Magia postindustrială - cum au transformat nemţii furnalul în turism
0
Cum reînvie o zonă atunci când îi mor industriile? Cum reînvie o zonă atunci când toate locurile istorice se transformă în scrum? Am fost acum trei ani în Essen, Germania şi am descoperit că există viaţă după industrie, că există turism după industrie.
Voiam de multă vreme să scriu despre ceea ce am văzut acum trei ani în Germania, când am vizitat zona Essen, atunci când era capitală culturală europeană. Aud de multe ori discuţii, mai ales în ultima perioadă, despre incapacitatea unei zone de a rezista după moartea unei industrii. Mircea Goia a scris aici despre viaţa unui miner după ce se termina ceea ce au ştiut să facă toată viaţa. Eu vreau să scriu ce se întâmplă după ce moare o industrie. Un exemplu german. Zonele sunt diferite, dar învăţămintele sunt universale. Nu le voi trage eu, vă aştept pe voi să mă ajutaţi să înţeleg ce trebuie să înţeleg.
Am fost în zona industrială Essen din Westfalia de Nord acum trei ani, cu ajutorul unui proiect european. Atunci, Essen era capitala culturală europeană. M-am întrebat multă vreme, până să plec, de ce Dumnezeu e Essen capitală culturală. Oraşul în sine l-am autointitulat capitala plictiselii mondiale, deoarece nimic nu se întâmplă. Zona era o fostă enclavă industrială puternică, acum rămasă fără activităţile sale principale. Cum s-a transformat Essen-ul şi cum a intrat în Ruta Europeană a Patrimoniului Industrial?
Scriu din memorie şi din documentarea de acum, dar promit că revin cu mai mult, dacă doriţi şi mai multe detalii. Am ales patru lucruri mari pe care le-am văzut în zonă acum trei ani şi pe care le-am documentat mai bine. Sunt şi altele. Toată zona e industrială. De fapt. A fost. Industria a lăsat locul turismului.
Puteţi studia ceea ce puteţi vedea în zonă la acest link.
Zollverein - un monstru care a murit şi a înviat
La marginea oraşului Essen se ridică complexul industrial Zollverein, o fostă fabrică de cărbuni. E greu să vă spun cât de mare e zona. E uriaşă. Zollverein e un exemplu de monstru industrial care a ţinut în picioare un oraş întreg, iar la un moment dat s-a dus. Mina Zollverein a fost fondată în 1847 de industriaşul din Duisburg Franz Haniel. Avea nevoie de cocs pentru producţia de oţel. Mina s-a extins treptat, iar la începutul Primului Război Mondial mina Zollverein producea 2,5 milioane de tone de cocs. În 1937 Zollverein avea 6.900 de angajaţi şi producea 3,6 milioane de tone. Dar perioada contemporană a însemnat decăderea Zollverein şi reducerea profitului. Votul pentru închiderea ei a fost în 1983, fiind ultima mină existentă în Essen. Toate activităţile s-au oprit pe 23 decembrie 1986. Un Crăciun de tristă amintire pentru zona Ruhr.
Dar curând s-a întâmplat o minune pentru locuitori. Landul Renania de Nord Westfalia a cumpărat teritoriul minei de la firma care o deţinea şi a declarat-o zonă protejată. Şi-a luat responsabilitatea de a o păstra în forma iniţială. În 1998 a fost deschisă fundaţia Zollverein, iar din 2001 este în circuitul Patrimoniului Mondial UNESCO şi a Circuitului Industrial al Europei.
Zollverein este maiestuos. Zollverein nu este sexy deloc. Am ajuns cu multe preconcepţii în Essen, dar am plecat cu o impresie schimbată. De ce? Pentru că germanii au reuşit acolo să transforme o zonă urâtă într-o fascinantă incursiune în istoria simplă a Germaniei. O istorie care nu se vede în castele frumoase, în munţi extraordinari sau plaje. Nu. Germania a avut industrie aici şi a transformat-o în turism.
X-ul uriaş de la intrare , cu cele patru roţi, veghează zonă. Scările cazone au fost înlocuite cu scări rulante, ce amintesc de culorile ruginii ale zonei. În capătul lor se află un restaurant, vegheat de ţevi uriaşe şi mese cazone. Bucătăria nu e uluitoare, că doar e germană, dar pentru un om simplu, e o oprire interesantă. Dar Zollverein e ca un parc. Luaţi-l la picior. Treceţi peste liniile fostelor căi ferate. În fiecare an 1,5 milioane de oameni intră şi se plimbă aici. 100 de hectare au fost transformate în "cultură industrială". Rezultatul final? Zona Ruhr devine capitală culturală europeană în 2010, iar Zollverein este printre vedete.
Zollverein conţine fosta zonă de răcire a cărbunelui, muzeul zonei Ruhr, potalul Patrimoniului Industrial, zone unde puteţi intra în fostele mine şi fabrici de cocs, unde toate instrumentele au fost păstrate în forma iniţială. Iar atunci când se încălzeşte, între fiare ruginite, dar prezervate cu atenţie, sunt concerte. Muzicieni locali, orchestre simfonice, cântă la umbra fostelor fabrici. Acolo unde se răcea minereul cândva, în lacul lung de peste 100 de metri, vara puteţi sta liniştit şi citi o carte,iar iarna este un patinoar. Dacă vreţi distracţie, sub nişte ţevi şi tuneluri supraterane uriaşe a fost organizată o piscină. Alături.. un nou restaurant .Masa e amplasată sub conductele uriaşe, sub ceasurile de presiune. Departe, în capătul platformei, clădirea SANAA, un cub cu o arhitectură ciudată, realizată de una dintre cele mai mari case de arhitectură din lume, japonezii de la SANAA. Din 2010, aici se organizează expoziţii, se promovează arta de tot felul, iar Universitatea de Arte Folkwang o consideră mândria sa.
Cel mai straniu parc din lume
Aşa mi s-a părut mie în acel an 2010 Landschaftspark din Duisburg-ul de Nord, la 24 de kilometri de Zollverein. E un parc, aşa cum ştim toate parcurile din lume, are restaurante, câteva muzee şi câteva zone pentru a vedea zona înconjurătoare. Landschaftspark este memoria vie a zonei Ruhr. E un parc industrial, transformat în zonă de recreere pentru cei din zonă. Te poţi urca într-un turn uriaş, acolo unde se făceau cărbunii (informaţiile factuale despre procesul de fabricare a cărbunelui s-ar putea să fie eronate, deoarece nu mă pricep). Parcul se traduce în engleză în Landscape Park şi este încă unul dintre locurile salvate de la faliment de statul Renania de Nord Westfalia.
Fabrica de oţel a fost construită în 1901 în această zonă, iar în următorii doi ani a început producţia. În 1912 cinci furnale erau active în zona asta. Au trecut peste crize economimce, două războaie mondiale şi s-au dezvoltat. Dar criza a pus presiune pe zonă. Ca şi la Zollverein, dar cu un an mai devreme, fabrica de oţel din marginea Duisburg-ului s-a închis. În 1988, landul cumpără zona, iar un an mai târziu organizează un concurs pentru arhitecţii din toată lumea. Profesorul Peter Latz câştigă, iar în 1991 se deschide construcţia Parcului, pe fosta zonă industrială. În 1994, prima parte a fost deschisă.
Am fost în Landschafts Park la o plimbare. Am mâncat într-un restaurant cu specific industrial. Nu, nu mâncarea era industrială, deşi suntem în Germania. Nimic nu este foarte complicat. Aşa că am mâncat cârnaţi cu piure. Am urcat sute de scări, sute de scări, până în vârful Furnalului cu numărul 5, singurul accesibil publicului larg, dintre cele trei rămase. Ce este Furnalul 5? Aici se făcea oţelul, iar acum este o platformă unde urci etaje întregi, treci prin fostele camere de ardere, iar în vârf, acolo unde bate un vânt ce te taie oricât de cald ar fi afară, poţi să vezi zona Ruhr. Şi ai o surpriză. Fosta zonă industrială nu este plină de furnale. Ele se pierd în verde. Ele se pierd în natură. Ca şi cum totul şi-ar fi reluat locul pe care-l merită.
Landschaftspark nu e sexy. Deloc. E un loc de plimbare, e un loc pentru evenimente, dar este o zonă vie a Duisburgului. O zonă vie, dar care ar fi avut toate calităţile pentru a muri în sărăcie. De exemplu, în fosta centrală electrică din parc se organizează concerte şi evenimente sportive. Toate clădirile au fost transformate în spaţiu expoziţional şi pentru concerte. În fosta clădire administrativă e un hostel pentru tineri. Haideţi să vă spun ce se întâmplă în fosta zonă industrială din Duisburg. Citez din ceea ce observ acum pe site, deoarece atunci erau evenimente speciale pentru anul cultural 2010. Există un cinema în aer liber vara, o expoziţie de maşini istorice, Festivalul de Pian din Ruhr, Noaptea Patrimoniului Industrial şi da, nu toate lucrurile sunt atât de culturale. Există un club pentru tineri. Oamenii încearcă să reproducă în oraşe fără industrie stilul Steampunk. Steampunk-ul original e la Duisburg în clubul Machine din Landschaftspark.
Un U transformat şi un gazometru surprinzător de creativ
Închei pe scurt. Dacă intraţi în Dortmund veţi vedea o clădire cu un U mare sus. E o fostă berărie. Din 2010 a fost modificat şi a devenit centru de artă. E primul aşa-zis zgârie-nor din Dortmund, construit în 1926. În 1994 berăria s-a închis. Totul a fost dărâmat, dar turnul a rămas în picioare. În 2008 landul a decis să-l transforme în centru cultural pentru 2010. Actualmente este o zonă unde există expoziţii de artă contemporană.
În Oberhausen există un gazometru. Stoca gaz (duh!). Ce e atât de special? Pe mine m-a uimit câtă creativitate poate exista într-un lucru simplu. E doar un turn, dar când am trecut eu pe acolo era o expoziţie senzaţională, dedicată Sistemului Solar. În interiorul uriaş al unui turn erau planetele tridimensionale, Soarele şi Luna. Totul completat de sunete psihedelice, potrivite unei excursii spaţiale. Acum, iar şi iar sunt expoziţii acolo. Gazometrul a fost construit în 1927 şi are o înălţime de 117 de metri. După bombardamentele din Al Doilea Război Mondial a fost reconstruit, dar în 1988 nu a mai avut niciun rost. Toate industriile pe care le servea nu mai existau.
Se încarcă comentariile...
