Despre individualism

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
s

Am să încep o serie de articole despre concepte-cheie ale democraţiei, folosite în mod curent de noi toţi, dar aproape niciodată înţelese cum trebuie. Primul articol este, evident, despre individualism, blestemul nostru al tuturor. Un cititor mi-a sugerat în cursul unei discuţii să scriu despre acest subiect şi vreau pe această cale să îmi exprim recunoştinţa.

Am stat să mă gândesc un pic, în cursul conversaţiei cu acest cititor, şi mi-a dat prin cap că există un întreg vocabular a cărui origine este ascunsă oamenilor, întrucât aparţine de ştiinţa politică, în special ştiinţa acum uitată, de dinainte de secolul 20, care a devenit un fel de magie neagră--aproape imposibil de înţeles, vag percepută de oamenii educaţi şi suspicioasă, din acest motiv, oamenilor needucaţi. Dar treaba ştiinţei politice moderne, aşa cum există de sute de ani, este tocmai să îi înveţe pe oameni cum să îşi trăiască vieţile--nu ar trebui să fie uitată.

Individualismul este unul dintre conceptele cele mai importante pentru înţelegerea democraţiei. Toţi ştim acest cuvânt, cam oricine vrea să fie un individ, adică un individ cu adevărat individ, adică un individualist. Îndeobşte, se pare că oamenii cred că a fi individ înseamnă a fi original, a trăi în mod autentic. Asta, se pare, este un lucru foarte bun. Am să încerc două lucruri în acest articol. Întâi, vreau să vă arăt limitele acestui concept, individualism şi felul în care este înţeles prost. Apoi, vreau să vă arăt originea adevărată a conceptului. Împreună, cele două scopuri fac parte din educaţia necesară nouă tuturor ca cetăţeni democraţi, indiferent de vocaţie, slujbă, prieteni şi familie.

Ştiinţa politică originală procedează în această manieră: Întâi vine psihologia, adică educaţia despre suflet, apoi vine politica, care presupune că oamenii pot face alegeri şi că pot reflecta asupra situaţiei şi dificultăţii în care se găsesc, adică că au suflet. Ştiu că această retorică antică este astăzi aproape complet uitată, dar unii dintre cititorii mei, ca mine, o găsesc folositoare, pentru că are o claritate şi o profunzime străine informalităţii moderne. Cred că asta foloseşte tuturor cetăţenilor, care sunt oameni liberi, dar în special tinerilor, care încă nu au experienţa de viaţă a adulţilor, aşa că vă recomand să recomandaţi aceste articole în special tinerilor capabili şi interesaţi de treburile serioase.

1.Limitele individualismului sau autenticităţii

Am să vă demonstrez limitele individualismului în maniera lui Socrate. Cine vrea demonstraţia originală, trebuie să citească apărarea lui Socrate în procesul care l-a dus la moarte. Această apărare a fost scrisă de doi studenţi ai lui Socrate, Xenofon, varianta scurtă şi Platon, varianta lungă. Această apărare este discursul filozofului în faţa cetăţenilor. Scopul acestui discurs este să arate că oamenii presupun că ştiu lucruri pe care nu le ştiu şi să arate că ştiinţa sau cunoaşterea este mai mult o problemă decât o soluţie.

Individualismul are o presupunere aristocratică--toţi credem că ştim cum să ne trăim vieţile, fiecare viaţa lui, deci fiecare este liber. Fiecare este liber şi are puterea de a alege cum să trăiască şi alegerile sunt ghidate de ceea ce fiecare ştie. Dar dacă eu ştiu cum să îmi trăiesc viaţa mea, de ce nu şi viaţa voastră? Nu asta acceptăm toţi, din bun-simţ, când ne ducem să cerem sfatul unui om pe care îl credem înţelept? Nu mă refer la oamenii care vor să ne conducă vieţile şi astfel vin să ne dea sfaturi, de nu ordine. Mă refer la oamenii la care ne ducem noi fără să ne cheme, oamenii a căror autoritate o acceptăm deci spontane, fie din dragoste sau nevoie.

Oricum ar sta lucrurile cu aceşti oameni, noi suntem convinşi că fiecare om e liber şi deci nimeni nu este capabil să decidă pentru altul. Afară de părinţi cu copiii lor, profesorii cu studenţii, preoţii cu enoriaşii lor sau, mai nou, varii feluri de psihologi cu pacienţii lor--la drept vorbind, până şi ghicitorii şi magicienii de un fel sau altul au un fel de autoritate asupra audienţei lor, care audienţă este dispusă să plătească bani evidenţi pentru beneficii obscure. Dar am putea spune că toate aceste relaţii şi obiceiuri sunt accidente şi superstiţii care vin dinaintea lumii dominate de ştiinţa modernă despre care citim în fiecare zi în ziar--mereu face descoperiri noi şi senzaţionale despre ce avem de învăţat de la maimuţe.

Pentru a vedea limitele individualismului, ne uităm la aceste relaţii în care indivizii acceptă sau caută o autoritate--ce defineşte autoritatea este puterea de a prezice viitorul. Magicienii prezic viitorul, ca să spun aşa, haotic sau mistic; oamenii de ştiinţă prezic viitorul reducând universul la reguli, cauze şi forţe pe care le pot măsura; noi toţi încercăm să prezicem viitorul din caracterul oamenilor--varii feluri de oameni, date fiind circumstanţele, vor reacţiona diferit şi vor vedea diferit lucrurile. Într-un fel, am putea spune că toţi prezicem disperat viitorul pentru că ne temem de ce lucruri rele se pot abate asupra noastră, mai ales moartea. Moartea este limita şi definţia individualismului--oricât am şti să ne trăim vieţile, ştim că vom muri.

Dar am văzut deja o altă limită a individualismului: Cunoaşterea sau ştiinţa. Ştim toţi că fiecare alege pentru el însuşi şi nu pentru alţii. Dar ştim în acelaşi timp că profesorul de matematică, care ştie matematică, ştie cum să înveţe pe oricine matematică, altfel nu ne-am trimite copiii la şcoală. La fel omul care vrea să îşi facă copilul tâmplar--îl face ucenic unui tâmplar. Omul care ştie tâmplărie ştie cum să înveţe pe altul să devină tâmplar. Vedem deci că toate meşteşurile şi ştiinţele sunt universale. Aşa ajungem la problema cu ştiinţa de a fi individ, adică de a trăi: Nimeni nu pare să aibă această ştiinţă.

Dacă vă întreb, cine ştie matematică?, pentru că vreau să învăţ, mă veţi trimite la un matematician. Dacă vă întreb despre tâmplărie mă veţi trimite la tâmplar. Dacă însă vreau să învăţ despre oameni şi umanitate, cum să îmi trăiesc viaţa, atunci cine poate să mă înveţe asta? Aici pare să fie vorba despre alt fel de cunoaştere. Paradoxal, matematicianul şi tâmplarul s-ar putea să nu fie oameni: A lucra cu numere sau cu lemn nu te face om! Este în natura oricărei cunoaşteri să fie universală: Şi tâmplăria şi matematica pot fi învăţate cam de oricine, oricând.

Despre a şti cum să trăim, însă, ne temem să spunem acelaşi lucru. Dacă există un om care are această ştiinţă, atunci ar trebui să ne trateze pe toţi aşa cum profesorul îşi tratează studenţii sau maestrul ucenicii. Ştiinţa de trăi cum trebuie, umanitatea, înţelepciunea--acesta este sfârşitul libertăţii şi al individualismului. Dacă înveţi matematică, înveţi ce ştiu toţi matematicienii--toţi gândesc aceleaşi lucruri în aceleaşi feluri. Ştiinţa ne va face identici, pe scurt, ceea ce este un fel de egalitate. Dacă ne opunem instinctiv concluziilor şi pretenţiilor oamenilor de ştiinţă când dăm de ei în ziare sau la televizor, este pentru că ne temem că oamenii aceştia vor să ne fie stăpâni şi noi nu vrem să le fim sclavi. Nevoia de cunoaştere sau ştiinţă poate avea consecinţe teribile.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite