Ziua recunoştinţei

În fiecare an, aleg să îmi petrec câteva zile în capitalele celor două ţări în care trăiesc: Bucureşti, mereu vara, în vacanţă, şi Washington, D.C., fie toamna, fie iarna.

M-am născut lângă Dunăre, la Tulcea, un oraş mic de care mă leagă amintiri plăcute, dar capitalele m-au atras dintotdeauna. E ceva magic în ele. Pe lângă localnici, sunt cei care s-au mutat cu locul de muncă, la care se adaugă turiştii. Capitalele sunt locuri care vorbesc despre ţara lor cu mândrie.

Anul trecut am fost tot de ziua recunoştinţei la Washington, D.C. Donald Trump fusese ales, dar nu încă inaugurat preşedinte. Era deja un alt aer în capitala americană: o nostalgie incipientă pentru Barack Obama şi minunata First Lady, Michelle. Nu îmi place nostalgia. O găsesc greu de digerat şi o evit pe cât de mult pot. De atunci, din noiembrie 2016 şi până în noiembrie 2017, am trăit într-o interesantă, câteodată prea asemănătoare nu dualitate, ci unitate: mişcarea #resist la americani a fost la foarte puţin timp preluată şi de români, #rezist.

Când am ajuns în capitala americană anul acesta, plimbându-mă seara pe străzile dealtfel absolut imaculate, am descoperit postere din mişcarea de rezistenţă: unele vorbeau despre DACA (programul copiilor ai căror părinţi au venit ilegal în SUA, dar care altă ţară nu cunosc şi nici altă limbă, dar pe care administraţia lui Trump nu vrea să îi recunoască drept cetăţeni americani); am văzut postere cu steagul egalităţii sexuale; şi postere în care ni se amintea că dragostea şi nu ura e primordial umană.

În dimineaţa zilei recunoştinţei, am coborât să iau micul dejun la hotel. Lângă mine, o familie de americani, lângă ei un cuplu din Germania. Fără să vreau, îi ascultam vorbind despre obiectivele turistice care nu trebuiau să fie ratate. La un moment dat, femeia din Germania i se confesa entuziasmată celei din SUA că aşteaptă cu nerăbdare următoarea zi, Black Friday. Gândul că cineva se mai poate exalta pentru produse la preţ un pic scăzut m-a făcut să zâmbesc circumspect. Femeia din SUA a sfătuit-o politicos să evite magazinele de Black Friday şi să se bucure de oraş, de ce are să ofere. M-am liniştit să o aud spunând asta. Un oraş precum Washington, D.C. trebuie bătut la pas până oboseşti, te opreşti un pic şi apoi o iei de la capăt.

Gemini IV (The National Air and Space Museum)

De fiecare dată când ajung în capitală, merg la teatru. The John F. Kennedy Center for the Performing Arts are mereu ceva de oferit şi de data asta am văzut Shear Madness, scrisă de germanul Paul Pörtner, dar adaptată de Marilyn Abrams şi Bruce Jordan, o comedie în care publicul participă. Pe lângă umorul de bună calitate, în mijlocul spectacolului, luminile se aprind, actorii ne „văd” pentru prima oară şi ne cer ajutorul. Reconstituim ce s-a întâmplat, ni se cer detalii. E un test de memorie, dar şi cât de implicaţi am fost în spectacol. Spectacolul de teatru ne transformă în critici, iar finalul piesei este jucat diferit în funcţie de ce a ales publicul. Să poţi improviza, chiar dacă sunt doar patru posibilităţi, este ceva deosebit, unic de experimentat ca spectator.

Touch a piece of the Moon (The National Air and Space Museum)

La Washington, D.C. poţi merge gratuit la multe muzee. Ele sunt parte din Smithsonian Institution. Anul acesta, la cererea băiatului meu fascinat de spaţiu, am fost la National Air and Space Museum. Am ascultat pentru prima oară sunetul emis în 1957 de staţia radio care a acompaniat Sputnik 1, primul satelit artificial al pământului. Pentru o fracţiune de secundă, simţi că te-ai mutat din realitatea imediată în care un copil e prea mic să îi pese de exponatele muzeului şi aleargă testându-le părinţilor nervii sau poţi uita de turiştii agasanţi care îşi întind selfie-stick-urile râzând dubios, la comandă. Pentru o secundă, eşti transportat în altă lume în care poţi atinge o rocă de pe Lună, poţi vedea capsula Gemini IV, celebră pentru că astronautul american Edward H. White a devenit primul din lume care a „mers” în spaţiu pentru un record istoric de 21 de minute. Expoziţia de la parter pune faţă în faţă încercările, reuşitele, dar şi rivalităţile ruso-americane, culminând cu o frumoasă şi unică prietenie între doi şefi de stat, Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov, amintindu-ne de perestroika, glasnost şi acordul semnat împotriva armamentului nuclear. Prietenia între cei doi este cu atât mai mult relevantă în contextual actual în care Vladimir Putin şi Kremlinul sunt suspectate că ar fi intervenit în alegerile în urma cărora Trump a devenit preşedinte.

Lobby (The Kennedy Center for the Performing Arts)

De la un muzeu de ştiinţă cu sonorităţi istorice am ajuns la Hirshhorn Museum and Sculpture Garden. Am văzut un documentar cu celebrul artist şi activist chinez Ai Weiwei, cel care a decis să sfideze orice anomalie politică fie din ţara lui natală, fie să îşi spună răspicat punctele în faţa liderilor lumii. Cea mai recentă sfidare a fost la adresa preşedintelui american, când de data asta, la New York, a lansat „Good Fences Make Good Neighbors”, o instalaţie în mai multe parcuri a unor construcţii amintind ce înseamnă un zid (cine poate uita zidul de la Berlin?), o aluzie mai mult palmă pe obraz adresată liderului de la Casa Albă şi al sau aberant proiect de zid la graniţa dintre SUA şi Mexic. La Washington, D.C., Weiwei a venit însă cu un documentar despre lupta lui cu anomalia politică din China, sistemul comunist care cenzurează şi manipulează. Vorbele lui, spuse alternativ în limba maternă şi în engleză, mă făceau să îmi aduc aminte de anii copilăriei şi ai adolescenţei, dar şi de #resist/#rezist din timpul curent. Însă ca părinte, vroiam să ştiu ce impact au cele narate de Weiwei pentru un copil născut în SUA, cum e băiatul meu.

“Nomad” de Annette Lemieux (Hirshhorn Museum and Sculpture Garden)

Lecţiile de istorie se învaţă nu din manuale manipulate, ci din viaţă, trăind. Iar la muzeul Hirshhorn am putut admira şi exponatele dintr-o expoziţie intitulată „What Absence Is Made Of”. Dintre numeroasele piese excepţionale expuse, mi-a plăcut una în mod deosebit, „Nomad” de Annette Lemieux. Într-un gest oarecum reminiscent celui lui Jackson Pollack în care artiştii renunţă la convenţiile picturii descătuşându-se, în cazul artistei, ea îşi foloseşte tălpile înmuiate în cerneală şi calcă pânza picturii iniţiind un itinerariu care nu poate avea sfârşit, ci doar început.

Cu toţii ne întoarcem, asta o ştim, o facem zi de zi: ne întoarcem acasă pentru că de acolo putem porni din nou la drum.