Masaii, viaţa neromanţată

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Trăiesc în colibe de lut înguste, împreună cu animalele, şi privesc indiferenţi la ce are omul alb. Sunt membrii unui trib vechi de secole, întins de la sud de Nairobi şi până după graniţa cu Tanzania. Membrii tribului masai aleg un stil de viaţă inimaginabil din convingere, nu constrânşi. Şi sunt fericiţi.

Primul pas pe pământ african este o garanţie că vei trăi o experienţă unică. „Cine ajunge aici, nu-şi va mai putea scoate niciodată Africa din suflet", asigură David, un kenyan din tribul Kikuyu, mutat la Nairobi în urmă cu 30 de ani. Nu-l crezi. Nairobi pare un oraş ca toate celelalte. Cu drumuri bune, trafic, cam puţin iluminat noaptea, cu case mai mari şi mai mici. Nimic neobişnuit. Oamenii trec pe lângă tine în ritmul lor, doar tu, turist european, inconfundabil, priveşti uimit la spectacolul ce ţi se desfăşoară în faţa ochilor.

Capitala este însă doar o părere. Un oraş în dezvoltare, o frântură dintr-o ţară, dintr-o cultură pe care o cunoşti abia atunci când începi să-i baţi drumurile bătătorite. La 250 de kilometri distanţă de Nairobi cel cosmopolit, rezervaţia Masai Mara te învăluie într-o lume ale cărei mistere sunt imposibil de dezlegat în totalitate.

Şoselele line, construite de prizonierii italieni la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial sunt înlocuite de drumuri acoperite de un praf roşiatic. De jur împrejur, cât poţi cuprinde cu privirea, o câmpie întinsă, spartă din loc în loc de câte un copac acacia sau de o turmă de gazele. Pustiul te înghite, iar când, în sfârşit, la orizont apar câteva colibe, te bucuri naiv că ai reajuns în civilizaţie.

Războinicii roşii

Îmbrăcaţi în shuka, tradiţionala pânză roşie, simbol al puterii, bărbaţii masai, pe vremuri războinici de temut, răsar pe marginea drumului. Îşi păzesc vitele sau caprele dându-ţi impresia că pentru ei nu există mâine. Stau în praful de savană şi privesc la nesfârşirea cerului. Ore în şir. Aşa-zisele sate de masai sunt de fapt câteva colibe construite în cerc, împrejmuite de nuiele, în care trăiesc nu mai mult de 20-30 de suflete. Nu poţi da buzna în aşezarea lor.

Trebuie să fii întâmpinat de unul dintre tinerii satului, în afara aşezării. Notorietatea masailor le-a adus şi câteva avantaje. Unul dintre acestea, vizitele nenumărate ale turiştilor curioşi să experimenteze adevărata cultură africană. Astfel, contra unei sume negociate, cel mai adesea 10-20 de dolari de persoană, poţi intra în mijlocul lor. Eşti întâmpinat cu un dans al bărbaţilor, de fapt adolescenţi de 15-20 de ani, morans - adică războinici, care-şi demonstrează calităţile prin salturile specifice. Cu cât sari mai sus, cu atât eşti mai bărbat.

Comercial, eşti invitat să iei parte la dans. Doar dacă eşti bărbat. Apoi urmează dansul femeilor. Rase în cap, cu lobul urechilor găurit, după cum cere tradiţia, cu mărgele şi brătări care le acoperă pielea, femeile performează cu privirea uşor plecată în faţa soţilor. Apoi se retrag brusc. Le cauţi cu privirea în mijlocul satului, dar sunt nevăzute, neştiute. Doar mama-masai, prima soţie a bătrânului satului poate să-şi facă apariţia în mijlocul curioşilor.

„Acasă"

Odată intrat în mijlocul lor, eşti copleşit. Simplitatea cu care îşi duc viaţa într-un secol al confortului este prea grea pentru orice european. Calci inevitabil prin bălegarul vitelor pentru a te aventura într-una dintre colibe. „Aici este dormitorul primei soţii, aici este camera copiilor, bucătăria şi locul unde dorm caprele", spune cu mândrie Mwakili, cel care ne este ghid, ca şi cum ne-ar fi făcut turul unei vile de pe Riviera franceză.

În locuinţa tânărului masai nu poţi sta în picioare, iar ferestrele de o palmă sunt mai mult decorative. Şi totuşi, aici este „acasă" pentru trei-patru suflete. „Aşa trăim noi, aceasta ne este tradiţia", ridică din umeri senini sătenii.

Ieşi fără să poţi articula o părere şi eşti surprins de privirile curioase, timide, triste ale copiilor masai. Îmbrăcaţi fie în shuka, fie în haine obişnuite sau în uniforme, se ascund după zidurile din lut şi-şi ridică ochii mari către omul alb. O astfel de privire te înţepeneşte şi gestul următor, aproape automat, este de a-i lua în braţe şi de a-i proteja. Îţi zâmbesc chiar dacă nu te înţeleg, cu o drăgălăşenie tristă.

Bărbaţii te smulg repede din mijlocul lor, îndemnându-te să cumperi un suvenir. Sunt brăţări, măşti sau coliere realizate manual de femeile satului, înainte de apus. Acestea nu au voie să se tocmească sau să îmbie muşterii. Privesc prin spărturile-ferestre cu speranţa că munca le va fi apreciată.

"Femeile trăiesc pentru a-şi servi soţul. Nu îi ies din cuvânt, oricât de grea le-ar fi viaţa."
David Kamwaro
ghid

Nevestele pot fi posedate şi de alţi bărbaţi din trib

„Papa maasai“, autoritatea supremă din sat

Liniştea, calmul din sat sunt doar frânturi din viaţa unui trib cu o tradiţie veche de câteva sute de ani. Masaii îţi arată cu mândrie locul unde băieţii devin bărbaţi, iar fetele femei, prin circumcizie. Vârsta la care se întâmplă acest lucru este 15, respectiv 13 ani.

image

FOTOGALERIE Kenya: Vezi în ce condiţii trăiesc masaii

Băieţii nu au voie să ţipe, iar ceremonia este făcută în văzul celor din sat. Fetele au parte de un ritual mai discret atunci când le este retezată pe viu o parte a organelor genitale. Varianta prezentată turiştilor este că, după ceremonie, copiii sunt pregătiţi pentru viaţa de adult.

„Niciun masai nu vă va spune adevărul, dar, de fapt, un alt motiv pentru care fetele suferă această intervenţie este ca ele să nu simtă plăcere în timpul actului sexual, să nu-şi dorească acest lucru, mai ales că la 13-14 ani sunt măritate cu bărbaţi de 30-40 sau chiar 50 de ani. Doar bărbatul are voie să simtă plăcerea de a face dragoste", spune David, ghidul din Nairobi.

Preţul unei soţii: cinci vite

Bogăţia masailor este măsurată în numărul de soţii şi de vite pe care îl are. Un localnic înstărit are minimum 50 de vite şi cinci neveste. Fiecare soţie este cumpărată cu cel puţin cinci animale şi, odată ajunsă în satul soţului, va trebui să construiască singură casa în care va locui.
Dreptul primei consoarte este de a avea locuinţa cea mai mare, iar celelalte neveste vor locui, fiecare, cu copiii lor. Un alt obicei al masailor spune că, dacă un bărbat dintr-un alt sat îşi va înfige suliţa în faţa casei unei femei, el poate dormi alături de ea, fără ca soţul acesteia să se supere.

De asemenea, în cazul unui război, al unui blestem sau al unei epidemii, doar copilul din flori va supravieţui. Femeile nu au dreptul la o opinie, nu au voie să vândă vite sau capre, ci doar găini.

La fel, nu le este permis să deţină bani asupra lor, trebuie să gătească, să aibă grijă de gospodărie, de copii, să fie supuse şi să nu-şi ridice privirea, glasul sau mâna asupra soţului. În cazul în care acesta moare, soţia îşi poate păstra casa în sat sau se poate recăsători.

Educaţia, singura şansă

Din cauza restrângerii teritoriului masai, mulţi dintre aceştia au fost nevoiţi să-şi schimbe stilul de viaţă. Altădată de neconceput să meargă într-o maşină, acum puţine sate mai respectă această tradiţie şi rar mai vezi masai care să străbată pe jos chiar şi peste 100 de kilometri.

De asemenea, mulţi copii au început să meargă la şcoală, care este gratuită primii opt ani. „Este singura şansă ca să poţi primi o slujbă cu «guler alb», iar copiii au început să înţeleagă acest lucru. Cei mai mulţi nu mai revin în trib odată ce au experimentat traiul la oraş, dar atunci când o fac, fie şi pentru o vizită, trebuie să se îmbrace în portul tradiţional şi să se readapteze, fie şi pentru puţin timp, la stilul
lor de viaţă", explică David Kamwaro, ghidul kenyan.

Legea, după placul bătrânilor

Masaii, cei mai numeroşi dintre membrii triburilor kenyene, sunt privilegiaţi şi priviţi cu indulgenţă, atât de autorităţi, cât şi de restul populaţiei. În interiorul satului, legea este dictată de bătrâni. Tribul nu are niciun şef. Un masai intră în rândul înţelepţilor, după vârsta de 35 de ani. Pedepsele variază de la o greşeală la alta, dar majoritatea înseamnă „amenzi" în vite sau capre.

În cazul unei crime, lucru rar, ei sunt daţi pe mâna justiţiei. Pe de altă parte însă, masaii pot străbate sute de kilometri cu sabia la brâu sau cu suliţa în mână fără a fi opriţi de vreo autoritate. „Eu, dacă am un cuţit asupra mea, sunt arestat. Masaii pot merge şi la Nairobi aşa, fără să aibă probleme", a mai spus ghidul, originar din tribul kikuyu.

Bătrânii satului sunt şi cei care au dreptul să cumpere legume pentru ceilalţi, el ţinând de cele mai multe ori şi banii câştigaţi din comerţ şi din vizitele turiştilor. Pe timpuri deţineau un teritoriu vast, pe care puteau să-şi crească vitele, masaii fiind prin definiţie un popor de păstori nomazi.

Vânătoarea de lei, o tradiţie pierdută

Suprafaţa pe care se pot mişca în voie a fost însă limitată de guvernul kenyan care a creat câteva rezervaţii naţionale, magnet pentru turişti. Printre acestea, Masai Mara, care se întinde până dincolo de graniţa cu Tanzania. Pe vremuri, războinicii mergeau la vânătoare, una dintre probele maturităţii fiind omorârea unui leu. Acum, pentru că animalele sălbatice sunt mai mult concentrate în parcurile naţionale, bărbaţii satului se ocupă mai mult cu păstoritul şi apărarea aşezării.

Expediţia „Adevărul" în Kenya

15 câştigători ai concursului „Rahan te trimite în safari" organizat de „Adevărul" s-au aflat în Kenya pentru opt zile. Aici, aceştia au experimentat atât frânturi din viaţa şi cultura africană, cât şi câteva zile de safari în cea mai spectaculoasă rezervaţie din Africa, Masai Mara.

La concursul organizat de „Adevărul" au participat peste 5.000 de cititori ai revistei de benzi desenate, extragerea plicurilor câştigătoare având loc în decembrie 2010. Cei care l-au îndrăgit pe Rahan îi pot urmări în continuare aventurile. Revista se distribuie săptămânal la chioşcurile din toată ţara. Numărul 37, „Măruntaiele «gorak-ului»" a apărut astăzi, la preţul de 7,95 de lei.

Viaţa masailor, între tradiţie şi necesitate Fotografii: Diana Opriţă

image
image
image
image
image
Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite