice. În zona respectivă a locuit şi Maradona, pe vremea când juca la Napoli. Deşi avea tot oraşul la picioare şi putea sta în cea mai luxoasă vilă, Maradona iubea Cartierul Spaniol şi în special oamenii de acolo. El Pibe d'Oro adora să stea la poveşti cu locuitorii şi probabil de la acest anturaj i s-au tras şi problemele cu drogurile. Străzile abrupte şi înguste sunt murdare, dar în ciuda multor păreri, nu mi s-au părut deloc nesigure. Ele fac deliciul sutelor de mii de turişti chinezi şi japonezi care vizitează anual Napoli în căutarea celui mai bun cadru pentru o poză de colecţie.

Cartierul Spaniol din Via Toledo

Dacă n-aveţi chef să urcaţi în Cartierul Spaniol, din Via Toledo puteţi vizita Piazza Municipale, o piaţă mare cu o fântână în mijloc, curată şi îngrijită, iar mai apoi, Piazza del Plebiscito. E cea mai mare piaţă din Napoli şi unul dintre principalele puncte turistice. Simplu de ajuns. Mai departe sunt două variante. Spre Piazza dei Martiri, pe o străduţă cu multe magazine scumpe, inclusiv Gucci, Armani, Max Mara etc., sau direct către faleză. Faleza din Napoli este superbă. Se întinde pe câţiva kilometri buni şi de o parte are marea, iar de cealaltă, hoteluri de lux, apoi un parc, după care începe cel mai şic cartier al oraşului. Pe faleză e şi Castel dell’Ovo, de unde se poate vedea o parte din oraş, dar şi o mică plajă publică, cu nisip negru, rămas aşa din timpul erupţiei Vezuviului.

Traseul poate continua apoi către Castel Sant’Elmo, fie cu un funicular, fie pe jos, fie cu metroul până la staţia Quattro Giornate. E castelul cel mai sus aşezat în Napoli, de unde se vede tot oraşul, dar şi insulele din apropiere, precum Capri sau Istria. Castelul e o veche fortăreaţă spaniolă, la baza căreia erau şanţuri cu apă în care ibericii aduseseră crocodili, pentru a tăia elanul celor care voiau să-l atace. Interiorul nu e chiar fabulos, dar pe exterior, arată foarte bine.

De la castel, cea mai populară rută este spre oraşul vechi. Se coboară nişte sute de scări pietruite şi şerpuite, printre casele oamenilor. E o parte terasată a oraşului, cu privelişti minunate. Totul este vechi, pare antic şi de demult, neîngrijit, dar o locuinţă în zonă costă şi jumătate de milion de euro. În fine, oraşul vechi, rămas în picioare din timpuri străvechi, de pe vremea grecilor antici, care au stăpânit Napoli, e plin de monumente istorice. Ca arhitectură, e o copie mai mare a Cartierului Spaniol, cu străzi mici şi întunecate, abrupte, cu multe clădiri care zici că stau să cadă pe tine. Nu sunt însă atât de şubrede pe cât par, deoarece sunt făcute din piatră de lavă vulcanică şi rezistă foarte bine de sute de ani. Pe interior, oamenii şi le-au aranjat după propriul gust, aşa că nu trebuie să vă mire dacă intraţi într-o cocioabă şi ajungeţi într-un palat. Oraşul vechi sau Centro Storico are şi un oraş subteran, descoperit de curând, care poate fi vizitat. Zona e plină de pizzerii şi terase, dar şi de magazine mici cu suvenire şi produse tipic napolitane.   

Mafia rezistă

Dacă vrei să vezi şi faţa mai puţin plăcută a oraşului, nu trebuie să mergi departe de centru. Cartierul Rione di Sanita (staţie de metrou Materdei) e cunoscut ca un cartier al mafiei. Mafia napolitană nu e, ca faimă, la nivelul celei siciliene, dar este una dintre cele mai cunoscute din lume. S-au dus însă vremurile asasinatelor, acum acţionează politic şi comercial. Cel mai cunoscut mod este cel al taxei de protecţie. Spre exemplu, dacă ai un magazin sau o mică afacere de familie şi vrei să te bucuri de el, trebuie să plăteşti. Se pare că aceste practici încă rezistă, întrucât, dacă vei întreba un napolitan ce nu-i place la oraşul lui, îţi va răspunde: traficul şi mafia. Aşa-zisul cartier al mafiei, în care nu te aleargă nimeni pe stradă, dar probabil că nici nu-i recomandat să mergi cu vreun
ceas scump la vedere, are aspectul unui cartier sărac, pricăjit. Lângă el se află şi Cimitero delle Fontanelle, un cimitir cum nu sunt multe în lume. Săpat în piatră, adăposteşte mii de cranii şi oase umane, aşezate la vedere. E o privelişte destul de stranie, uşor înfricoşătoare, dar pe care unii o apreciază. Oficial, Napoli are şi cartiere periculoase, cum e Scampia, spre exemplu, unde nici poliţia nu intră prea des, dar ele nu fac parte din niciun circuit turistic, aşa că nu văd motive pentru a călca pe acolo. 

Apelaţi la un ghid local

Tot traseul pe care l-am descris aici are în jur de 30 de kilometri şi poate fi urmat în funcţie de programul fiecăruia. Sunt turişi pe fugă, care-l fac într-o zi, dar şi turişti care-l savurează în cinci zile. Eu l-am parcurs cu ajutorul unui prieten ziarist local, Luca Antonio Pepe (foto stânga), care s-a oferit să ne fie ghid mie şi lui Elsion Vaso (Digisport) şi care ne-a povestit o grămadă de chestii mişto despre locurile prin care am fost. Varianta de a apela la un astfel de serviciu este foarte uşoară. Internetul e plin de tineri care vor să le arate oraşul turiştilor. Unii o fac chiar gratis, pentru că napolitanii sunt foarte mândri de oraşul lor. Şi chiar se străduiesc să schimbe imaginea formată despre el, cum că ar fi un oraş murdar şi periculos. 

El Pibe d'Oro este Dumnezeul oraşului

Dacă vei întreba un napoletan ce înseamnă Napoli, îţi va răspunde scurt: „Maradona, pizza şi baba“. Şi Pompei, Vezuviu, Capri? „Nu, nu vii la Napoli să vizitezi Pompei. Poate, dacă ai timp, vizitezi şi Pompei“. E parte din aceeaşi mândrie de care am mai scris pe parcursul acestui reportaj. Aşadar, pentru a respecta ordinea locală să le luăm pe rând. Maradona e Dumnezeul napolitanilor. Pentru el dar şi pentru faptul că localnicii se consideră urmaşii spaniolilor, iar atunci când nordul a început să pună presiune pe sud, mulţi napolitani au fugit din Italia în Argentina, la Napoli nu se ţine cu Italia. Se ţine cu Argentina. În memoria microbiştilor a rămas de referinţă meciul de la Mondialul din 1990, când Italia a întâlnit Argentina în semifinale, la Napoli, şi trei sferturi din stadion susţinea Argentina. Maradona e omniprezent în Napoli. Nu există cartier în care să nu fie măcar un afiş din perioada de glorie a lui, tricourile cu numele lui se vând cel mai bine şi acum, sunt baruri care au băuturi Maradona, există pizza Maradona, iar de curând, o parte a unui bloc de zece etaje dintr-o suburbie a fost pictată integral cu chipul lui. De ce îl divinizează  napolitanii pe Maradona? Pentru că în cei şapte ani petrecuţi la Napoli (1984-1991), echipa a câştigat primele şi singurele două titluri de campioană din istoria clubului (1987 şi 1990). Plus Cupa Italiei (1987), Cupa UEFA (1989) şi Supercupa Italiei (1990). Practic, el a făcut din Napoli o mare putere a fotbalului italian.

Al doilea motiv de mândrie pentru napolitani este pizza. Deşi nu există dovezi chiar clare, se pare că pizza a fost inventată de napolitani. Denumirea provine din latinul „pissa“, care înseamnă pâine plată. În Napoli există câteva pizzerii care-şi dispută supremaţia, precum Sorbillo sau Michele, unde pentru a prinde o masă, ai nevoie de rezervare.

În fine, baba este un desert specific napolitan. O prăjitură însiropată, de regulă cu rom, care nu lipseşte de la nicio masă. În mod obişnuit, napolitanii o servesc la unul dintre cele cinci-şase espresso pe care le beau zilnic. Obligatoriu, după fiecare masă şi când le mai permite timpul. Şi, apropo de masă, napolitanii au un orar al lor propriu. Ei mănâncă de prânz pe la ora 15.00, iar de seară, după ora 22.00. „Noi avem stilul nostru de viaţă. Nu ne grăbeşte nimeni“, e explicaţia care ţi se va da şi din care trebuie să înţelegi şi că, atunci când un napolitan îţi dă întâlnire la zece şi el vine la zece şi jumătate nu e nicio problemă. Din punctul lui de vedere. 

Ponturi pentru Napoli

Napoli e o destinaţie extrem de accesibilă. O oră şi 45 de minute de zbor direct cu Blue Air sau Wizz Air. Un bilet luat din timp sau la promoţie nu sare de 200 de lei.

Oraşul se poate vizita în orice anotimp. Cel mai frig e iarna, când sunt, în cel mai rău caz, 5-6 grade.
Din Napoli se poate ajunge uşor pe insula Capri, atracţie turistică importantă, ori pe Ischia, o insulă la fel de frumoasă, dar mai ieftină.

Până la Pompei se merge cu trenul din Gara Centrală. Biletul costă 4,5 euro, iar intrarea în situl arheologic – 12 euro. Din Pompei există varianta deplasării la Vezuviu, cu autobuzul (10 euro). Pompei şi Vezuviu se pot vizita într-o zi.

O excursie foarte atractivă este pe coasta Amalfi, la 60-70 de kilometri de Napoli. Merită tot efortul.

Din punct de vedere al cazării, Napoli este un oraş destul de scump, dacă vrei să stai la hotel. Sunt însă şi apartamente care se închiriază în regim privat, unde poţi obţine un preţ bun. Spre exemplu, pentru trei nopţi într-o garsonieră în centrul istoric, am plătit 110 euro. Condiţiile au fost foarte bune.

La cele mai multe dintre obiectivele turistice de la Napoli intrarea este gratuită.