„Doamnă, v-am dat like", spune unul dintre ei, cel mai dezinvolt, clovnul clasei, către dirigintă. Iar doamna dirigintă Silvia Bănăseanu îi zâmbeşte îngăduitor, uşor stânjenită de prezenţa părinţilor, conştientă totuşi de ponderea adevărului din această propoziţie. Dar în seara asta e ultima lor petrecere, e banchetul de clasa a VIII-a, e noaptea lor. E noaptea când se schimbă ceva în ei. Diriginta lor a remarcat asta de-a lungul anilor: banchetul este în penultima săptămână de şcoală, iar luni, când se întorc în clasă, sunt alţi oameni. Se petrece ceva cu ei între acest apus şi răsărit. Devin adolescenţi.

E un amestec ciudat de ridicol şi de frumos în această transformare, cum e în orice tranziţie sentimentală. 8 iunie 2012. Cinci zile mai sunt elevi în clasa a VIII-a A şi a VIII-a B, la Şcoala Generală nr. 51, sector 2, Bucureşti. Apoi vor veni, nu neapărat în această ordine, examenele, anii de liceu, din nou examenele, facultatea, iar examenele şi, oricum, o mulţime de responsabilităţi. Dar până atunci sunt aici, departe de şcoală, într-un local luxos, părinţii au plecat, iar ei sărbătoresc ultima noapte - întâia noapte.

„Clasa a VIII-a este poftită să înceapă festivitatea de încheiere a anului şcolar 2011-2012, în ordine alfabetică. O invităm pe domnişoara Constantinescu Adriana", spune, la microfon, doamna dirigintă Harieta Tănăsoiu, iar domnişoara Adriana intră dezinvoltă în această sală, afişând un zâmbet sigur, exersat. În spate, rulează imagini de demult, din clasa a V-a, de când ea era un simplu copil şi se zgâia la aparatul de fotografiat cu colegii.

Fetele intră, după catalog, nestingherite, ca pe catwalk, iar băieţii mimează cât mai multă aroganţă, ca-n videoclipurile hip-hop. „Uită-te la ele ce frumoase sunt! La ore vin în blugi şi cu cămăşi largi. Şi uite ce ascund!", exclamă un cadru didactic. Într-adevăr, unele dintre fete sunt deja tinere femei care te strivesc cu dispreţul lor. Mai ales când eşti un imberb de 1,60 m, 50 de kilograme, mustaţă de lapte şi îţi luceşte nasul de coşuri.

Îşi înfrânează emoţiile şi citesc discursuri pasionale cu intonaţie liniară şi gesturi ce întăresc cuvintele. Îi măgulesc pe profesori, citesc asemenea unui politician versat, deşi tot ce ştiu despre politică e de pe site-urile sportive: Copos e comunist, Becali e oier, Băsescu - rău. Vorbesc despre melancolie, despărţire, regrete, tristeţe, iar cuvântul „uitare" e folosit doar la forma sa negativă.

De fapt, ştiţi cât durează nostalgia unui diriginte pentru clasa pe care a dus-o până la finalul unui ciclu de învăţământ? O jumătate de an. „Până la finalul primului semestru parcă îi văd tot pe ei". Apoi, gata, se duce...

Copiii aceştia spun că au scris istoria în şcoala lor, că n-o să mai fie nimeni ca ei de-acum. De ce? Pentru caterinca din clasă, de la ore, din pauze, nimeni n-a mai făcut aşa glume. 

Prietenia rămâne pe Facebook

Sunt ei sentimentali la microfon, în faţa profesorilor, dar ştiu că nu-şi vor pierde urma. Sunt toţi prieteni pe Facebook, măcar îşi vor spune, o dată pe an, „Lma" (n.r. - La mulţi ani!) şi vor continua să distribuie muzică bună, nouă şi fotografii, glumiţe sau vorbe de duh. Până la urmă, ce se întâmplă la liceu? Se măreşte lista de prieteni pe Facebook, asta se întâmplă.

Melancolia acestei petreceri se risipeşte odată cu discursurile, căci copiii au venit aici să se distreze. Se ascultă manele. Ce dracului, sunt copii OK, de ce fac asta?! Nu ştiu nici ei prea bine, nici profesorii, nici nimeni. Dar se ascultă. Cine a făcut lista cu melodii, nimeni nu ştie. Însă manelele sunt acolo, iar ei dansează pe ele.

Şeful de sală îi priveşte circumspect. Anul trecut, la un alt banchet, au fugit toţi copiii peste stradă, la magazinul non-stop, şi au golit rafturile de băuturi distilate. Numai votcă şi whisky, s-a autosesizat şi vânzătorul, după ce le-a vândut cantităţi considerabile de alcool, când i-a văzut pe copii învârtindu-se-n loc şi cu ochii căzuţi. Dar lasă, că anul ăsta le închide cu lacăt porţile de la intrare, să nu-şi mai facă ei de cap!

Doamna Nica, de Română, ultimul bal

Sunt olimpici la Limba Română şi la Matematică, dar nu ştiu să coboare din tramvai. Unul spune senin şi împleticindu-se în cuvinte că a ratat o olimpiadă pentru că n-a mai ştiut cum să ajungă la locul unde se ţinea. În general, le plac jocurile de acţiune pe calculator, Counter Strike sau ce jocuri or mai fi. Jocuri pe calculator şi Facebook.

Nici Creangă nu le mai place, nu-l mai gustă, e limbajul prea greu, nu se obişnuiesc. Sunt toţi morţi după Cărtărescu. „Florin scrie un roman", de Mircea Cărtărescu, e în programa şcolară. Asta e noua „Pupăza din tei" a generaţiei lor. Chiar şi aşa, cu mai mult internet, cu jocuri 3D şi mai puţină lectură, profesoara de română, doamna Elena Nica (foto sus, în dreapta), rămâne una dintre preferatele elevilor. „Pentru mine veţi fi mereu ca Domnul Trandafir pentru Sadoveanu", îi spune un băiat.

Doamna Nica a predat 28 de ani la Şcoala nr. 51, iar aceasta este ultima ei generaţie de elevi. Gata, iese la pensie. Iar buchetul de flori lila pe care îl ţine în mână este ultimul buchet pe care-l primeşte în lunga ei carieră didactică. Ce a observat în aproape trei decenii de predat Limba Română? Limbajul tot mai sărac al elevilor, fondul tot mai mic de cuvinte pe care-l folosesc. Asta e din pricina eliminării lecturii dintre preocupările lor. Când era de vârsta acestor elevi, abia aştepta să intre în UTC, îşi aminteşte, nu erau manele, nu erau nici rochiile aşa sofisticate, iar elevii aveau aerul acela spăşit. Ca-n anii '50.

Astăzi, puştii le invită pe profesoare la dans fără vreo urmă de timiditate: „Haideţi, doamnă, de ce nu dansaţi?". „Sunteţi mişto, doamnă, vă stă bine în roz", îi spun şi profesoarei de Chimie, o tânără răpitoare cu părul cârlionţat, pe care o cuprind cu o efuziune de dragoste.

Ei pleacă

La întrebarea „ce veţi face peste 10 ani", răspund „plecăm din ţară". Nu aduc vreun argument pentru asta. Pur şi simplu. Patriotism? Nu cunosc cuvântul. Ce patriotism când generaţia asta n-are nici măcar o echipă naţională de fotbal?


„Prea destulele momente în care v-am supărat"

Redăm integral unul dintre discursurile elevilor. Citiţi această mărturie sinceră, aici este cea mai frumoasă dovadă de abnegaţie pe care cineva o poate arăta profesorului său. Chiar şi aşa, în limbajul de lemn al elevului dintr-a VIII-a: „Stimate şi dragi cadre didactice, doamne profesoare şi domni profesori şi, de asemenea, doamne învăţătoare, colectivul clasei a VIII-a B vă mulţumeşte cu respect pentru felul în care ne-aţi ghidat paşii, ne-aţi luminat mintea şi sufletul în toţi anii pe care i-am petrecut împreună. Cu aceeaşi recunoştinţă, vă mulţumim pentru efortul pe care l-aţi depus pentru a ne perfecţiona cunoştinţele şi comportamentul şi a ne orienta spre un viitor cât mai promiţător. Vă rugăm, de asemenea, să ne iertaţi prea destulele momente în care v-am supărat, acest fapt datorându-se mai mult vârstei şi prost înţelesei noastre dorinţe de afirmare, şi nu lipsei de respect şi gratitudine pentru activitatea dumneavoastră". 

„Caut rochie de banchet. Sunt slabă, bust oarecum..."

„Fată, ce frumoase sunteţi toate", se gratulează fetele aici, la banchet, şi îşi admiră îndrăzneala vestimentară, fie că e vorba de pantofi cu toc din aceia cum poartă Lady Gaga, fie că mizează pe decolteul lateral sau pe cine ştie ce frizuri de prin reclame. Nu mai sunt la grupa mică, gata! Ele sunt domnişoare în toată puterea cuvântului, dichisite, care deja nu mai poartă parfumul mamei, iar ei încearcă strânsuri puternice de mână şi folosesc cuvinte ca „băieţie". Cât de importantă este o rochie ori un costum de haine pentru cineva care face primii paşi către maturitate?

E esenţial, iar asta se poate observa cu uşurinţă dacă pătrunzi în locul în care preocupările tinerilor prind cel mai uşor glas: e plin internetul, sunt pline forumurile de analize puerile ale primei experienţe într-o rochie. Învaţă fetele să-şi ascundă, ca-n reviste, formele anapoda şi să-şi pună în valoare ochii cu tuşe de mascara. „Caut rochie de banchet. Sunt slabă, bust oarecum. Vreau o rochie care să mă pună în evidenţă", zice pe internet o oarecare Cătălina. Se înghesuie elevii să-i răspundă, s-o ajute, să-i spună, spre exemplu, că dacă ai volănaşe şi dansezi, adică îţi mişti şoldurile, nu se vede deloc cum că te-ai mişca. Sunt toţi pentru unu absolvenţii aceştia de gimnaziu, sunt „tpu".

„Nu sunt foarte înaltă, am 1,68 m, 74 bust, 73 abdomen. Cu rochia dreaptă nu prea mă împac, am mai păţit-o odată. Ce se poartă acum?", întreabă şi Larisa şi, după uzanţa forumurilor, lipeşte, în semn de mulţumire, o „fundă" în dreptul celui mai bun răspuns. Iar problema lui Adrian e similară: „Am luat o binemeritată pauză de la teme. Mă chinui cu examenele şi cu alegerea hainelor de banchet. Examenele ştiu cum vor fi, dar, la banchet, am înţeles că trebuie să porţi costum. Sunt înalt şi slab, n-am nici muşchi să arăt". 


Cum arătau banchetele de altădată

Cu astfel de rime, în suflet şi în simţiri, se despărţeau elevii înainte: „Afară bate vântul / Şi rupe trandafirii / În clasă plâng colegii / În clipa despărţirii". Fiecare generaţie se desparte altfel de băncile şcolilor şi liceelor. Detaliile unui banchet de final compun povestea unei epoci. Muzică la patefon, muzică la casetofon, muzică la mp3 player. Frizuri à la Beatles, coafuri cu coc, bretoane de Lady Gaga. Banchete libertine la începutul anilor '70, banchetele gri ale ceauşismului târziu, teama de şomaj a elevilor din anii '90, balurile extravagante, ce sfidează criza epocii noastre. În paginile precedente am arătat cum se desparte astăzi o generaţie de şcoala generală. Mai jos sunt amintiri. A fost odată.

Final de liceu în anii '70. Balul eliberării lui Florin Iaru

Adolescenţa mea s-a consumat (spun antropologii) între anii 1968-1973, deşi eu sunt de altă părere. Voiam să spun cu aceste vorbe care ne doare că, atunci când încercam să-mi construiesc o personalitate, am avut norocul micii deschideri liberale din România, iar când am trecut la o altă vârstă, poarta se închisese deja.

Eram elev la liceul „Ion Neculce", din Capitală, poreclit Bastilia pentru duritatea regulamentului de ordine interioară. Cu toate astea, trebuie să spun că am fumat pe ascuns, în WC, am aprins şireturi de la pantof la ora de franceză a frumoasei profesoare Nety Mutilică, am cântat „Frunză verde barabulă/Noi muncim şi luăm o pâine" la muncă patriotică şi am fost exmatriculat. Cine n-a călcat pe bec în liceu n-a trecut prin liceu. Băieţii, pe vremea aia, erau separaţi de fete, pe clase, ceea ce nu-i împiedica, deşi regulamentul de ordine interioară sexuală era draconic, să tânjească, să iubească şi să inventeze, oho, să inventeze aventuri care ar fi făcut să roşească o divă porno.

Cam ăsta era cadrul general, umbrit de perspectiva unui eşec la bacalaureat şi/sau la facultate. De aceea, când am terminat Bastilia, a fost un răcnet general de triumf, o cascadă de semnături pe mâneci, pe caiete, pe mingi de fotbal şi de baschet, apoi, o săptămână sau două de hoinăreală prin cârciumioarele din jur. Descoseam matricola, puneam blugii, ne trăgeam peste cap cămăşile înflorate. Iar părul, strâns cu zeamă de lămâie într-o coafură ţeapănă şi hidoasă, strălucea în vânt, eliberat de forţa şamponului cu urzici.

Florin Iaru (în centru), sugrumat de cravată şi înotând într-un costum cu dungi  Foto: arhivă personală


Cam aşa a fost şi cu balul de absolvire. Ca o petrecere eliberatoare, în care am putut fraterniza cu profesorii de gaşcă, am putut aprinde ţigările dosite şi pupa colegele cele mai iubite. Am înconjurat-o, pentru poza eternităţii, pe dra Mutilică şi ne-am cerut scuze. În poza aceea (pe care o mai am şi acum), mă văd sugrumat de cravată, înotând într-un costum cu dungi. Ciuful îmi cade peste ochi, ca la un beatles întârziat. Toţi băieţii au câte o sticlă de bere sau vreun pahar de vin alb în mână şi închină către fotograf. Toţi poartă cocarda cu însemnele clasei. Muncisem trei zile şi trei nopţi la ea, să pun simbolul nostru, „Piraţii", cu tuş tipografic, pe o rondelă de plastic.

„Papa" Şurtea (proful de sport, cel care fusese penalizat pentru prea marea prietenie pe care ne-o arătase) venise cu muzica. Avea 120 de benzi (!), iar acum ne regala cu Led Zeppelin, Rolling Stones, Beatles et Co., dar şi cu chestii mai uşurele. Aveam impresia că vom rămâne prieteni pe veci, că viaţa s-a oprit în loc. Nu ştiam că viaţa de student e de o mie de ori mai frumoasă. Deci m-am îmbătat la balul de absolvire. Dar nu prea tare. Am plecat spre casă cu paşi de o nostimă măsură, dar eram fericit, o ţineam de după talie pe Miruna şi lumea era a mea.

M-am întâlnit cu mulţi dintre colegi, nu demult. Mult mai graşi, mult mai serioşi, mult mai resemnaţi. Ne-am numărat pierderile, dispariţiile şi uitările şi atunci a fost o clipă de tăcere. Dar au venit bancurile...

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada" (1981),  „Înnebunesc şi-mi pare rău" (1990) şi „Poeme alese" (2002), „Fraier de Bucureşti" (proză scurtă, 2011). Îl găsiţi în fiecare miercuri în paginile de opinii ale ziarului „Adevărul".

1984. Ce se întâmpla după ora 22.00 la restaurantul „Dunărea"

Am terminat liceul în 1984. Domnul Trandafir, Eugen Trandafir, dirigintele nostru, ne-a dat derogare să organizăm banchetul înainte de examenul de Bacalaureat. Zis şi făcut. S-au mobilizat toţi colegii, părinţii, unchii, mătuşile... şi am obţinut o rezervare la „Dunărea". Meniul era la alegere, dar fixat de şeful de sală, şi puteam să aducem şi băuturi „de acasă".

Aşa că pe mese au apărut nişte sticle de coniac albanez parcă Skenderbeu, faimosul vermut Mamaia şi un bax de cutii cu bere Dab, cumpărat de băieţi pe sub mână de la hotelul Naţional de pe bulevard. Tot colegii au achiziţionat şi un cartuş de ţigări Kent originale „cu castel" şi unul de Marlboro, evident, tot original, de pe strada Covaci. Fiecare a adus câte o casetă audio cu muzica preferată - rock, disco şi chiar country, iar casetofonul stereo era al unui coleg mai dotat, care avea şi video acasă şi la care ne strângeam uneori să vedem filme străine traduse de vocea neaoşă a Irinei Margareta Nistor.

Petrecerea a fost exact aşa cum ne dorisem: muzică tare să spargă boxele, dans, bancuri, chiar şi cu Ceauşescu, şi iar muzică, şi iar dans. Pe la ora 22.00 a început să clipească lumina. Era semnalul că se dădea stingerea, pentru că la ora aceea se închideau toate restaurantele. Cu ajutorul a 500 de lei şi cu bunăvoinţa şefului de sală am putut să mai stăm „peste oră", până pe la 12 noaptea. Dar cheful de distracţie era abia în toi, aşa că ne-am îmbarcat în taxiuri şi am pornit spre cartierul Militari.

O colegă stătea la casă şi avea o curte mare care ne putea cuprinde pe toţi. Acolo s-au perpelit pe jar zeci de mici, acolo şi-au dat obştescul sfârşit nişte cârnaţi Trandafir - nicio legătură cu „tovarăşul diriginte", focul de la inimioară a fost stins cu bere românească, de data asta, şi tot acolo s-au înfiripat câteva idile adolescentine care, evident, n-au rezistat nici măcar o vară. Dimineaţa, obosiţi şi cu ochii roşii de nesomn, de fum de la grătar, de draga de Mamaia, de... de... ne-am împrăştiat care-ncotro pe la casele noastre. Şi gata. Ne simţeam deja maturi, că doar urma să dăm examenul de maturitate, Bac-ul!

Astăzi, după 28 de ani, dragă Doamne, ce a mai trecut timpul!, îmi amintesc cu o nostalgie îngăduitoare toate acestea, dar atunci, în acele vremuri, eram tare mândri că puteam ieşi puţin din tiparele impuse de societatea deformată în care trăiam. Unii îşi dădeau seama, alţii - nu. Peste doi ani ar trebui să ne strângem la aniversarea de 30 de ani - ce mulţi - de la terminarea liceului. Câţiva colegi nu mai sunt de mult în ţară, s-au stabilit prin lumea largă, despre alţii nu mai ştiu nimic. Poate ne vom aduna. Poate nu...

Adriana Călinescu are grijă ca în paginile din ziarul „Adevărul" să nu apară virgule între subiect şi predicat şi alte nenorociri. Când vine cu paginile pline de roşu, reporteri cu multe premii în spate se simt ca nişte elevi în faţa dirigintei.

Anii '90. Un banchet în sudul ţării

În aprilie 1997, scriam în numărul 3 al revistei „Barbiliana" următoarele: „Ce încredere să avem în viitor când tot mai mulţi din părinţii noştri sunt ameninţaţi de şomaj? Da, ne este teamă de ce va fi. Şi totuşi, continuăm să visăm, să sperăm. În această toamnă vom bate la porţile liceelor. Cu încredere". Nu mă judecaţi prea aspru, aveam 14 ani şi peste două luni aveam să termin clasa a VIII-a la Şcoala Generală nr. 6 din Giurgiu. Iar rândurile de mai sus, care acum mă fac să râd, mă cam torturau la vremea aia, atât pe mine, cât şi pe colegii mei.

Ni se băgase în cap că suntem generaţie de sacrificiu. Domnul diriginte, Ştefan Petre, ne spusese pe la începutul anului să profităm de ultimul an de şcoală generală: „E ultimul fără griji, iar voi, ca proştii, de-abia aşteptaţi să ajungeţi la liceu. Profitaţi de el!". Nu prea vedeam în momentul ăla cum, că pregătirea pentru admitere ne cam solicita. Aşa că, în ultimele zile de şcoală, ne-am propus să profităm de viaţa aia, lipsită de griji. Şi ne-am bătut cu apă în clasă. Am reuşit să spargem foarte multe panouri de pe pereţi (învăţam în laboratorul de geografie), iar harta cu agricultura României a fost făcută zdrenţe.

Doamna învăţătoare, Lobda Florica, s-a supărat pe noi aşa de tare încât nu a vrut să vină la banchet. Şi atunci, am hotărât noi, fetele de la a VIII-a C, că trebuie să facem ceva mişto ca să o îmbunăm. Ne-am îmbrăcat frumos. Iar când spun frumos, mă refer la nişte rochii de bal, din dantelă, pantofi cu toc, cocuri de naşe şi perle. Nu ştiu unde am găsit hainele alea, dar acum, uitându-mă pe poze, îmi dau seama că eram penibile.

Fetele de la celelalte clase erau îmbrăcate modern, cu fustiţe lambada, tricouri cu franjuri şi săndăluţe normale. Noi eram îmbrăcate ca nişte prinţese virgine ajunse la menopauză. Cu siguranţă încă ne uitam la desenele animate de pe Italia 1, „Occhi di gatto". De la noi din clasă, doar o fată se sărutase cu limba cu un băiat. Şi ne uitam la ea ciudat. Mai ales că la banchet a făcut notă discordantă şi a venit la minijup.


În curtea Şcolii Generale nr. 6 din Giurgiu, înainte de banchet. De la stânga la dreapta. Rândul de sus: Marius Rotaru, Dan Pelin, George Iordan. Rândul de jos: Veronica Lazăr, Simona Rădoi, Claudia Craiciu

În fine, banchetul de la finalul şcolii generale a avut loc chiar în incinta şcolii. Pe hol, la etajul 1, erau întinse mesele, ca la nuntă. Părinţii ne serveau cu mâncare şi suc. În sălile de clasă se dansa. Fiecare clasă cu casetofonul ei, în sala de clasă în care învăţase în ultimii patru ani. Nouă, prinţeselor de la a VIII-a C, ne plăceau La Bouche şi Nana. De la a VIII-a B se auzea No Doubt, iar de la A nu se auzea nimic. Ăştia au fost mereu cuminţi, cel mai probabil şi la banchet. La un moment dat, părinţii au plecat.

Profesorii mâncau fursecuri în cancelarie. Pe holurile şcolii, câte o gagică mai îndrăzneaţă stătea lipită de zid, cu un picior flexat sub ea. Erau la agăţat. Băieţii de la noi din clasă, depăşiti numeric, jucau baschet în curtea şcolii. Sau se uitau pe o revistă porno, cu foi subţiri, ca de Neckerman, pe care o mai aduceau din când în când şi în clasă.


Prinţesele ar fi vrut să danseze, dar nu prea aveau cu cine. Noroc cu băieţii de la clasa specială de fotbal, a VIII-a D, care ne-au făcut câte un bluz. Din ăla regulamentar, cu mâinile întinse şi cel puţin 20 de centimetri între noi. Doar minijupista se apropia mai mult de ei. Eu am dansat şi cu iubitul meu de la a VIII-a B, care îmi ceruse prietenia printr-un bileţel, cu vreo doi ani în urmă. Aveam, practic, o relaţie serioasă. Atunci, la banchet, când am dansat împreună pe „One more try" a lui Timmy T., a fost prima dată când ne-am ţinut de mână.

Şi îmi era o frică de moarte că în momentul ăla o să intre domnul diriginte în clasă şi o să mă prindă, iar noi o să ne sărutăm cu limba, în sfârşit, pe ascuns, ca Romeo şi Julieta. Şi a intrat şi domn-diriginte în clasă, dar nu ne-a zis nimic, cu excepţia faptului că mi-a atras atenţia să nu mai spun „Săru' mâna" de acum încolo, că sunt mare. Ne-a îmbrăţişat pe rând şi ne-a spus cât i-am fost de dragi, chiar dacă l-am supărat în ultima zi, făcându-ne de cap prin clasă. Apoi, cu lacrimi în ochi, am scuturat faţa de catedră de firimiturile de prăjituri, am strâns-o, am băgat-o în dulap şi m-am gândit că e ultima oară când fac asta. Şi o fac îmbrăcată ca o prinţesă. Două mere, două pere, v-am pupat, la revedere! 

Simona Rădoi este jurnalistă la revista „Caţavencii" şi descrie ca nimeni alta cartierul Ferentari din Bucureşti pe blogul „O fată din Ferentari" (simonarrr.wordpress.com).

"M-am îmbătat la balul de absolvire. Dar nu prea tare. Am plecat spre casă cu paşi de o nostimă măsură, dar eram fericit, o ţineam de după talie pe Miruna şi lumea era a mea.''
Florin Iaru

"Pe mese au apărut nişte sticle de coniac albanez parcă Skenderbeu, faimosul vermut Mamaia şi un bax de cutii cu bere Dab, cumpărat de băieţi pe sub mână de la hotelul Naţional de pe bulevard. .''
Adriana Călinescu

"De la noi din clasă, doar o fată se sărutase cu limba cu un băiat. Şi ne uitam la ea ciudat. Mai ales că la banchet a făcut notă discordantă şi a venit la minijup. ''
Simona Rădoi