Marius Moşteanu, ucenicul lui Arsenie Papacioc

Preotul Marius Moşteanu, de la Biserica „Sfântul Nicolae“ din Constanţa, este considerat urmaşul spiritual al „patriarhului Dobrogei“.

Avea 97 de ani, era senin, lucid, fericit, împăcat. Şi-a dorit să trăiască mult, ca să ajute oamenii. Marele duhovnic Arsenie Papacioc s-a stins în luna iulie a anului trecut, în chilia sa de la Mănăstirea Techirghiol. Mii de suflete au lăcrimat, pentru că au pierdut un vindecător. Dar au câştigat un sfânt în Ceruri.

Cu toate acestea, spiritul duhovnicului trăieşte, la fel şi poveţele şi pildele sale. Le-a lăsat pe mâini bune. Părintele Marius Moşteanu (46 de ani) le duce mai departe cu dăruire, cu dorinţa de a face bine, de a le transmite oamenilor bucuria de a trăi. Este animat de o energie molipsitoare, ce te face să-ţi schimbi imediat atitudinea.

Harul de a vindeca suflete

Cine este Marius Moşteanu? „Un preot cu har" - aşa îl caracterizează cei care-l cunosc. Şi, chiar dacă nu-l ştii, vocea lui, ce are melodia divină a Binelui, te face să-l recunoşti, deşi nu ştii de unde. Intri în Biserica „Sfântul Nicolae", din vecinătatea Arhiepiscopiei Constanţa, cu sfială, cu sufletul încărcat, apăsat, şi ieşi încrezător, bucurându-te de lucrurile mărunte din jurul tău, de un zâmbet, un mesaj, o strângere de mână. Părintele aduce pace în sufletele celor rătăciţi, zâmbeşte mereu, iar pentru orice sfat are o pildă.

„Mergeţi, tată, mai departe, că trebuie să trăim mult, bine şi frumos"- aşa i-a spus părintele Arsenie Papacioc într-o zi. I-a predat ştafeta, i-a lăsat un mesaj de viaţă îndelungată, pe care să-l ducă mai departe. Acum, agenda părintelui este mai încărcată decât cea a unui medic. Pentru toată lumea are un sfat, iar pildele se rostogolesc în glasul lui. Este un învăţător înnăscut. Discursul său are întotdeauna introducere, cuprins, încheiere şi, mai ales, sens.

Astăzi, mulţi dintre cei care mergeau să se mărturisească în chilia părintelui Arsenie vin la părintele Marius. Este considerat urmaşul spiritual al marelui duhovnic. „Mă simt întotdeauna liniştită după ce mă spovedeşte părintele. Are mereu o povaţă, o vorbă bună pentru orice", mărturiseşte Elena Popa, o femeie în vârstă de 52 de ani, căreia preotul îi este duhovnic din 1996.

Şi Elena Frâncu, şefa Direcţiei de Tineret şi Sport din Constanţa, se spovedeşte la părintele Moşteanu. „Însuşi părintele Arsenie Papacioc mi-a spus, cu puţin timp înainte să moară, că trebuie să-mi devină duhovnic părintele Marius. Şi aşa s-a întâmplat!", zâmbeşte larg Elena Frâncu.

Cum l-a cunoscut pe marele duhovnic

Despre Arsenie Papacioc, părintele Marius vorbeşte cu solemnitate, cu bucurie, iar uneori cu lacrimi în ochi. Pe marele duhovnic l-a cunoscut demult, când el era doar un copil, iar părintele Arsenie - un duhovnic căutat şi respectat, care salva sufletele oamenilor în acele vremuri de rătăcire, când oamenii mergeau pe furiş la biserică.

„Părinţii mei erau învăţători, iar în 1976 ne-am mutat de la Lanurile la Cumpăna. Obişnuiam să mergem la Techirghiol, la părintele. Tatăl meu trebuia să se ferească de ochii Securităţii şi de aceea era comod să mergem acolo. Părintele ne cunoştea foarte bine. Tatei îi spunea «profesorul Stan», ceea ce pe el, învăţător fiind, îl măgulea. Atunci l-am cunoscut. Mi-au rămas în minte acei ochi pătrunzători. Ţin minte că mi-a spus aşa, mie, unui copil de doar 11 ani: «Tată, să nu te miri de Dumnezeu când este mare, acolo unde este El. Să te miri când e mic şi vine la tine, că Dumnezeu nu e mic, e tot mare!»", povesteşte părintele cu emoţia retrăirii acelor clipe.

A copilărit cu poveţele duhovnicului Arsenie Papacioc. Şi poate că însuşi părintele i-a insuflat dorinţa de a deveni preot, de a fi el însuşi doctor de suflete. Spune că nu a existat vreun moment decisiv în viaţa sa care să-l apropie de Taina Preoţiei. Asta şi-a dorit dintotdeauna, încă de când era doar un ţânc. Şi pentru toată familia părintelui Moşteanu, imaginea duhovnicului Arsenie Papacioc este ca o icoană rămasă în suflet.

„L-am cunoscut acum 23 de ani, am mers acolo împreună cu Marius. Avea şi atunci aceeaşi privire pătrunzătoare, aceiaşi ochi. Ţin minte că, înainte să plecăm, ne-a luat mâinile, ni le-a aşezat unele peste altele şi ne-a spus: «Sunteţi făcuţi să vă iubiţi până la moarte»", povesteşte emoţionată până la lacrimi soţia părintelui Marius, Elena (44 de ani).

„Ştia dacă sunt pe drumul cel bun"

Preoteasa a învăţat din poveţele părintelui Arsenie şi din vorbele sale ce alinau suferinţa şi vindecau sufletele. „Eu nu vă iubesc, ci vă trăiesc", le spunea părintele.

Elena Moşteanu l-a văzut cu două săptămâni înainte de a se stinge. Era la fel şi ştia că i se apropie sfârşitul. Trăise mereu cu gândul că şi-a pierdut mama cât timp a fost în închisoare. Şi n-a apucat să meargă la înmormântarea celei care i-a dat viaţă. Iar în ultimii ani îl sfâşia un dor - cel de fiinţa cea mai dragă. „Spunea că se apropie momentul să-l cheme la Ceruri", spune Elena Moşteanu. Timp de 35 de ani, Arsenie Papacioc i-a fost duhovnic părintelui Marius. „Când am început să fiu eu însumi duhovnic, mă întâmpina mereu cu răspunsuri. Ştia dacă sunt pe drumul bun sau dacă am păţit ceva", povesteşte Marius Moşteanu.

Albumele cu părintele Arsenie Papacioc le păstrează cu sfinţenie, la biserică. La fel, şi toate autografele, precum şi toate însemnările duhov­nicului.

„Nimic nu este fără ştirea lui Dumnezeu"

Spune că-i va rămâne mereu în minte atitudinea părintelui - aceea de a vedea numai bunătatea. „Atunci când îl întrebam de răutăţile care i s-au întâmplat în viaţă, spunea că nu mai e nevoie să-şi amintească de ele pentru că acum trăieşte o viaţă frumoasă şi că ceea ce a fost frumos stă la baza fericirii actuale. Aşadar, nimic din ce credem că la un moment dat ne apasă nu este fără ştirea lui Dumnezeu", spune părintele Marius. Iar toate amintirile legate de duhovnic sunt mai vii ca niciodată, fiindcă spiritul acestuia îi este mereu în preajmă.

„Chiar la un moment dat ştiu că-şi mângâia barba şi spunea: «Măi, tată, ştii ce spune Dumnezeu? Că nu se mişcă un fir din capul nostru fără să ştie El». Această siguranţă că tot ceea ce ni se întâmplă are un rost este parte din fericirea noastră. Aceasta era atitudinea pe care părintele Arsenie o prezenta şi vizavi de Sărbători - împăcarea cu sine, pentru că pacea vine din noi. Părintele avea o pace pe care putea s-o dăruiască fără cuvinte. Numai stând în preajma Cuvioşiei sale, simţeai că nu mai ai ce să-l întrebi, nu mai ai niciun necaz fără soluţie, nu mai există decât bucurie în viaţă. Era o mărturie vie a ceea ce înseamnă omul fericit. Era întotdeauna într-o sărbătoare şi am învăţat că fiecare zi este o sărbătoare", spune părintele Marius Moşteanu.

Şi ştie că trebuie să ducă mai departe toate învăţăturile. „Eu consider că am primit de la părintele Arsenie un mandat - de a duce mai departe dorinţa de a trăi mult, dar cu folos. O s-o dau mai departe ucenicilor mei, care să împrăştie în jur veselie. Acesta este de fapt părintele Arsenie, duhul bucuriei, duhovnicul de la malul mării", a încheiat părintele Marius Moşteanu.

"Atunci când îl întrebam de răutăţile care i s-au întâmplat în viaţă, spunea că nu mai e nevoie să-şi amintească de ele pentru că acum trăieşte o viaţă frumoasă şi că ceea ce a fost frumos stă la baza fericirii actuale."
Marius Moşteanu
preot

Preot de 16 ani

Marius Moşteanu s-a născut la 12 februarie 1965, într-o familie de învăţători din satul constănţean Lanurile. Este din 1996 preotul-paroh al Bisericii „Sfântul Nicolae". Părintele este căsătorit cu Elena (44 de ani), filolog de profesie. Au două fete - Alexandra (21 de ani), stu­dentă la Bucureşti, la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, şi Ozana (19 ani), studentă la Publicitate şi Relaţii Publice la Universitatea Complutense, din Madrid.

Pildele părintelui Arsenie, spuse de Marius Moşteanu

- „Părintelui îi plăcea să spună o pildă. Se spune că era un râu foarte adânc şi foarte rapid, cu un debit foarte mare. Un ucenic şi-a văzut învăţătorul pe malul celălalt şi i-a spus că vrea şi el să fie acolo. «Dar tu eşti deja pe malul celălalt» - i-a spus învăţătorul. Dacă vom şti că suntem exact pe malul care trebuie, cu siguranţă că vom fi fericiţi."

- „Când ne-am mutat, în 1976, la Cumpăna, noi eram patru copii, iar tata voia să construiască încă două camere, să fie casa mai mare, şi i-a cerut părintelui un împrumut. Era vorba cam despre vreo zece salarii. Tata i-a zis că nu-i poate înapoia prea curând. Părintele i-a dat şi i-a spus: «Să ai spor la ei!»". Tata i-a adus după vreo doi ani şi jumătate, dar părintele i-a spus: «Frate Stane, eu când dau, nu dau ca să primesc înapoi»."

- „Cât timp a stat părintele în închisoare, un torţionar, după ce l-a chinuit zile în şir, i-a spus: «Măi omule, ai mâncat atâta bătaie, tu chiar crezi că există Dumnezeu?» Iar părintele, foarte senin, l-a privit drept în ochi şi i-a spus: «Dar dacă există?» Din acel moment suntem siguri că torţionarul n-a mai dormit. Părintele doar i-a arătat alternativa necredinţei lui."

Cine a fost Arsenie Papacioc

Anghel, pe numele de botez, s-a născut la 15 august 1914, în satul Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, fiind al şaptelea copil al familiei agentului sanitar Vasile Papacioc, om foarte respectat în părţile locului. „Mă cheamă Papacioc pentru că tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Era aromân şi i s-a spus: «Popa cu cioc» - Papacioc. Dar la origine ne chema Albu", povestea Părintele Arsenie într-o „mărturie despre sine".

Părintele Arsenie

La 20 de ani a fost acceptat în obştea monahilor de la Mănăstirea Cozia. Ajunge apoi la Mănăstirea Sihăstria, unde fratele Anghel este călugărit. Primeşte taina preoţiei şi devine ucenic al părintelui Ilie Cleopa. A fost persecutat de comunişti, bătut cu bestialitate pentru acuzaţii imaginare. După ani de detenţie şi de muncă forţată, Părintele Arsenie a fost eliberat şi i s-a permis să slujească la o parohie din Ardeal. De aici, în 1976, pleacă la Mănăstirea „Sfânta Maria" din Techirghiol, acolo unde va trece la cele veşnice 35 de ani mai târziu, la 19 iulie 2011.

Despre Suflet: La ce sunt buni duhovnicii

George Rădulescu este publicist comentator Adevărul

Ce poate face astăzi, mai mult ca oricând, diferenţa între noi? Averea, funcţia în cine ştie ce organizaţie publică sau privată, locul în care trăim? Nici vorbă! Toate cele amintite sunt supuse conjuncturilor. Adevărata diferenţă între oameni o face gradul de netulburare al fiecăruia. De aceea omul va rămâne o fiinţă spirituală prin excelenţă. Nici lipsurile materiale, nici prigonirea, nici temniţa nu pot alunga liniştea din sufletul celui desprins de lume. Duhovnicii Ortodoxiei româneşti intră în această tagmă tainică a trăitorilor în lumină şi netulburare.

Ştiu, e cumplit de greu să le urmezi exemplul dacă îţi duci viaţa în tumultul oraşului, printre răutăţi mărunte şi interese de tot felul. Totuşi, e de datoria ta să încerci. Fiecare „pahar" are măsura lui, iar dacă „agoniseşti" în interiorul tău prin mici renunţări şi autoimpuneri, vei simţi libertatea cea adevărată, care nu cunoaşte limitări. Ca un argument în plus pentru potenţialele noastre strădanii, Biserica ne descoperă că sfinţii vremurilor din urmă se vor alege din lume şi nu din mănăstiri.

Părintele Arsenie Papacioc mi se pare a fi duhovnicul eminamente îngăduitor cu neputinţele oamenilor. Nu se grăbea niciodată să-i judece aspru pe cei căzuţi în mulţimea păcatelor, ci încerca să le liniştească sufletele tulburate, atunci când zărea o licărire de căinţă. Veţi citi (sau aţi citit deja) despre lucrarea lui în articolul alăturat, în care vă vorbeşte unul dintre ucenicii săi.

Permanenţa în rugăciune - aceasta este „condiţia" Părintelui Arsenie pentru bunul mers al „treburilor" noastre interioare. „O clipă poate fi un timp şi un suspin poate fi o rugăciune (...) Lui Dumnezeu nu-i trebuie «tipic, tipic şi la inimă nimic!»", învăţa, cu blândeţe, duhovnicul de la Techirghiol, fără a desconsidera rolul rânduielilor bisericeşti. Părintele Arsenie a trecut prin închisoare şi prin fel de fel de prigoniri. Dar a rămas întotdeauna cu fruntea sus şi cu privirea plecată spre ţărână - acolo de unde am fost luaţi şi acolo unde ne vom întoarce -, ca un vrednic mărturisitor al Lui Hristos.

Părintele Arsenie nu a fost însă unul dintre cei ocoliţi de şansă în această lume. Anghel, pe numele său de Botez, era un sportiv talentat, cu o minte ageră şi s-a făcut remarcat încă din tinereţile sale. S-a dus la mănăstire, deşi toate cele omeneşti îi erau accesibile. A ales înfrânarea şi nevoinţa, iar cei 14 ani de temniţă comunistă i-au încununat jertfa de sine: „Lumea mă întreba, ştiind că am trăit izolat, în pădure şi-n puşcărie: «Nu s-a făcut nicio minune?» S-a făcut, zic, aceea că nu s-a făcut niciuna şi totuşi trăiesc - în hainele pline de puroaie uscate ale deţinuţilor, cu lanţuri închise cu nituri (nu cu lacăt, care se poate deschide) şi mai ales cu umilinţă dincolo de închipuire".

Părintele Arsenie spunea adesea că omul se poate ridica mai mult decât îngerul şi că, dacă l-ar pune Dumnezeu să aleagă între a fi om sau înger, şi-ar asuma din nou condiţia umană. Omul are liber arbitru şi se poate apropia de modelul suprem - Hristos. „Omule, dacă ţi-ai cunoaşte valoarea!", exclama mereu marele duhovnic, cu regret şi speranţă, deopotrivă.

Aşadar, fiecare dintre noi are şansa de a căpăta enorm, dând în schimb foarte puţin. Poate că tocmai aici e „secretul" vieţii interioare tihnite, lipsite de tulburare - a da voinţă şi a primi putere.

"Dacă «agoniseşti» în interiorul tău prin mici renunţări şi autoimpuneri, vei simţi libertatea cea adevărată, care nu cunoaşte limitări."