Maria Antoaneta şi victimele modei

Chanel, Dior, Givenchy, Vivienne Westwood şi toţi marii creatori de modă şi-au găsit inspiraţia în cea mai strălucitoare epocă din istorie: secolul al XVIII-lea. Pagini realizate de redacţia Forbes life.

Un început de toamnă la Versailles face palatul şi împrejurimile lui să arate cu totul altfel. Nu ştiu dacă vina o poartă „invazia" zecilor de rochii ce par vechi de sute de ani, dar care poartă semnătura unor designeri ai vremurilor noastre, însă pentru prima oară Versailles-ul îmi părea... altfel. M-am dumirit în legătură cu motivul după ce am intrat în faimoasa Cameră a Oglinzilor de la Marele Trianon, unde trona o rochie Chanel, semnată de Karl Lagerfeld, din 1993, pusă „în oglindă" cu o altă ţinută din 2005.

Dacă n-ar fi fost eticheta care să explice exact geneza celor două creaţii, aş fi băgat mâna în foc că fuseseră scoase la aerisit din dulapul Mariei-Luisa de Orléans sau al uneia dintre doamnele ei de onoare de la curte. Atunci am înţeles şi ce era „altfel", de data asta, la Versailles. Liniştea. Deşi încăperea era ticsită de turişti din toată lumea, lipsea forfota clasică pe care mi-o aminteam din precedentele vizite.

Rochie de la 1750, inspiraţie pentru colecţia lui Vivienne Westwood din 1996 (stânga), Rochie Christian Dior, din 2005 (dreapta)

Dialogul dintre secole

Niciun turist asiatic cu trei camere foto la gât care să se aşeze cu spatele la toate exponatele pentru a fi prins în poză, după care să-mi răspundă mirării cu replica ce mă va urmări de-a pururi: „De ce să mă uit acum în jur şi să pierd timpul, mai bine mă uit la fotografii acasă...". Chiar dacă toate stereotipurile turistice erau prezente (blazatul, agitatul, curiosul, nehotărâtul), atmosfera era una de respect amestecat cu ceva suspect de asemănător smereniei. OK, poţi să întorci spatele unui tapet din mătase multicoloră sau unui şemineu din marmură roşie, dar nu unei creaţii Lagerfeld.

Nu unei rochii Christian Dior. Cu atât mai puţin unei capodopere create de ultimul haute-couturier, Christian Lacroix, asortată cu pantofi şi accesorii originale de acum două sute de ani. Nu vrei să le vezi acasă, mai târziu, ci să le admiri pe loc, să te uiţi la fiecare cusătură şi, mai ales, să-ţi umpli retina cu imaginea acelor haine, atât de clasice şi totuşi atât de noi, plasate artistic în decorurile bogate ale Versailles-ului.

Ar fi un şablon să spun că toată această desfăşurare de forţe, sub numele de „Secolul al XVIII-lea se întoarce în modă", este încă o dovadă că noi nu am inventat cu adevărat nimic, doar am reinterpretat ceva deja existent, am luat o linie clasică şi ne-am jucat cu ea sau un material vechi de când lumea şi i-am trântit o broşă, o cusătură mai ciudată, un fald mai şui. Nu acesta este scopul demonstraţiei de modă pusă la cale de Versailles şi Muzeul Galliera, ci prezentarea, ca într-o vitrină imensă, a dialogului dintre secole, avându-i ca „traducători" pe marii designeri ai vremurilor noastre. Pentru autenticitate, creaţiile contemporane nu au fost pregătite special pentru eveniment, ci sunt extrase din arhivele ultimilor 20 de ani de la Westwood, Givenchy, Mugler, Azzedine Alaïa sau Balenciaga.

O plimbare prin Marele Trianon te face să înţelegi mai bine mecanismul prin care moda trecutului revine la intervale clare în colecţiile prezentului. Fără a fi „copiată" sau „furată", este doar adusă din istorie în prezent pentru a umple un gol şi pentru a satisface un apetit nostalgic sau a da uitării alte tendinţe de care publicul mereu avid de noutăţi s-a plictisit deja. Asta pentru că moda, mai mult decât orice alt domeniu, îşi ucide rapid şi fără milă creaţiile, de la un sezon la altul.

Greutatea unei toalete de curte

Ţinuta de gală la Curtea Regală a Franţei a fost instituită de Regele Soare, din dorinţa de a aduce aristocraţia la un nivel la care să-şi poată demonstra în mod vizibil superioritatea socială. „Persoanele de rang vor trebui să devină persoane de gust" era motto-ul lui, pe care nobilimea din epocă l-a adoptat cu atâta convingere încât a ajuns să transforme hainele în supremul scop al existenţei.

Pentru a se prezenta la Curtea Regală, femeile erau obligate să poarte „le grand habit de cour" (marea ţinută de curte), formată dintr-un corset temeinic structurat, o fustă imensă cu schelet metalic pe dedesubt şi o trenă cât mai lungă. Toate realizate din acelaşi material, de obicei mătase sau brocart, accesorizat din belşug cu funde, dantelării, broderii, mărgele, paiete şi câteodată chiar şi pietre preţioase.

Rochie Christian Dior, din 2007 (stânga), Vivienne Westwood, colecţia primăvară-vară 1991 (dreapta)

Doar fusta unei astfel de ţinute putea înghiţi chiar şi 25 de metri de material, iar întreaga construcţie era opera a minimum trei persoane: un „tailleur de corps" care realiza trena şi corsetul cu balene, un „couturier" care croia fusta şi un „marchand de mode" care se ocupa de finisaje, dantelării şi mici înflorituri ale ansamblului. A fost considerată o modă absurdă pe alocuri. Hainele erau atât de grele încât, conform afirmaţiilor Marchizei de La Tour du Pin (fostă doamnă de onoare a Mariei Antoaneta), femeile nu puteau ridica piciorul pentru a păşi, ci se mişcau alunecând uşor pe podea.

Corsetele metalice forţau corpurile să ia o formă nenaturală, de triunghi răsturnat, continuat printr-un oval supradimensionat al şoldurilor, susţinut de zeci de metri de mătase pe cadru metalic. Cât despre accesorii, oferta era infinită: gulere şi mâneci din dantelă detaşabilă, evantaie, mănuşi fără degete, mănuşi din dantelă, manşoane, bonete sau pălării.Şi totuşi, chiar şi cei mai rebeli designeri ai vremurilor noastre, fervenţi critici ai protocolului ridicol de odinioară, au capitulat, măcar o dată în carieră, în faţa opulenţei de mătăsuri şi înflorituri inutile, de corsete ridicol de strânse şi de falduri supradimensionate, dar spectaculoase, adică ale ţinutelor secolului al XVIII-lea.

De la punk înapoi în trecut

Dovada clară: Vivienne Westwood, copilul rebel al modei britanice a anilor '80 şi creatoarea curentului punk în modă, a virat în anii '90 către farmecul secolului al XVIII-lea. Westwood a dat crestele multicolore şi blugii tăiaţi cu foarfeca pe funde, corsete, gulere prinse cu ace de siguranţă şi culori tari, un stil pe care criticii l-au considerat „istoric subversiv" şi care predomină şi în colecţiile ei din prezent.

Una dintre creaţiile englezoaicei tronează în budoarul împărătesei de la Versailles şi face parte din colecţia sa de toamnă-iarnă 1995-1996, intitulată sugestiv „Vive la Cocotte". La momentul respectiv, moda era dominată de designeri japonezi minimalişti, cu aplecare către culori închise, iar voalurile supradimensionate ale lui Westwood au venit ca un alt fel de revoluţie. O dovadă clară că moda nu are atât sezoane şi trenduri, cât toane şi capricii: se revoltă împotriva unui anumit stil, sare în extrema cealaltă, după care revine şi resuscitează ceea ce cândva considera absurd şi anacronic. Gusturile şi epocile se schimbă, spectacolul modei merge mai departe.

25 de metri de material erau necesari numai pentru fusta unei ţinute de curte, la care lucrau trei oameni, de obicei.