Termenul a fost lansat de preşedintele american în timpul unei reuniuni în Biroul Oval cu membrii unui grup de congresmeni republicani şi democraţi condus de senatorul Dick Durbin (D) şi Lindsay Graham (R) în care trebuiau discutate măsurile de protecţie a imigranţilor din Haiti, El Salvador şi ţările africane. Ocazie cu care Preşedintele Trump s-a întrebat: „De ce oare trebuie să vină aici toţi oamenii ăştia din ţările lor de rahat?“, intervenţie niciodată negată de cei de la Casa Albă.

Desigur, este dreptul absolut al fiecărei ţări să-şi stabilească propria politică în ce priveşte criteriile de acceptare sau refuz în privinţa persoanele care doresc să emigreze în ţara respectivă. Problema apare când aceste criterii nu fac parte numai din analiza firească a fiecărei persoane în parte, ci privesc locul de origine, făcându-se diferenţe între categorii de ţări care pot produce „emigranţi buni“ şi altele, restul. Până acum, la categoria „altele“, au figurat, pe baza concepţiei americane, „failing states“, „failed states“, „rogue states“, „weak states“, „collapsed states“.

După cum vedeţi, în principiu, criteriile de evaluare sunt duble pentru majoritatea categoriilor, adică o combinaţie între valoarea PIB-ului pe  cap de locuitor şi indicele de stabilitate politică. Singurul caz în care evaluarea se face diferit este cel al statelor denumite „cu comportament banditesc“, „state sponsor al terorismului“, „rogue states“. Sau, conform unei definiţii mai noi, din ce în ce mai des uzitată de americani, ţări aflate pe „axa răului“.

Acum a apărut o nouă categorie: „shitole countries“. Nu avem încă foarte multe detalii despre criteriile care ar defini o „ţară de rahat“. Se poate să fie vorba despre o combinaţie a celor de dinainte, dar s-ar putea ca definiţia pe care ar putea să lucreze pe viitor serviciile de imigraţii americane să fie chiar ceva mai largă, aplicabilă oricărui grup uman sosit dintr-o ţară anume considerată a fi „ţară de rahat“. Iar asta poate fi o mare lovitură politică şi care introduce în relaţiile internaţionale un criteriu nou de joc.

Implicaţiile pot fi extrem de interesante căci, de data asta, referirea la „shithole countries“ nu mai priveşte criterii obiective (economice sau/şi de securitate) aplicabile individual, după caz, ci pleacă de la o referire profund injurioasă la adresa unei ţări întregi şi a poporului său.

Iar asta ne duce la esenţa problemei: cu sinceritatea obişnuită, Preşedintele Trump aruncă în aer un principiu sacrosant al politicii mondiale, cea imaginată chiar de americani şi realizată după cel de-al doilea Război Mondial la presiunea entuziastă a predecesorilor domnului Trump de la Casa Albă: edificarea sistemului Naţiunilor Unite, bazat pe ideea fundamentală a egalităţii naţiunilor. Desigur, egalitate cu limitele sale, egalitate niciodată definitiv acceptată şi totalmente funcţională, egalitate funcţionând cu un organism director care este Consiliul de Securitate unde membrii săi permanenţi au o putere vizibil mai mare ca a celorlalţi dar care se baza totuşi pe faptul că, în final, fiecare ţară avea un vot egal în Adunarea Generală a ONU şi, respectiv, a tuturor Agenţiilor sale. Ce se va întâmpla însă cu „ţările de rahat“ menţionate deja de Donald Trump şi cele pe care, eventual, americanii le-ar putea adăuga la lista în cauză? Cum se va reflecta includerea lor în acestă categorie în ceea ce va însemna propriile lor relaţii internaţionale şi, mai ales, nu va crea oare asta un curent de solidarizare anti-americană de în Adunarea Generală a ONU, exact după modelul de joc din cazul votului privind Rezoluţia de condamnare a deciziei Preşedintelui SUA privind Ierusalimul?

Nu este deloc simplu, deoarece conceptul de „shithole countries“ introduce posibilitatea unei condamnări colective a unei populaţii în funcţie de originea sa geografică, aceasta urmând să sufere şi nu politicienii din ţările respective care s-au făcut eventual vinovaţi de problemele existente. Dacă chiar aşa se va şi întâmpla, atunci, din acel moment, în relaţia cu SUA, multe ţări s-ar putea simţi vizate şi ar putea reacţiona extrem de nervos, tocmai fiindcă recunoaşterea unui asemenea apelativ transformat în categorie oficial admisă în politica americană poate produce efecte directe şi foarte dure asupra economiilor ţărilor vizate. „Ce nevoie avem de mai mulţi haitieni? Să-i scoatem de pe listă!“ - este citat a fi spus domnul Trump. Cine ar mai putea fi refuzat în continuare?

În opinia mea, ne aflăm în faţa unei situaţii care arată, pe fond, falimentul total de care se poate apropia nu numai spiritul în care a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite, dar şi întregul sistem al relaţiilor internaţionale în termenii în care funcţionează azi, asta în măsura în care cea mai puternică ţară a lumii simte nevoie unei translaţii a super-protecţionismului economic deja anunţat şi aplicat, la o reformulare bruscă a poziţionării faţă de un număr din ce în ce mai mare de ţări.

Care vor fi consecinţele reale vom vedea doar în momentul în care legislaţia americană privind imigraţia va fi propusă şi eventual votată. Cert este însă un singur lucru: deja a apărut un nou factor major de disensiune şi care, în condiţiile actuale, poate provoca o mişcare absolut nedorită de refuz, sau de solidaritate în refuz, cu posibile urmări deosebit de interesante în ceea ce va însemna votul în viitoarele sesiuni ale Adunării Generale a ONU sau în alte organizaţii internaţionale cu rol esenţial de reglementare. Şi, pe lângă asta, poate motiva o reorientare a opţiunilor ţărilor vizate de actualitatea sau perspectiva prezenţei lor pe lista de „shithole countries“ de a-şi căuta urgent noi alianţe cu alte super-puteri (Rusia, China, UE) care ar putea profita imediat pentru a-şi dezvolta ariile lor de influenţă.

Este posibil? Evenimentele recente ne-au arătat că începutul a fost deja făcut.