Iubirea dintre o fată foarte albă şi un băiat foarte negru

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi. NOTĂ: ilustraţiile aparţin redacţiei.

Lucram împreună. Când intra în birou, colegul meu gay, al cărui monitor îmi arăta fundul, permiţându-i deci lui să vadă din faţă personajele care ne călcau pragul, ofta necontrolat. Colegul meu venea cu probleme, cu soluţii, cu breadcrumbs (n.r. - o formă de a naviga printr-un site web care arată în mod ierarhic structura link-urilor) şi inovaţii în „admin". Eram mult în urmă cu proiectul, îl peticiserăm deja, îmi schimbaseră de multe ori interlocutorul care reprezenta departamentul IT, iar pe el mi l-au trimis, n-am nicio îndoială, pentru că vorbea engleză. În vreme ce eu nu vorbeam spaniolă (ca restul departamentului de informatică, de unde şi problemele de comunicare, care ne împiedicau să rezolvăm problemele legate de construcţia de website-uri). Vedeam şi eu că arată bine, era un băiat elegant şi bine educat, vorbea frumos şi avea nesfârşită răbdare.

Dintr-una într-alta, situaţia a evoluat spre discuţii pe chat (cum altfel să trimiţi un link la o pagină web?), ne-am relaxat şi eu, şi el (eu eram clientul, le ceream rapiditate şi perfecţiune, ei erau puţini şi aglomeraţi, deci nu ofereau ceea ce le ceream), treaba mergea cumva. Când mi-a cerut numărul de telefon i l-am dat fără să clipesc - şi ceilalţi colegi ai lui îl aveau, în cazul în care apărea ceva urgent şi trebuiau să mă anunţe.

Aveam, la vremea aceea, o viaţă dublă: acasă eram în plin proces de despărţire de iubitul meu, ne certam în permanenţă, nu mai puteam dormi, slăbisem cumplit şi sufeream. La serviciu aveam un deadline (n.r. - termen limită) presant despre care ştiam că dacă reuşesc să-l respect, va fi biletul meu spre viitor. Subiectul merită o paranteză măruntă: de la ziarist de relativ succes la imigrant român în Spania, ţară care nu ne oferea drept de lucru, pasul este mărişor. Lucrasem sub nivelul meu intelectual şi de pregătire timp de opt luni, mi se oferise şansa să duc la cale acest proiect pentru că aveam cunoştinţe de comunicare şi de internet şi eram super-decisă să n-o pierd.

007


Când a început să mă sune, mă relaxasem deja. Engleză vorbeam bine, purtam conversaţii deştepte, râdeam, mă simţeam bine. Îmi făceam prieteni, credeam eu. După câteva săptămâni, le-am povestit prietenilor de acasă despre el, iar Carmen l-a botezat Le Noir. M-a invitat în oraş pe 1 iulie (era ziua fostului meu iubit, de care mă despărţisem cu mult circ şi durere), aveam o prietenă de la Braşov în vizită care m-a convins să accept şi de care am ascultat. Am întârziat mult, 45 de minute, dar m-a aşteptat.

Coborând, în Barcelona, pe Rambla de Catalunya spre mare, i-am spus un banc, ca să mă relaxez: „Celui mai bătrân negru din America i se spune că SUA au acum un preşedinte de culoare, la care omul răspunde cu: «Ce mândru trebuie să fie stăpânul lui!»". A râs. Am întrebat de ce vorbeşte aşa de bine engleză; nu mi-a răspuns (Wikipedia ştia: pentru că în Africa se vorbesc limbile foştilor colonişti, iar ţara lui fusese colonie britanică). A fost o seară frumoasă, de vară, am vorbit câte în lună şi în stele, şi gata.

Noaptea, toate pisicile sunt negre

A continuat să mă sune timp de un an (nu mai lucra cu noi demult, proiectul se terminase), timp în care eu am spus în permanenţă „Nu". Nici nu se nimerise: ba eram la concert la Madonna la parcul Izvor, ba la Anvers („să te duci neapărat să vezi casa lui Rubens, e fabuloasă!", mi-a spus), ba la Dublin („bea o bere şi pentru mine"), ba în Malta („şi zici că e mai frumos cerul decât la Barcelona?"). Toată lumea de acasă ştia cine e, era o poantă drăguţă între noi. Nu ştiam nici câţi ani are şi nici măcar ce făcea când nu mă suna pe mine (îi schimbaserăm porecla în 007!).

A venit iulie al anului următor şi Petre în vizită. Într-o seară, m-a sunat iar. Am râs la telefon (ca de obicei), şi atât. I-am povestit amicului meu vizitator istoria şi că băiatul căruia tocmai îi închisesem telefonul îmi spusese: „Te sun de un an; cred că a venit momentul să începi să ieşi cu mine". Petre şi-a petrecut seara spunându-mi toate bancurile cu negri pe care le ştia, am râs de ne-am prăpădit, dar până la urmă am spus „da".

M-am urcat în seara aceea într-un carusel din care încă n-am coborât, care-mi ridică sufletul la gură în fiecare zi, care mă ameţeşte de cap, dar din care nu m-aş da jos decât obligată.Să ne înţelegem: am fost toată viaţa adultă în relaţii (cea mai mare distanţă între ele a fost de două luni, între divorţul de băiatul sârb şi relaţia cu spaniolul); vin dintr-o familie care a călătorit mult, am o grămadă de prieteni gay, dar când a apărut acest om în viaţa mea, mi-a întors-o cu susul în jos. Nimic din ce ştiam eu despre oameni şi relaţii nu se mai aplica. Mi-a luat mult timp doar să accept că accept, dar când s-a întâmplat, am decis că trebuie să fiu sinceră cu mine şi să recunosc: mă îndrăgostisem de un om fabulos.

„Sunt ceea ce sunt"

„Ştii de unde e citatul?", m-a întrebat. Mi-am scotocit memoria. I-am zis că nu ştiu. „Din Biblie", m-a lămurit. M-am uitat prostită la el, se potrivea cu contextul - o poveste pe care i-o spusesem (suntem extrem de buni povestitori în prezenţa celuilalt). Nu se potrivea cu nimic altceva, însă, cu nicio prejudecată, cu nicio imagine prefabricată, cu nicio idee pe care automat ne-o facem despre omul care stă în faţa noastră.

Pentru prima dată (am multă intuiţie şi fler), n-aveam nici cea mai vagă idee de unde să-l apuc. Făcuse mult sport, de performanţă (când am văzut la Florenţa statuia lui David de Michelangelo, iar Sim s-a minunat de câţi muşchi avea domnul care pozase, eu nici n-am tresărit - deşi, desigur, David e din marmură albă-albă), merge ca o panteră, îşi ţine capul foarte sus, are foarte multă încredere în el şi e extrem de arogant. Are figura simetrică (dacă nu ştiţi la ce mă refer, daţi search pe Google, aşa identifică oamenii frumuseţea, printr-o mutră la care partea stângă o reproduce pe cea dreaptă), a crescut într-o casă cu servitori, are două mastere, cântă la pian, mama lui a fost secretar de stat, iar bunicul apare pe una dintre bancnotele ţării.

Tracy Chapman

El nu ştie cine e Depeche Mode (eu ştiam cine e Fela Kuti, că văzusem într-un film cu imigranţi şi-mi plăcuse - desigur nu ştiam că se citeşte cu „ţ"), pentru Toscana a trebuit să dau explicaţii geografice, n-am citit aceleaşi cărţi, n-am trăit aceleaşi lucruri. Eu n-am înţeles de ce mâncarea africană a ajuns în alte zone ale lumii (a fost purtată de sclavi, desigur), cum e să intri într-un loc şi oamenii să ştie deja ce fel de om eşti, prin generalizare (eu arăt ca o italiancă în Spania, ca o spanioloaică în Italia şi pot să pretind că sunt de oriunde altundeva dacă omul din faţa mea are o profundă aversiune faţă de români).

"Acasă eram în plin proces de despărţire de iubitul meu, ne certam în permanenţă, nu mai puteam dormi, slăbisem cumplit şi sufeream.''

Dar, gândim la fel, avem multe gusturi comune („am avut şi eu CD-ul ăsta cu Tracy Chapman când eram adolescent", „era o carte în biblioteca tatălui meu care avea autorul ăsta pe cotor, dar n-am apucat s-o citesc") şi ne leagă ceva mai profund decât un trecut în aceeaşi parte de lume. Ne leagă un sentiment, şi, ce să vezi, sentimentul nu are culoare. Nu ştiu dacă am fost pregătită pentru o relaţie interrasială, cum atât de clar subliniase un prieten, dar cu timpul n-am mai văzut că venim din rase diferite.

Happy end?

Povestea mea nu are un sfârşit fericit, şi nici măcar neaşteptat, pentru că nu e gata. S-au schimbat coordonatele de nenumărate ori, mi-am ascultat prietenii rasişti spunându-mi să-mi caut unul alb (sunt frumoasă, deşteaptă şi independentă, adică nu mi-ar fi greu). Mi-am ascultat prietenii mai deschişi la minte spunându-mi să-mi ascult inima, am trecut prin două săptămâni de iad când, după o remarcă stupidă şi spusă în glumă, n-am putut să-l fac să înţeleagă că pentru mine a spune „black" (n.r. -negru) nu numai că nu înseamnă nimic, dar e practic o realitate (desigur, nu-i spui unei fete grase că e grasă, dar încă nu sunt convinsă).

Povestea mea e de fapt despre capacitatea de a-ţi asculta inima, despre a accepta o relaţie cu un om, indiferent cum e el, de a fi liber să decizi în ciuda unei tradiţii naţionale, a unei educaţii comuniste şi a unei societăţi mai curând închise.  E doar o poveste de iubire, între o fată foarte albă şi un băiat foarte negru.

Valentina Olariu a lucrat ca jurnalist în România între 1993 şi 2007. Din 2008, locuieşte la Barcelona, şi îşi câştigă existenţa ca editor web pentru proiecte europene, specializându-se în comunicare online. Apreciază surprizele şi le primeşte cu braţele deschise. Consideră că diferenţele dintre oameni fac viaţa mai bogată şi mai interesantă. Trăieşte în prezent într-o lume multiculturală pe care încearcă să o înţeleagă. Călătoreşte mult şi visează să vadă măcar jumătate din statele care există.

"A crescut într-o casă cu servitori, are două mastere, cântă la pian, mama lui a fost secretar de stat, iar bunicul apare pe una dintre bancnotele ţării.''

"Ne leagă un sentiment şi, ce să vezi, sentimentul nu are culoare. Nu ştiu dacă am fost pregătită pentru o relaţie interrasială.''

"După câteva săptă-mâni, le-am povestit prietenilor de acasă despre el, iar Carmen l-a botezat Le Noir.''

citeste totul despre: