Verdict ştiinţific: motivul pentru care dragostea fără sfârşit nu există

Verdict ştiinţific: motivul pentru care dragostea fără sfârşit nu există

Fredrickson, cercetător specializat în emoţii pozitive în cadrul Universităţii Carolina de Nord din SUA, susţine că are dovezi ştiinţifice pentru a demonta mitul conform căreia dragostea ar putea să dureze o viaţă. FOTO www.theskinnystiletto.com

Psihologul Barbara Fredrickson argumentează într-o carte pe care a lansat-o recent că dragostea eternă nu există, deci nici sufletele pereche, aşa cum le place multora să creadă.

Fredrickson, cercetător specializat în emoţii pozitive în cadrul Universităţii Carolina de Nord din SUA, susţine că are dovezi ştiinţifice pentru a demonta mitul conform căreia dragostea ar putea să dureze o viaţă. Astfel, psihologul spune că dragostea nu este un sentiment de durată, o emoţie prezentă permanent care susţine un cuplu sau un mariaj, nici măcar pasiunea arzândă tipică iubirii tinerilor şi nici legătura între doi oameni care par jumătăţile aceluiaşi întreg. 

Psihologul a ajuns la concluzia că ceea ce numim dragoste se poate explica mai degrabă prin ceea ce ea numeşte „micro-moment de rezonanţă pozitivă“. Mai exact, Fredrickson consideră că dragostea este o simplă conectare pe care o poţi avea cu orice persoană pe care se întâmplă să o întâlneşti într-o zi, conexiune definită de o avalanşă de emoţii pozitive. Aceste micro-momente pozitive le putem avea zilnic, inclusiv cu partenerul de viaţă, cu un bun amic, cu copilul nostru, dar la fel de bine poţi ca într-un astfel de moment să ai impresia că te-ai îndrăgostit de cineva, chiar dacă este un străin întâlnit la magazin, la o petrecere, pe stradă ori un coleg de serviciu. Cercetătorul face o comparaţie cu versurile cunoscutului cântec interpretat de Louis Armstrong, "It's a Wonderful World", unde se spune "I see friends shaking hands, sayin 'how do you do?' / They're really sayin', 'I love you.' (n.r. – „Văd prieteni care se salută spunând «ce mai faci»?/În realitate spun «Te iubesc»“), pentru a se face înţeleasă.

Mai trist este că, spune Fredrickson, această falsă îndrăgostire este doar o senzaţie de moment, trecătoare, dar rămânem împreună cu persoana respectivă mult timp după ce „micro-momentul de rezonanţă pozitivă“ a trecut, pur şi simplu pentru că ne obişnuim aşa, pentru că aşa am fost învăţaţi, pentru că avem ceva de câştigat de pe urma relaţiei sau pentru că ne este greu să recunoaştem faţă de noi şi mai ales faţă de partener că într-un timp atât de scurt simţim nevoia „să evadăm“.

Îndrăgostiţii pe viaţă, temători şi lipsiţi de imaginaţie 

În ciuda unui sondaj recent, realizat cu prilejul Valentine’s Day, care indică faptul că aproape jumătate din oamenii căsătoriţi consideră partenerul de viaţă persoana care contribuie în cea mai mare măsură la fericirea lor personală, Fredrickson afirmă că această cifră nu face decât să denote „colapsul mondial al imaginaţiei“.

Să te gândeşti la dragoste ca fiind pur şi simplu un proces romantic sau ca la un angajament pe care îl împarţi cu o singură persoană specială, aşa cum marea majoritatea consideră, afectează şi limitează fericirea şi şansele unei relaţii născute din această presupusă dragoste. Concepţia mea asupra dragostei, în schimb, oferă oamenilor singuri sau divorţaţi speranţa ca vor experimenta ceea ce numim dragoste la scară mai mică, graţie micro-momentelor de rezonanţă pozitivă, afirmă Fredrickson.

Pentru a înţelege mai bine noul conceput de iubire, Fredrickson spune că este necesar să înţelegem cum funcţionează dragostea la nivel biologic. La fel ca toate emoţiile, dragostea are componenta biochimică şi psihologică, numai că spre deosebire de alte emoţii pozitive, precum bucuria sau fericirea, dragostea nu poate exista individual, ci există numai atunci când intervine interacţiunea fizică între două persoane. Iar cei trei factori esenţiali în formarea micro-momentelor de rezonanţă pozitivă sunt aşa-numiţii neuroni oglindă, care se activează atunci când un individ observă că un alt individ face o acţiune similară cu a sa (în oglindă), horomonul iubirii, aşa cum mai este cunoscută oxitocina, şi tonul vagal (n.r. -  activitatea nervului vag, măsurată prin monitorizarea ritmului cardiac în timpul respiraţiei, mai precis reprezintă diferenţa dintre ritmul asociat cu inspiraţia şi cel specific expiraţiei).

Psihologul preferă să numească dragostea „un nutrient“, în sensul că dacă avem parte de mai multe astfel de micro-momente în timpul vieţii, cu o singură persoană sau cu mai multe, vom reuşi să ne bucurăm de o viaţă mai lungă, mai fericită şi mai sănătoasă. "Iubesc ideea descoperită, conform căreia dacă o persoană nu are o relaţie stabilă, nu înseamnă că nu are parte de dragoste. Această teorie aduce conceptul de dragoste mult mai la îndemână, indiferent de statutul nostru marital“, este de părere psihologul.

Fredrickson atrage atenţia că persoanele singure fac o mare greşeală dacă aşteaptă să descopere dragostea sub forma mitului care există dintotdeauna. În schimb, aceştia ar trebui să descopere dragostea în micro-momentele de conexiune pe care le pot experimenta zi de zi, aşa încât sentimentul de singurătate să se estompeze.

citeste totul despre: