Nouăzeci şi cinci

Te simţi obosit. Dar te gândeşti la ea. Te străbate acest gând aproape în fiecare zi: s-o suni, să vezi ce mai face. Nu e bine ce faci: te gândeşti la ea, dar n-o suni.

Te-ai născut când ea avea deja 40 de ani. Până la 40 de ani ai tăi, nici n-ai ştiut că există. Tot auzeai numele ei invocat în familie, dar nu avea nicio relevanţă pentru viaţa ta buimacă. Ea a intrat în viaţa ta o dată cu bolile alor tăi. Când boala s-a instalat în casă, a apărut şi ea. Spre deosebire de boală, agresivă şi devastatoare, ea şi-a ocupat un loc ferit, parcă ar fi stat la pândă, să nu fie răpit bolnavul prea devreme... Mai făcea un ceai, aducea un pahar cu apă, o farfurie cu supă, mai făcea o injecţie cu siguranţa mâinilor unei femei de 40 de ani. Dar ea nu mai avea demult 40 de ani. Tu aveai. Şi-a făcut datoria. I-a păzit şi i-a însoţit pe fiecare, până când le-a fost scris. Şi s-a rugat pentru sufletul fiecăruia. Asta e foarte important, s-a rugat. Tu nu vrei să înţelegi de ce s-a rugat atâta, pentru că ai rămas cu frustrarea asta neîmpăcată: s-au dus cu toţii prea devreme şi nu e drept!

Nu poţi s-o suni. Ce să-i mai spui? S-o întrebi: de picioare, de baston, dacă o doare ceva, dacă s-a dus la biserică, de una, de alta, aşa cum vorbesc oamenii în familie. Dar tu ştii răspunsurile. (Cei tineri au mereu mai multe răspunsuri.) Ştii că îţi va spune aceleaşi lucruri: mersul la biserică, la piaţă, despre Salvarea pe care a chemat-o noaptea trecută pentru că îi bătea inima prea tare, vremea asta capricioasă... Nu-i nevoie „să scrii“ scenariul unei conversaţii „fumate“. Te întristează. De ce s-o mai suni? Cu logica asta „de fier“ lumea s-ar surpa în singurătate şi indiferenţă. O logică cinică, fără o fărâmă de umanitate.

Sun-o, dom’le! Se va bucura. Lumina din glasul ei o să-ţi mărturisească bucuria. Mai bine, nu! Gândeşte-te la ea. În fiecare zi. O ştii acolo, în garsoniera ei. Plină cu icoane. Şi pozele aşezate în albumele vechi. Acele albume ar merita „subtilizate“ cândva, la un moment dat... Cum, Doamne, iartă-mă!, s-o jefuieşti tocmai pe ea? Oricum, nu va mai fi nimeni, dar nimeni în viaţă!, care să-ţi explice cine sunt acei oameni din pozele îngălbenite. Albumele nu vor fi documentare History Channel care să-ţi dea „mură-gură“! Totul se va pierde. Tu vei pierde.

Sun-o, dom’le! Se va bucura. Lumina din glasul ei o să-ţi mărturisească bucuria.

Trebuia, în toţi aceşti ani de când v-aţi intersectat vieţile, să stai la „poveşti“ cu ea. E perfect lucidă. Ştie câţi soţi a avut, cum au murit şi cum i-a îngropat. Ştie să povestească despre toţi morţii voştri. Şi despre alţi oameni. Dar nu-ţi place deloc să recuperezi, să salvezi şi „să conservi“ trecutul. De ce să mai faci acest efort de vreme ce toţi au eşuat tragic? Asta urmăreşti, o lume îngropată în uitare? Uitarea ta.  

Mai bine s-o păstrezi aşa, la 95 de ani, acolo, singură, la vreo 200 de kilometri depărtare, va ridica mereu telefonul din furcă şi-ţi va răspunde, te va recunoaşte din prima şi gândul ăsta te înviorează, chiar dacă îmbătrâneşti, ştii că ea, strămătuşă-ta, este nemuritoare. Şi e de-ajuns?