Mai ştim să protestăm?

Chiar dacă greva este cea mai facilă armă aflată la îndemâna cetăţenilor, coeziunea românilor în momentele critice, când trebuie să îşi manifeste nemulţumirea, dă semne că trebuie resuscitată. 2010 a fost anul manifestaţiilor de stradă, însă revendicările au fost soluţionate mai mult cu promisiuni şi concesii minore. Au pierdut românii cultura protestului?

O radiografie sumară a anului care a trecut numără sute de mii de români care şi‑au cerut drepturile în stradă. Profesori, pensionari, funcţionari ai Ministerului de Finanţe, angajaţi ai CFR, poliţişti, militari, vameşi şi alte categorii ameninţate cu tăierea salariului au trâmbiţat în faţa guvernanţilor nemulţumirile lor. Mâinile întinse au spus mereu o poveste adevărată şi nu au cerut pomană. Cu toate acestea, rezultatele protestelor nu au calmat nemulţumirile românilor şi nici nu au schimbat semnificativ deciziile guvernanţilor.

Citiţi şi:

În 2010, aproape 3000 de pensionari mehedințeni au protestat la mitinguri și acțiuni de pichetare

Dialogul dintre societatea civilă şi conducerea ţării pare să se fi subţiat iremediabil, consolidând o „demisie" socială din ce în ce mai bine evidenţiată prin manifestări comode şi sloganuri futile. Imaginea nemuritoare a freneziei protestare franceze, cu care românii se identificau la începutul anilor '90, este tot mai departe de un prezent în care sindicalismul nu mai inspiră atitudini sociale radicale. Protestele „deghizate" de azi nu se mai încadrează în definiţiile coeziunii, solidarităţii şi speranţei ce caracterizau romantismul „Pieţei Universităţii" din perioada aprilie - iunie 1990.

„Solidarizarea" online

Pasionantul „Mai bine mort decât comunist!" şi toate celelalte sloganuri - poezii ale anilor '90 au fost reinventate, iar în mijlocul manifestanţilor s-au născut, printre altele, mojicul „Ieşi afară, javră ordinară!" şi consacratul „Dans al Pinguinului". Alţi bucureşteni mai puţin inventivi au ales să privească detaşaţi, de la balcon, mulţimile de manifestanţi care se schimbau în fiecare zi, în funcţie de sindicat.

În tot acest timp, pe reţelele de socializare şi pe diverse site-uri, atitudinile sociale sunt mai „vocale" decât orice mulţime mobilizată de sindicate. De la caraghioasele petiţii care cer „desfiinţarea partidelor care au mai fost la putere" sau „înfiinţarea Partidului Fraţilor şi Surorilor", până la fireştile cereri asemănătoare cu cele din stradă, solicitările online atrag tot mai mulţi aderenţi.

Viitorul nu sună bine

Imaginea protestului la români, văzută astfel din presă, din stradă şi de pe internet, nu promite un viitor prea măreţ pentru societatea civilă românească.

Cu toate acestea, momente precum cele din anul 1977 (când peste 35.000 de mineri au refuzat să intre în mină în semn de prostest),  din 1987 (când muncitorii de la „Steagul Roşu" din Braşov au arătat că nu pot accepta politicile economice şi sociale absurde ale lui Nicolae Ceauşescu) sau din 1990 (când Piaţa Universităţii din Capitală aduna mii de „golani") rămân vii în conştiinţa românilor. Au pierdut românii această putere de a vorbi pe aceeaşi voce?

„Nu am epuizat toate mijloacele de luptă"

Ovidiu Jurcă, vicepreşedintele Blocului Naţional Sindical (BNS), susţine că activitatea sindicatelor din anul 2010 confirmă faptul că românii ştiu să protesteze legal atunci când au nemulţumiri. De asemenea, acesta susţine că numărul organizaţiilor nonguvernamentale din România confirmă activitatea societăţii civile.

„Dacă ne gândim, spre exemplu, care sunt ONG‑urile care beneficiază, vom observa că acestea nu sunt chiar puţine. Numai că ele nu sunt vizibile în viaţa publică şi îşi concentrează activitatea pe scopul pe care îl urmăresc. Multe se manifestă în momente de răscruce, cum ar fi alegerile, dar la fel de multe lucrează cu modestie şi fără tam-tam", susţine Ovidiu Jurcă.

Activitatea sindicatelor din România este, potrivit vicepreşedintelui BNS o dovadă în plus că societatea civilă se află pe drumul cel bun atunci când trebuie să ia atitudine faţă de măsurile incorecte ale conducătorilor.

„Dacă ne uităm pe rolurile instanţelor de judecată, o să vedeţi că sunt sute de procese în care lucrătorii, majoritatea sindicalizaţi, încearcă să-şi recapete drepturile încălcate. Şi asta nu înseamnă că s-au epuizat toate mijloacele de luptă. Dacă vom vedea aceeaşi încrâncenare şi opacitate guvernamentală faţă de revendicările noastre, putem chiar vorbi despre plânderi la Comisia Europeană sau la CEDO.

În plus, atunci când este vorba de chestiuni de interes comun, sindicatele se grupează, de obicei, de aceeaşi parte a baricadei. Diversele abordări din plan sectorial, unde pluralismul sindical îşi mai arată colţii, nu afectează demersul fundamental al mişcării sindicale. Sigur, toţi ne-am dori o coagulare sindicală mai mare, dar asta nu înseamnă că trebuie să minimalizăm poziţia actuală", consideră Ovidiu Jurcă. 

"Atunci când este vorba de chestiuni de interes comun, sindicatele se grupează, de obicei, de aceeaşi parte a baricadei."
Ovidiu Jurcă
vicepreşedinte BNS

„Protestele disperate nu au rezultate"

Vasile Dâncu, preşedintele Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie, consideră că românii nu au pierdut cultura protestului, numai că, în acest moment, sunt vizibile doar proteste disperate, nesistematice, care, deşi sunt spectaculoase, nu dau rezultate. „Nu cred că am pierdut trenul ăsta, vom evolua cu siguranţă. Această criză economică, socială şi de valori va accelera coagularea unor interese comunitare care să fie apărate prin acţiune colectivă", susţine sociologul.

„Lipsa de coeziune a unei naţiuni este determinată psihologic de ceea ce Fukuyama numea lipsa de capital social, unde încrederea este elementul esenţial. Or, noi am demonstrat că sunt o societate cu încredere limitată în instituţii. Acest indice scăzut al încrederii duce la imposibilitatea de a creiona un interes comun. Un alt elemnt este lipsa de organizare a societăţii civile, care a avut un parcurs descendent în cei 21 de ani de după Revoluţie.

Dacă în 1990 făceam şi ONG-uri care înmatriculau maşini, acum avem un indice de constituire a societăţii civile foarte slab. Mai mult, un lider sindical chiar a recunoscut cu jenă, în direct, la televizor, că sindicaliştii, ca să vină la protest, trebuie plătiţi. Apoi, avem o slabă încredere în viitor. Acolo unde nu există o perspectivă asupra unui viitor pozitiv, oamenii fac foarte rar agregări sociale pentru a protesta", rezumă Vasile Dâncu factorii care generează lipsa atitudinilor sociale. 

"Dacă în 1990 făceam şi ONG-uri care înmatriculau maşini, acum avem un indice de constituire a societăţii civile foarte slab."
Vasile Dâncu
sociolog