Întoarcerea la cuib a „fiilor risipitori“

Întoarcerea la cuib a „fiilor risipitori“

Tinerii caută în părinţi un sprijin până reuşesc să-şi găsească un loc de muncă

Pentru că nu-şi găsesc un loc de muncă şi nu-şi permit să achite o chirie lunară, mulţi tineri sunt nevoiţi să revină în sânul familiei. Convieţuirea cu părinţii, după mai mulţi ani de libertate, poate fi un compromis necesar pentru a trece peste un impas. Unii părinţi se bucură, alţii se simt ruşinaţi în faţa vecinilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ioana C., o braşoveancă de 38 de ani, s-a mutat acum câteva luni acasă cu mama ei, după ce nu a mai răzbit cu cheltuielile din Capitală. În ultimul an, a trimis zeci de CV-uri şi a discutat cu tot atâţia posibili angajatori, dar nu a apărut niciun job conform pregătirii şi experienţei sale de manager de top în firme multinaţionale. Penuria de locuri de muncă, dar şi cheltuielile enorme pentru întreţinerea casei cumpărate în urmă cu câţiva ani, după ce a divorţat, au determinat-o să facă pasul decisiv: şi-a mutat lucrurile în Braşov şi a scos casa la vânzare. „A fost o decizie grea, iar traiul cu mama, după atâţia ani de independenţă, nu e deloc uşor, dar pur şi simplu nu am mai avut ce face. Casa mă costă enorm, aşa că mai bine o vând şi din banii ăia trăiesc la Braşov şi o ajut şi pe mama", spune Ioana.

Dezamăgită de oferta de pe piaţă

Acelaşi lucru vrea să-l facă şi Andrada R., o tânără de 24 de ani din Bacău. Ea ­este pe picior de întoarcere, de la Bucureşti acasă la părinţi, după ce a încercat în zadar să-şi găsească un loc de muncă pe specialitatea ei. A absolvit Facultatea de Sociologie, apoi un master în relaţii publice şi comunicare, dar, de trei luni, nu a reuşit să se angajeze.

„Am lucrat pe toată perioada studiilor, dar acum trei luni am renunţat la jobul pe care îl aveam, de recepţioneră la o firmă de avocatură, pentru că nu era foarte solicitat şi nu mă satisfăcea profesional. De trei luni am câteva activităţi de voluntariat, dar nu am găsit un loc de muncă în Bucureşti", spune tânăra băcăuancă. „Am început să mă gândesc foarte serios că poate este cazul să mă întorc acasă. Părinţii mei mă sprijină în această decizie, le-ar plăcea să mă aibă mai aproape, deşi înţeleg că aici aş avea mai multe ­şanse din punct de vedere profesional", se destăinuie Andrada.

În situaţia ei a fost, în urmă cu câţiva ani, Manuela N. (33 de ani), originară din ­Buzău şi absolventă a unei facultăţi din Braşov. Din cauza unui cumul de factori, la finalizarea studiilor s-a trezit fără jobul din timpul facultăţii, implicit fără prea ­mulţi bani ca să se întreţină singură, aşa că s-a întors la părinţi. „Am stat un an acasă, pentru că am fost nevoită, nu pentru că am ales eu, şi a fost o experienţă destul de traumatizantă. Îmi găsisem un loc de muncă, dar care nu mă satisfăcea deloc. ­Nu-mi era bine, mă simţeam singură, chiar şi în «sânul familiei», simţeam că pierdusem tot: fostul prieten, jobul, un oraş mai bun", îşi aminteşte Manuela. „Am luat totul ca pe un eşec, chiar dacă părinţii m-au sprijinit şi nu ­m-au cicălit. La un moment dat, ­şi-au dat seama că nu sunt fericită, nici sentimental, nici profesional, aşa că nu m-au oprit să plec la Bucureşti şi să iau totul de la ­zero", povesteşte tânăra, acum angajată la o companie multinaţioală din Capitală.

„Era singura variantă"

Şi Emiliana J. (27 de ani) a trecut printr-o astfel de experienţă. După ce a lucrat în Bucureşti timp de aproape cinci ani, a fost nevoită să se întoarcă acasă, în Călăraşi. „Am plecat de-acasă imediat după liceu, am terminat facultatea şi am început munca. După primii trei ani, în care am muncit pe brânci ca să reuşesc ­să-mi plătesc chiria şi să mă întreţin, am reuşit să obţin un post mai bine plătit şi nici nu-mi trecea prin gând că mă voi întoarce vreodată acasă", spune tânăra. Firma la care lucra a dat însă faliment, la începutul anului 2010, după care nu a găsit nimic de muncă timp de trei luni. „În prima lună m-am descurcat cu ce bani mai aveam, iar a doua şi a treia lună mi-a plătit mama chiria şi îmi trimitea şi mâncare. Mi-am dat seama că nu o să găsesc curând de lucru şi am decis să mă întorc la ai mei, să depun CV-uri pe internet şi să vin în Bucureşti la interviuri. A fost o decizie grea, dar cred că era cam singura variantă", explică tânăra.

„Cel mai rău era când mă întâlneam cu vechile cunoştinţe sau cu prieteni ai părinţilor mei. Mă întrebau toţi de ce am venit acasă şi întoarcerea mea era privită ca un eşec. Era o nereuşită, dar nu cred că trebuia dramatizat atât", mai spune Emiliana. Părinţii au susţinut-o, iar singurul lucru pe care i l-au reproşat nu a fost că nu şi-a găsit un job, ci faptul că, dacă s-ar fi căsătorit, ar fi putut trece mai uşor peste această perioadă dificilă. Oricum, după şase luni de căutări, tânăra a găsit un post bine plătit şi s-a mutat din nou în Capitală. „Lucrez aici deja de câteva luni, dar nu pot fi sigură că nu se va repeta situaţia de anul trecut. E greu să supravieţuieşti singur într-un oraş ca Bucureştiul, să nu ai pe nimeni care să te sprijine în momentele grele", încheie Emiliana.

Andreea D. (27 de ani), din Botoşani, a lucrat timp de doi ani în Bucureşti, în publicitate. Deşi a făcut o facultate de comunicare în Sibiu, a ales să vină în Capitală pentru a-şi încerca norocul. „După doi ani de stat în Bucureşti simţeam că nu am niciun prieten şi că nu m-am adaptat. Mi-am dat demisia de la locul de muncă pe care îl aveam şi am hotărât să iau o pauză. Am crezut că cel mai bine mi-ar fi dacă m-aş întoarce o vreme acasă", povesteşte tânăra.

Deşi a primit sprijinul părinţilor, aceştia îi reproşau constant că nu a reuşit în viaţă şi că întoarcerea acasă este un mare eşec. Aceeaşi reacţie care o făcea să se simtă foarte prost o auzea şi din partea vecinilor şi bunicilor. „După jumătate de an de stat acasă, timp în care nu mi-am găsit ceva de lucru, mi-am luat inima-n dinţi şi am plecat", spune ea. Nu a revenit însă în Bucureşti, ci a ales oraşul Sibiu, acolo unde mai avea câţiva prieteni din facultate şi unde a reuşit să-şi găsescă un job decent.

"Am luat totul ca un eşec, chiar dacă părinţii m-au sprijinit. La un moment dat, şi-au dat seama că nu sunt fericită sentimental şi profesional."
Manuela N.
33 de ani

"Mă întrebau toţi de ce am venit acasă, şi întoarcerea mea era privită ca un eşec. Era o nereuşită, dar nu cred că trebuia dramatizat atât."
Emiliana J.
27 de ani

Modele de familie

Potrivit sociologilor, modelul ideal şi cel mai răspândit pentru tineri, ca de altfel şi pentru întreaga societate, îl reprezintă familia mononucleară, propriul cămin. Familia extinsă, care cuprinde mai multe generaţii şi care era în alte vremuri modelul dominant, este mai puţin valorizată şi mai slab funcţională în societatea contemporană, explică sociologul Raluca Popescu. „Coabitarea mai multor generaţii este mai ridicată la noi decât în alte societăţi. România are de cel puţin două ori mai multe familii extinse comparativ cu majoritatea ţărilor membre ale Uniunii Europene, respectiv peste 7% din gospodării, fapt explicabil şi prin ponderea mare a ruralului şi a unei culturi de tip tradiţional", argumentează sociologul.

Debutanţii pe piaţa muncii, mai afectaţi

Deşi criza economică „a facilitat" migraţia copiilor către căminul natal, amploarea acestui fenomen nu este cuprins în statisticile oficiale, spun specialiştii.

„Situaţiile de reîntoarcere a tinerilor în casa părintească după o perioadă de viaţă independentă, ca urmare a unui eşec, nu sunt suficient investigate, iar răspândirea lor este dificil de aproximat. Este posibil însă ca aceste situaţii să fi înregistrat o creştere pe fondul crizei economice, tinerii debutanţi pe piaţa muncii reprezentând unul dintre segmentele cele mai afectate", explică sociologul Raluca Popescu.

O soluţie funcţională şi temporară

Potrivit specialistului, familia de origine este cea care, în lipsa unui suport din partea statului, susţine prin mijloace, de obicei modeste, eforturile tânărului de a se integra social.

„Revenirea în casa părintească reprezintă aşadar un mijloc de adaptare la o situaţie dificilă şi o soluţie ­funcţională, dacă are un caracter temporar", mai spune Raluca Popescu. Părinţii trebuie să îi ofere suport tânărului, dar cât să-l ajute să depăşească momentul, să se integreze pe piaţa muncii, să faciliteze întemeierea propriului cămin şi o viaţă independentă.

„Dacă acest menaj între generaţii tinde să se permanentizeze, el are mai degrabă efecte negative, atât asupra bunei funcţionări a unităţii familiei, cât şi asupra vieţii tânărului, asupra încrederii în sine şi a şanselor sale de reuşită", explică sociologul.

Migraţia familiilor de la oraş la ţară

Specialistul aminteşte însă că acesta nu este un fenomen nou pentru perioada de după anul 1989 şi că nici nu e caracteristic numai tinerilor.
„În anii 1990, pe fondul procesului de privatizare şi a disponibilizărilor, multe persoane şi chiar familii, mai degrabă de vârstă matură şi active economic, dar care au eşuat pe piaţa muncii din cauza condiţiilor economice de atunci, ­s-au mutat de la oraş la sat, în casa părintească, în speranţa unui cost al vieţii mai scăzut", argumentează Raluca Popescu.

Psihologul Keren Rosner consideră că această situaţie poate să aibă un impact asupra întregii societăţi pentru că poate duce la crearea unui tipar care se poate reproduce ca unică soluţie în situaţie de criză.
„Poate să fie un fenomen care măsoară gradul de educaţie, dezvoltare socială, economică a societăţii. Dar să nu evităm să recunoaştem că este şi un semn pozitiv că familia românescă este încă un suport pentru copii, că trăim cu convingerea şi cu siguranţa că familia ne acceptă şi ne sprijină în orice varianta ivită în viaţa noastră", explică psihologul Keren Rosner.

"Dacă acest menaj între generaţii tinde să se permanentizeze, el are mai degrabă efecte negative."
Raluca Popescu
sociolog

Între eşec şi solidaritate

Specialiştii în comportament uman apreciază că revenirea în familia de origine, după o perioadă de independenţă, este dificilă şi pentru copii, şi pentru părinţi. Potrivit sociologului Raluca Popescu, studiile de specialitate arată că, în general, părinţii continuă să se comporte faţă de descendenţi la fel ca în copilăria lor: îi implică în treburile casei, îi monitorizează, îi răsfaţă, îi „cocoloşesc", dar îi şi controlează. „Tinerii resimt deseori această situaţie ca pe un eşec de rol: «nu am reuşit să am o viaţă independentă, nu am reuşit să devin adult, pentru părinţii mei voi rămâne mereu un copil, nu mă iau în serios»", explică sociologul.

Controlul părinţilor

Şi părinţii resimt situaţia ca pe un parţial eşec, dar raportarea la eveniment depinde de tipul de familie. „În familiile mai patriarhale, tradiţionale, este mai probabil ca revenirea tinerilor să fie privită ca o dezamăgire şi ca situaţia reală să fie mai degrabă ascunsă de rude şi de comunitate. Astfel, tinerii vor dezvolta mai mult sentimentul eşecului şi al viovăţiei", detaliază Raluca Popescu. În contrast, familiile moderne şi „democratice" nu dramatizează situaţia, iar tinerii au şanse reale să treacă mai uşor peste sentimentul de eşec.

„Pentru unii părinţi, situaţia va reprezenta un comportament de eşec, pentru alţii, o alternativă de a-i ţine aproape pe copii, de a-i influenţa în decizii şi de a-i ocroti. Unii părinţi doresc să-şi controleze copiii şi după majorat, alţii se simt folosiţi de copiii consideraţi profitori", explică şi psihologul ­Keren Rosner. Şi cum opinia societăţii cântăreşte greu în aluziile pe tema insuccesului, părinţii ajung să se jeneze, să ia personal eşecul copilului şi să considere că nu au ştiut să fie părinţi buni, care să-şi orienteze fiul spre succes. Mai mult, comparaţia pe care părinţii o fac adesea cu copiii realizaţi din comunitate sunt dureroase pentru cei întorşi acasă. „Tinerii trăiesc mereu aceste experienţe ca un eşec, ca o dezamăgire pentru ei şi pentru părinţi. Chiar şi o persoană comodă, dezinteresată de traiectoria vieţii personale, va fi afectată şi va simţi vina amestecată cu regret, neputinţa, decepţia, dar, pe de altă parte, va avea şi siguranţa unui refugiu", detaliază psihologul.

Pot apărea depresii

Între nevoile diferite ale părinţilor şi copiilor, relaţiile familiale sunt iniţial mai conflictuale, dar se pot ajusta pe ­parcurs. Cu siguranţă, însă, după un astfel de episod, rolurile în familie se redefinesc: unii tineri pot deveni capul familiei, alţii vor continua să graviteze în jurul părinţilor, fapt care le poate afecta şansele de reuşită pe termen lung. La extrem, pot apărea comportamente deviante şi chiar depresii, explică Keren Rosner. În varianta optimistă, din dorinţa de a ieşi din acest mediu, tinerii se mobilizează şi depun un efort de voinţă suplimentar pentru a schimba situaţia şi pentru a-şi restabili echilibrul psihic.

Ponturi pentru convieţuirea cu părinţii

1 Cele două tabere trebuie să-şi respecte intimitatea reciproc, să nu intre abuziv în viaţa celuilalt.

2 Niciunul dintre membrii familiei nu trebuie să încerce să-şi impună regulile şi opiniile despre ce ar trebui să facă, cum să se comporte celălalt, să dorească să-i coordoneze activităţile, reacţiile, deciziile.

3 E necesar ca fiecare să participe la activităţi casnice echitabil şi să se respecte regulile casei.

4 Părinţii să nu considere că, dacă-şi găzduiesc copiii, aceştia trebuie să îndeplinească tot ce li se cere, pentru că ei nu mai sunt minori.

5 Copiii nu trebuie să abuzeze de bunăvoinţa părinţilor. Este un act benevol, nu o obligaţie din partea părinţilor să-şi reprimească copiii acasă.

citeste totul despre: