Povestea lui Charlie Wilson - un caz de manual al războiului informaţional

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Central Intelligence Agency FOTO NBC News
Central Intelligence Agency FOTO NBC News

Charles Nesbitt Wilson (1933-2010) a fost un congresman democrat, ales pentru 12 mandate consecutive în circumscripţia 2 din statul Texas. Wilson a fost unul dintre cei mai expuşi criticilor publicului parlamentar american:

Text scris de Petrişor Peiu*

Alcoolic notoriu, cel puţin bănuit a fi consumat droguri, obsedat de petreceri flamboiante cu multe tinere frumoase, el a fost portretizat în 1978 într-un faimos articol din Washington Post scris de Kathleen McLean; în acel articol, intitulat „Good Time Charlie”, Wilson era descris ca fiind un beţiv cinic, drogat şi excesiv de corupt care întreţinea o viaţă luxoasă şi extravagantă. Wilson a devenit celebru pentru că nu a negat niciodată acuzaţiile de playboy beţiv şi arogant, spunând că alegătorii lui nu şi-au dorit un „călugăr constipat”, ci exact un reprezentant ca el.

image

În mandatul început în 1980, Wilson (foto dreapta) a fost desemnat de către Partidul Democrat să facă parte din „House Appropriations Subcommittee on Defense”, subcomisie parlamentară responsabilă pentru finanţarea operaţiunilor CIA. Wilson a început o campanie insistentă de creştere a alocărilor bugetare (care nu necesitau justificare) către CIA, obţinând în 1983 suma de 40 milioane dolari, dintre care 17 milioane destinate achiziţiei de armament anti-aerian (necesar pentru doborârea elicopterelor sovietice Mi-24 Hind, vedetele operaţiunilor anti-gherilă din războiul din Afganistan). În 1984, ofiţerul CIA Gust Avrakotos decide să încalce regula „de a nu face lobby în Senat sau Camera Reprezentanţilor pentru finanţarea agenţiei” şi îl abordează direct pe Wilson, cu care pune la cale un plan destinat finanţării operaţiunilor rezistenţei afgane şi înarmării acesteia cu tehnică militară sofisticată. Planul pus la cale împreună cu Avrakotos a constat în „redirecţionarea” unei sume de 300 de milioane de dolari de la bugetul apărării (al Pentagonului) către achiziţia de armament de către CIA pentru înarmarea mujahedinilor (luptătorii islamişti din Afganistan); aceşti bani, disponibilizaţi în acelaşi an, 1984, au fost utilizaţi de către CIA (prin intermediul lui Michael Pillsbury, director în Departamentul Apărării) pentru furnizarea către mujahedini a câtorva mii de rachete anti-aeriene STINGER.

De asemenea, Wilson s-a implicat masiv în furnizarea de echipament militar israelian (cumpărat cu bani saudiţi!) către gherilele anti-sovietice din Afganistan. Pentru merite deosebite în forţarea retragerii sovitice din Afganistan în 1989, Wilson a fost primul civil care a primit distincţia „Honored Colleague” a CIA şi a fost cinstit şi după moarte fiind înmormântat cu onoruri militare la cimitarul naţional Arlington în februarie 2010. Cartea „Charlie Wilson's War: The Extraordinary Story of the Largest Covert Operation in History”, scrisă de George Crile al-III-lea, apărută în anul 2003, a adus către publicul larg figura legendară a congresmanului Wilson iar apariţia, in anul 2007 a filmului „Charlie Wilson's War” (cu Tom Hanks în rolul lui Wilson şi fermecătoarea Julia Roberts în principalul rol feminin) a adus recunoaşterea internaţională a celui care a contribuit decisiv la succesul operaţiunii Cyclone, cea mai mare operaţiune sub acoperire desfăşurată vreodată de către CIA (livrarea de armament în valoare de 20-30 milioane dolari pe an la începutul anilor 80 şi atingând vârful de 670 milioane dolari în 1987 către grupările mujahedinilor afgani).

Teatrul de operaţiuni

Afganistanul era o miză de importanţă medie la finalul anilor 70. Pe 27 aprilie 1978, armata afgană dă o lovitură de stat în favoarea partidului marxist Partidul Democratic al Poporului din Afganistan (PDPA), îl arestează şi apoi ucide (împreună cu întreaga sa familie) pe Mohammad Daoud Khan, cel care în 1973 preluase puterea (tot printr-o lovitură de stat) de la vărul său, ultimul rege afgan, Mohammed Zahir Şah. Conducătorul statului devine Nur Muhammad Taraki, secretarul general al PDPA. PDPA, apropiat fiind ideologic de Uniunea Sovietică declanşează un proces de schimbare a ţării, introducând reforme de inspiraţie sovietică. Dar, după numai 17 luni, Hafizullah Amin, Vice-Prim Ministru, dă o nouă lovitură de stat, îl arestează şi ucide pe Taraki şi îşi instaurează propriul clan la putere.

Aici este momentul să spunem că principalul broker de putere în Afganistan era URSS, faţă de care toate facţiunile rivale, amintite în această istorie complicată, erau binevoitoare; în principiu, toţi cei care se luptau pentru putere în Afganistan căutau binecuvântarea Kremlinului iar armata afgană era plină de „consilieri” sovietici. Atunci când preşedintele Taraki a solicitat sprijin sovietic extins pentru armata şi administraţia afgană, toată conducerea sovietică (Leonid Brejnev, secretar general PCUS, Alexei Kosâghin, Prim-Ministru şi Andrei Gromâko, ministru de Externe) a refuzat extinderea cerută şi l-au sfătuit pe Taraki să renunţe la planul reformist şi să caute o reconciliere a întregii societăţi.

Pe de altă parte, Pakistanul se afla în relaţii foarte reci, chiar ostile cu conducerile oficiale din Afganistan, datorită liniei etnice paştune aflate la conducere la Kabul, care clama fondarea statului „Paştunistan”, incluzând largi porţiuni din Pakistan. Statul pakistanez decide să îşi „construiască” propria partidă în Afganistan şi, în 1974, premierul Zulfikar Ali Bhutto autorizează o operaţiune prin care sunt răpiţi din Afganistan şi aduşi în Pakistan Burhanuddin Rabbani şi Gulbadin Hekmatyar, liderii mişcării anti-Daud. Pakistanul decide să joace pe cartea grupării rebele islamiste Jamyat Islami, pe care o ajută logistic şi o determină să înceapă o acţiune anti-guvernamentală în valea Panjshir, acţiune respinsă de către armata afgană.

În octombrie 1978, o nouă revoltă sprijinită de vecinii pakistanezi apare în valea Kunar, printre triburile din Nuristan şi se propagă cu repeziciune în 24 din cele 28 de provincii afgane, determinând inclusiv o revoltă uriaşă la Herat în martie 1979 (unde au fost masacrate familiile a 100 de cetăţeni sovietici).

La începutul anului 1979, o altă lovitură aduce Statele Unite în scenă: ambasadorul american Adolph „Spike” Dubs este răpit de o grupare marxistă, Settam-e-Melli, şi dus în camera 117 a hotelului Kabul. SUA presează guvernul afgan să negocieze eliberarea ambasadorului dar sovieticii insistă să organizeze o operaţiune în forţă de eliminare a teroriştilor. Lipsiţi de experienţă, consilierii sovietici şi trupele afgane de elită reuşesc să ucidă teroriştii, dar în schimbul de focuri moare şi ambasadorul american, ceea ce determină o reacţie de protest violent la Washington.

Relaţiile dintre Pakistan şi SUA se deteriorează profund odată cu lovitura de stat organizată de generalul Muhammad Zia-ul-Haq şi mai ales după asasinarea lui Ali Bhutto în aprilie 1979. Dar preşedintele Carter dorea să „repare” cumva relaţiile cu generalul Haq, în vederea obţinerii de sprijin faţă de Iranul cuprins de revoluţia islamistă. Pe acest fond bilateral, serviciul de informaţii pakistanez (ISI-Inter-sevices Intelligence) începe să facă loby asupra oficialilor americani pentru sprijinirea grupărilor insurgente din Afganistanul vecin. CIA decide să supună atenţiei SCC (Special Coordination Committee) din cadrul United States National Security Council (Consiliul Naţional de Securitate) câteva opţiuni privind operaţiuni sub acoperire în Afganistan, care să determine intervenţia masivă a URSS şi prinderea acesteia din urmă într-o capcană gen Vietnam. Administraţia Carter aprobă doar un sprijin redus de 500.000 USD pentru „ajutor nemilitar”.

Consilierul pentru securitate Zbigniew Brzezinski consideră însă că:

„We didn't push the Russians to intervene, but we knowingly increased the probability that they would.” (Nu i-am presat pe ruşi să intervină, dar am crescut conştient probabilitatea s-a facă).
image

Războiul

Pe 25 decembrie 1979, începea venirea în Afganistan a trupelor sovietice aeropurtate şi terestre (anumite contingente se aflau deja acolo) într-o operaţiune pe care dictatorul afgan Amin o credea de ajutor împotriva rebelilor islamişti, iar conducerea URSS o credea o intervenţie chirurgicală de îndepărtare a lui Amin.

Direcţiile de pătrundere a trupelor sovietice sunt fie pe calea aerului (la aeroportul din Kabul), fie în lungul singurei şosele circulare din ţară betonate (numită „betonka” de către armata sovietică).

Războiul începe printr-o paradă involuntară de comedie neagră sovietică. În ziua de 27 decembrie 1979, bucătarul sovietic al lui Amin reuşeşte să-l otrăvească pe acesta la prânz dar, medicii, tot sovietici, (necoordonaţi cu şefii politici şi militari care doreau îndepărtarea dictatorului) reuşesc să-l salveze. Complotul bucătarilor nereuşind, în aceeaşi seară trupele sovietice de elită (echipate cu uniforme afgane) ocupă palatul Tajbeg( sediul puterii) şi-l ucid pe Amin, înlocuindu-l cu Babrak Karmal. Până în februarie 1980, tot Afganistanul urban (fâşia de-a lungul şoselei „betonka” şi aglomerarea din jurul capitalei Kabul) era ocupat şi nu va fi niciodată cedat; contrar opiniei generale, sovieticii nu au pierdut nicio bătălie în cei zece ani de război şi nu au cedat niciun oraş, având numai 15.000 morţi. Toate luptele de gherilă care au umplut legendele au fost fie ambuscade, fie ciocniri în sate puţin populate sau în văi aride.

Operaţiunile militare, de rutină şi de gherilă, nu au mai contat, de fapt, în niciun fel de acum înainte. Tot ce avea să conteze era... războiul informaţional, asezonat politic şi cu mari porţii de „intelligence”.

1980 - Sfârşitul războiului militar, începutul războiului informaţional

Adunarea generală ONU a condamnat intervenţia militară sovietică , printr-o rezoluţie votată cu scorul 104-18; miniştrii de Externe din 34 de state musulmane au condamnat dur agresiunea sovietică iar întregul occident a redescoperit subit marea miză a secolului XIX: temerea britanicilor că ruşii ar fi putut ajunge la Oceanul Indian, ameninţând suplimentar securitatea emisferei vestice.

Pakistanul generalului Zia-ul-Haq a declanşat o operaţiune de „islamizare” a conflictului, invocând organizarea unui mare front musulman (dar care excludea cu grijă marele vecin şiit Iranul), care să lupte împotriva ocupaţiei „infidelilor” sovietici. A fost inclusiv lansată ideea voluntarilor arabi care să lupte cu trupele invadatoare , aşa-numiţii „arabi afgani” (printre care era şi tânărul, pe atunci, Osama bin-Laden), de fapt un grup mic şi nesemnificativ de numai 2000 de oameni, nedisciplinaţi şi prost antrenaţi, care au pricinuit trupelor guvernamentale afgane prima şi ultima victorie de răsunet în bătălia de la Jalalabad (martie 1989). Marea miză a serviciilor de informaţii pakistaneze a fost, de fapt, obţinerea sprijinului american efectiv (nu doar politic) şi, în subsidiar, sprijin logistic chinezesc.

Americanii au văzut în internaţionalizarea problemei agresiunii sovietice posibilitatea unui „Vietnam pentru URSS” şi au exploatat politic în mod inteligent această şansă, demolând practic ultima brumă de aparentă putere şi participare globală sovietică printr-o campanie reuşită de demonizare a regimului de la Moscova; în mod strălucit, ruşii au fost puşi în defensivă informaţională încă de la început prin boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova şi prin coalizarea „lumii libere” împotriva lor, coaliţie condusă de noul parteneriat global China-SUA.

Toate televiziunile mari şi influente americane au prezentat în termeni elogioşi rezistenţa afgană a mujahedinilor; CBS a prezentat chiar un documentar special, reluat de câteva ori, iar răspândita publicaţie Reader`s Digest a popularizat martiriul luptătorilor afgani pentru independenţă. Respectatul Robert D. Kaplan s-a implicat activ pentru a combate teoria primitivismului mujahedinilor şi pentru a sublinia, în context, cruzimea masacrelor comise de către sovietici.

image

Cine erau insurgenţii?

Au existat peste 4000 de baze identificate ale luptătorilor mujahedini, dar niciodată nu a existat o unitate a lor; acestea erau, de fapt, nişte grupări absolut autonome, formate pe baze etnice.

Cel mai temut şi respectat lider al mujahedinilor a fost, aşa cum reiese din arhivele sovietice, Ahmad Şah Massoud, „leul din Panjsir”, un etnic tadjic, sunit, absolvent al Politehnicii din Kabul, care comanda peste 10 000 combatanţi şi care, spre sfârşitul războiului îşi întinsese supremaţia asupra întregului nord-est tadjic al ţării, reunind toate formaţiunile insurgente de acolo sub titulatura Shura-e Nazar (Consiliul de Supraveghere, având 130 comandanţi locali din 12 provincii afgane).

În zonele dominate etnic de paştuni (sud şi vest), nu a existat o astfel de figură care să poată coagula un număr mare de combatanţi, aici fiind grupuri de până în 300 de oameni, adunaţi în general pe considerente tribale.

Pakistanul a susţinut, de la început, gruparea Hizb-i Islami, condusă de către Gulbudin Hekmatyar, mai vechiul prieten al ţării vecine, răpit în 1974 de ISI de sub nasul Afganistanului condus atunci de către Daud.

Iranul a sprijinit şi finanţat gruparea Hazara Hizb-e Wahdat, condusă de către Abdul Ali Mazari,iar Arabia Saudită l-a sprijinit pe wahhabitul Abdul Rasul Sayyaf, liderul facţiunii Ittihad-i Islami.

Pakistanul ajunge la bani

De fapt, în interiorul administraţiei Reagan s-a dat o luptă între partizanii sprijinirii gherilelor afgane prin intermediul Pakistanului (practic aceştia doreau coordonarea întregului sprijin de către sistemul politic de la Peshwar, condus de către un alt vechi agent pakistanez, Burhanuddin Rabbani) şi cei care doreau sprijinirea celor care luptă efectiv şi care au rezultate, respectiv Ahmad Şah Massoud. Rabbani era cantonat în provincia pakistaneză etnic paştună Khyber Pakhtunkhwa, în capitala acesteia Peshwar.

Cei care susţineau cauza lui Massoud erau reprezentanţii Departamentului de Stat de pe teren, Edmund McWilliams şi Peter Tomsen, precum şi analiştii de la Heritage Foundation, Michael Johns şi James A. Phillips.

Pakistanezii, însă, au avut un as în mânecă: Joanne King Herring, o prezentatoare TV din Houston, Texas, devenită celebră datorită apariţiei în revista Life a unor imagini impresionante de la aniversarea sa de 30 de ani (1959), când soţul Richard King i-a organizat o petrecere decadentă cu tema „orgie romană”, incluzând o licitaţie de sclavi. Herring a fost principala lobby-istă a serviciilor de informaţii pakistaneze;ea îl cunoştea pe generalul Zia-ul-Haq încă din 1970, când îi sprijinea cariera şi îi conducea activitatea de lobby de la Washington, capitală care atunci îl venera pe Ali Bhutto, rivalul generalului.

image

Joanne Herring (foto dreapta) îl cunoştea bine pe la fel de scandalosul monden (tot texan şi el), Charlie Wilson, căruia i-a organizat o vizită la Islamabad, unde a fost primit de către preşedintele Zia-ul-Haq şi apoi a fost însoţit într-o vizită la o tabără de refugiaţi afgani din Pakistan.

Charlie Wilson şi-a folosit tot ce acumulase în materie de relaţii politice pentru a direcţiona uriaşul buget american de sprijin acordat insurgenţilor afgani către Pakistan. Astfel, ISI (serviciul de informaţii pakistanez) a distribuit armament , bani şi provizii în valoare de 3 miliarde USD (până în 1992), numai din partea americanilor, plus încă probabil 1 miliard USD de la ceilalţi sprijinitori ai cauzei afgane (Arabia Saudită, alte monarhii arabe plus China). Unde au ajuns aceste ajutoare? La gruparea condusă de la Peshwar, politic supusă lui Rabbani şi la gherila condusă de către Gulbudin Hekmatyar. Cei care luptau cel mai mult şi mai eficient, oamenii lui Şah Massoud, nu au primit mai nimic, fiind nevoiţi să îşi finanţeze operaţiunile din vânzarea de smaralde şi lapis-lazuli din zona nord-estului Afganistanului.

Burhanuddin Rabbani (profesor de teologie la Universitatea din Kabul) conducea partidul Jamiat-e-Islami, compus majoritar din etnici tadjici din nordul şi vestul ţării. Din acest partid s-a rupt şi gruparea Hezb e-Islami, condusă de Hekmatyar; Hekmatyar a fost omul controlat şi dirijat de ISI, având totodată sprijinul Frăţiei Musulmane şi al Arabiei Saudite. Hekmatyar a fost alesul serviciilor pakistaneze pentru a primi cea mai mare parte a uriaşelor resurse puse la dispoziţia insurgenţilor anti-sovietici, în ciuda faptului că nu a câştigat nicio luptă împotriva trupelor URSS şi, de fapt, nici nu a prea luptat împotriva acestora. Sprijinit şi de MI-6, Hekmatyar a avut chiar şi o întâlnire cu premierul britanic, Margaret Thatcher în Downing Street 10.

Planurile pakistaneze privind construcţia unei partide proprii în Afganistan devin mult prea vizibile în 1997, când unul din oamenii lui Hekmatyar îl ucide pe cameramanul britanic Andy Skrzypkowiak, vinovat de a fi „răspândit în Vest succesele militare ale lui Şah Massoud”, asasinul fiind recompensat ca un erou de către şeful său. În acelaşi an, gruparea pro-pakistaneză Hezb-i Islami organizează o ambuscadă condusă de Sayed Jamal în care sunt ucişi 30 dintre comandanţii lui Şah Massoud în Farkhar, provincia Takhar. Tot în fatidicul an 1987, Médecins Sans Frontières îl acuză pe Hekmatyar de deturnarea şi jaful unui convoi de 96 de camioane conţinând medicamente, bani şi provizii destinate satelor din nordul Afganistanului.

Alfred McCoy, autorul cărţii „The Politics of Heroin in Southeast Asia” îl acuză pe Hekmatyar că a organizat, cu banii de la CIA, o reţea uriaşă de trafic de opiu din Afganistan.

De ce a avut nevoie Pakistanul de banii şi armamentul americanilor?

Încă înainte de retragerea trupelor sovietice, dar mai cu seamă după februarie 1989, grupările finanţate de Pakistan şi conduse de Rabbani şi Hekmatyar declanşează un sângeros război civil împotriva lui Şah Massoud şi a altor conducători militari independenţi, ucigând aproape un milion de afgani într-un sângeros măcel care a durat până în 1996. Politicile criminale ale lui Hekmatyar, precum şi anti-occidentalismul său radical determină ruptura de Rabbani (care devine aliat al lui Şah Massoud) şi conduc la o nouă alianţă între Hekmatyar şi gruparea şiită pro-iraniană Hizb-e-Wahdat. Cu tot sprijinul masiv oferit de Pakistan şi deşi avea cea mai bine înzestrată armată din războiul civil afgan, Hekmatyar (împreună cu noii săi aliaţi şiiţi) sunt înfrânţi la porţile Kabulului în 1994 de către genialul comandant Şah Massoud. Această ultimă înfrângere convinge Islamabadul să renunţe la protejarea lui Hekmatyar şi declanşează deturnarea întregului sprijin financiar şi a armamentului şi logisticii acestuia către gruparea paştună a talibanilor, mult mai bine controlată de ISI. Aceştia se dovedesc mult mai eficienţi şi, în 1996, preiau controlul Kabulului şi a întregii ţări. De notat că forma statală talibană, Emiratul Islamic al Afganistanului nu a fost recunoscută decât de trei state: Pakistanul, Arabia Saudită şi Emiratele arabe Unite.

Cum a funcţionat războiul informaţional din Afganistan?

În decembrie 1979, Pakistanul era condus de către generalul Zia-ul Haq, boicotat de către administraţia Carter datorită practicilor despotice şi sângeroase pe plan intern, iar Afganistanul era teatrul unor experimente sociale de tip sovietic desfăşurate de către un regim marxist corupt şi divizat de lupte interne. Toate facţiunile rivale din PDPA (partidul marxist al lui Taraki şi Amin), precum şi opoziţia nemarxistă aşteptau ca puterea influentă de la Moscova să întervină cumva şi să pună capăt luptelor interne şi reformelor nedorite. Kremlinul fugea ca dracul de tămâie de o intervenţie militară în Afganistan şi îi presa pe liderii de la Kabul să renunţe la reformele seculariste.

În limbajul războiului hibrid, ruşii au pierdut totul încă de la început.

În acel moment, serviciile pakistaneze, ISI, creează o opoziţie care nu se raporta la URSS (Rabbani şi Hekmatyar), administraţia Carter o finanţează simbolic dar sovieticii, cu resurse de inteligenţă limitate şi nesofisticaţi, se sperie şi decid o operaţiune militară fulger pentru instaurarea unui regim mai relaxat (dar controlat) la Kabul. Liderii mediocri de la Kremlin au mutat greşit, ignorând sfaturile miilor de „consilieri” sovietici din Afganistan, intrând într-o capcană din care nu vor mai ieşi: în loc să-l asasineze pe dictatorul Amin şi să regizeze o lovitură de palat, ei trimit 100 000 de soldaţi să impună ordinea! Era exact ceea ce pakistanezii şi americanii (separat şi din motive diferite) îşi doreau. Serviciul pakistanez ISI o activează pe Joanne Herring, aceasta îl atrage de partea ei pe congresmanul Wilson, o grupare din CIA apropiată de serviciile pakistaneze cuplează şi americanii declanşează uriaşa operaţiune Cyclone (cea mai mare din istoria SUA), prin care 3 miliarde USD se duc către Pakistan.

În limbajul războiului hibrid, ruşii au pierdut totul încă de la început: pakistanezii au organizat o condamnare fulger (în doar 10 zile) din partea ţărilor musulmane a agresiunii sovietice, America (cu administraţia Reagan chiar la început) a simţit momentul revanşei după Vietnam şi a internaţionalizat rapid condamnarea URSS, Marea Britanie (cu Margaret Thatcher premier) a crezut teoria pakistaneză cu ruşii care forţau ieşirea la Oceanul Indian precum în secolul XIX şi a demonizat imperiul socialist şi ea.

Media a contribuit din plin la apariţia şi creşterea legendei mijahedinilor patrioţi care luptau pentru libertatea propriului popor şi care se opuneau forţelor opresoare sovietice,responsabile de organizarea masacrelor împotriva afganilor. Mai mult, trimiterea de rachete STINGER gherilelor afgane şi câteva elicoptere şi avioane sovietice lovite în aer cu acestea (abil filmate) au creat o imagine de „şoc şi groază” în toată lumea, determinând inclusiv o opoziţie masivă la război chiar în rândul cetăţenilor sovietici; imaginile cu rachetele STINGER lovind elicopterele ruseşti au contribuit decisiv la apariţia unei forme de protest tacit în interiorul URSS, „mişcarea mamelor”. Pe teren, însă, sovieticii au găsit imediat remediul împotriva acestor rachete: zborurile de noapte sau la mare altitudine, unde STINGER era inofensivă.


Tanc sovietic abandonat în Afganistan. FOTO Wikipedia

image

Deşi nu au pierdut nicio mare bătălie şi au avut numai 15.000 morţi, sovieticii cred că Armata Roşie a fost decimată şi umilită de triburile de păstori primitivi afgani, iar lumea întreagă este convinsă că războiul din Afganistan a contribuit decisiv la prăbuşirea URSS. În realitate, Armata Roşie nu a avut niciodată mai mult de 108.000 oameni pe teren, iar pierderile financiare cauzate strict de efortul militar nu au atins mai mult de 2,5 miliarde USD. Sovieticii au pierdut infinit mai mult datorită embargoului comercial impus de Occident şi datorită manipulării cotaţiilor internaţionale ale ţiţeiului de către saudiţi şi americani.

Marele câştigător al războiului din Afganistan a fost, fără îndoială, Pakistanul: regimul Zia-ul Haq a căpătat respectabilitate internaţională şi mai ales o masivă finanţare din partea americanilor, gherilele pro-pakistaneze ale lui Hekmatyar au primit armament ultra-modern de câteva sute de milioane USD (poate chiar 1 miliard USD), toate luptele importante şi pierderile afgane au fost în contul unor mujahedini care nu au primit nici 10% din sprijinul american (gruparea lui Şah Massoud).

Toţi ceilalţi actori importanţi (nu doar sovieticii) au pierdut câte ceva: India a asistat pasivă la tot acest spectacol, ca şi Iranul, ambele neînţelegând ce li se întâmplă; americanii au pompat sume imense în înarmarea unor grupări despre care nu ştiau nimic şi pe care nu le controlau, sume care au sfârşit prin a contribui la înarmarea şi radicalizarea celui mai mare pericol la adresa lumii vestice (pericol concretizat pentru americani dureros la 11 septembrie 20001).

Pe cât de bine şi-au jucat cartea până în 1989, pe atât de prost au gestionat pakistanezii situaţia după 1989, mizând pe un veşnic perdant precum Hekmatyar sau pe talibanii auto-distructivi. Istoria s-a răzbunat pe pakistanezi aducându-le cel mai mare pericol la propria graniţă...

Curios, dar singurul erou rămâne inocentul Charlie Wilson, un dandy petrecăreţ care a crezut că participă la scrierea istoriei.

*Petrişor Peiu este membru în Consiliul de experţi LARICS.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite