Copiii care se aseamănă cu rudele sunt mai siguri pe ei

„Marca“ unei rude, regăsită în trăsăturile unui copil, îi conferă acestuia din urmă un paşaport valabil în sânul familiei. Psihologii atrag însă atenţia că, de multe ori, astfel de „ştampile“ pot sugruma personalitatea celor mici.

Auzim adesea remarci de genul „are ochii maică-sii“ sau „la nas, e leit frate-său!“, referitoare la copiii dintr-o familie. O mulţime de rude caută să identifice acea „marcă de familie“ imprimată - în mod real sau imaginar - pe chipul unui copil.

Fiecare rudă găseşte, în cele din urmă, ceea ce vrea să vadă în trăsăturile unui copil. Faptul că are urechile clăpăuge sau nasul mai coroiat este imediat dovada vie că este rodul părinţilor săi. Iar acest lucru îi dă „paşaportul“ valabil pentru intrarea în „marea familie“ Ionescu, Popescu sau „X-ulescu“.

Este un fapt incontestabil că orice copil moşteneşte de la ambii părinţi diverse trăsături, la fel ca şi fraţii sau surorile sale. Uneori, asemănările se transmit peste generaţii, de la bunici sau de la mătuşi, în funcţie de capriciile combinaţiilor genetice.

„Aerul“ familiei

Chiar dacă „aerul familiei“ este rezultatul unei alchimii nedescifrate încă în totalitate, există anumite atitudini, gesturi, intonaţii şi ticuri pe care cei mici le preiau de la adulţii „tribului“. Modelarea are loc tocmai graţie contactului cu cei mari şi este chiar frapant modul în care, uneori, copiii adoptaţi preiau atât de bine „aerul“ familiei adoptive încât ai senzaţia că sunt urmaşii naturali ai acesteia.

Adeseori, asemănările, acel „aer al familiei“ de care pomeneam anterior, nu sunt chiar o bucurie, ci, mai degrabă, sunt greu de gestionat, deoarece fac de multe ori obiectul interpretărilor sau al proiecţiilor. Din acest motiv, sunt uneori greu de suportat, susţin psihologii.

Uneori, este greu chiar şi la vârsta adultă, pentru unii copii, să se debaraseze de aceste etichete, cum ar fi cele de genul „coleric ca taică-su“ sau „distrată ca maică-sa“. Cu alte cuvinte, familia transmite copilului nu numai moştenirea genetică, ci îi furnizează şi un mediu afectiv, cultural şi social care îl modelează în timp.

Chiar dacă în prezent copiii sunt supuşi din ce în ce mai multor influenţe  (mai ales prin intermediul mass-media), la vârste din ce în ce mai mici - chiar de la creşă, un copil începe să copieze anumite atitudini de la ceilalţi - cea a familiei rămâne cea mai puternică.

Copilul imită comportamentul părinţilor, integrează obiceiurile lor, adoptă valorile acestora, are nevoie să se identifice cu membrii pe care îi iubeşte şi pe care îi admiră. Iar părinţii, la rândul lor, au mereu tendinţa să-şi proiecteze asupra copiilor - uneori inconştient - dorinţele, vocaţiile ratate şi visurile lor neîmplinite. De aceea apar atâtea familii în care copiii practică aceeaşi meserie de-a lungul mai multor generaţii (medici, profesori, muzicieni etc.).

Însă, atenţionează Chantal Rialland, psihoterapeut francez, trebuie să îi ferim pe copii de această moştenire de familie. „Spre exemplu, este posibil uneori ca o fetiţă să se identifice cu o mare figură a familiei (un bunic chimist sau o mătuşă călugăriţă), şi pe care de multe ori nici nu apucă să o cunoască, doar pentru că i s-a tot repetat că seamănă leit cu aceasta.“

Este efectul proiecţiei valorilor admirate la acea persoană pe care familia o face asupra copilului. La început, doar familia îi imprimă această etichetă, dar, cu timpul, copilul începe singur să creadă acest lucru, explică Rialland. Copilul încearcă în acest fel să copieze virtuţile admirate la persoana cu care seamănă, pentru a dirija spre el admiraţia şi dragostea celorlalţi membri ai familiei, susţine psihoterapeutul francez. Cel mic riscă să nu îşi mai dezvolte propria personalitate, ci să încerce din răsputeri să copieze cât mai bine „modelul original“.

În acelaşi timp însă, asemănările sunt securizante pentru un copil, afirmă Rialland. Îl înscriu într-o filiaţie. Îi dau copilului „ştampila“ care confirmă că face parte din acel grup, dar, totodată, pot fi un handicap pentru dezvoltarea personalităţii. „Ar trebui ca astfel de etichete să rămână doar securizante, fără să devină limitante“, rezumă Chantal Rialland. „Ideal ar fi ca un copil să decidă singur cu cine vrea să semene!“, recomandă specialista.

Evitarea comparaţiilor

Anumite asemănări îi pot ajuta pe copii să se formeze, dar pot foarte bine să le îngrădească libertatea sau chiar să-i agaseze. Spre exemplu, majoritatea adolescenţilor sunt furioşi când li se spune că seamănă cu părinţii lor exact în perioadele când ei tocmai încearcă să se diferenţieze de aceştia cât mai mult.

De aceea, de multe ori încearcă să-şi copieze prietenii şi colegii: adoptă acelaşi „look“, aceeaşi vestimentaţie, aceleaşi atitudini, valori, ticuri, obiceiuri etc. Anumite asemănări pot fi neutre, în vreme ce altele pot fi valorizante sau, dimpotrivă, pot răni. Spre exemplu, o mamă ar trebui să evite să-i spună băieţelului ei că seamănă leit cu unchiul, dacă ea nu se înţelege deloc cu fratele ei.

„Ca regulă generală, este bine ca adulţii să evite pe cât posibil să facă astfel de comparaţii“, recomandă profesoara de psihologie de la Universitatea din Rouen, Régine Scelles. „Un copil la vârsta de patru ani poate fi foarte mândru dacă i se spune că seamănă leit cu fratele lui mai mare, dar să fie foarte frustrat dacă, la 13 ani, i se spune acelaşi lucru de către un profesor, caz în care mesajul real să fie de fapt «sper că lucrezi la fel de bine ca el».“ Acelaşi lucru este valabil şi pentru un copil care trece printr-o criză de identitate, când încă nu ştie prea bine cine este cu adevărat, explică Scelles.

Şi privirile pot răni

Chiar şi privirile părinţilor atârnă foarte greu. „Părinţii trebuie să fie foarte atenţi, subliniază Régine Scelles, la suferinţa pe care o pot provoca unui copil, în anumite circumstanţe, comparaţiile cu altă persoană. Sau de a nu semăna cu nimeni din familie. Este enervant pentru un copil să fie catalogat drept «şmecherul familiei», deoarece poate însemna de fapt că nu aparţine grupului. Poate fi foarte uşor rănit un copil căruia i se spune «nu ştiu cu cine semeni, cu apucăturile astea».“

„Indiferent de vârstă, fiinţa umană oscilează în permanenţă între nevoia de a se asemăna cu cei din jur, de a face parte dintr-un grup sau clan, şi dorinţa permanentă de a fi unic, diferit“, afirmă Françoise Blaise Kopp, psiholog la centrul interdisciplinar al Institutului catolic din Lyon.

„Cultivarea asemănărilor în cadrul unei familii poate fi dăunătoare. De aceea, nu trebuie să ne fie lipită ca o etichetă de la începutul vieţii. Când copiii cresc, trebuie slăbite puţin chingile, în aşa fel încât aceştia să nu-i copieze neapărat pe părinţi, ci mai degrabă să poată face puţin «turul lumii» înainte de a-şi însuşi valori proprii şi trăsături de caracter, iar părinţii trebuie să accepte ideea că, la un moment dat, cei mici se vor desprinde de grup şi vor deveni diferiţi de ei“, conchide specialista franceză.