O nouă mutare de maestru pe tabla de şah a lumii?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Kim Jong un şi Donald Trump EPA EFE
Kim Jong un şi Donald Trump EPA EFE

Sunt mulţi cei care nu cred că va avea loc o întâlnire istorică între Kim Jong Un şi Donald J. Trump. După cum sunt şi alţii care nu mai contenesc în a-şi exprima uimirea faţă de caracterul aşa-zis „inedit” al întâlnirii. Indiferent dacă se vor întâlni sau nu cei doi, ideea că s-ar putea ajunge la o astfel de întâlnire nu poate surprinde pe nimeni.

Dacă se va materializa, ea va avea o importanţă deosebită, care îi va asigura locul în manualele de istorie şi în tratatele de istorie a relaţiilor internaţionale.

Istoria oferă numeroase momente în care au avut loc întâlniri „imposibile“. Ele sunt necesare construirii sistemului de relaţii internaţionale. Totodată, acestea arată faptul că venirea unui nou lider mondial poate genera evenimente noi.

Venirea lui Donald J. Trump la Casa Albă a fost o surpriză pentru mulţi, nu şi pentru cititorii „Adevărul“, unde s-a publicat, în data de 8 noiembrie 2016, singura analiză care arăta clar că el era favoritul câştigării alegerilor.

Aş vrea să rememorez un aspect al relaţiilor internaţionale şi anume vizita în Republica Populară Chineză, la 21 februarie 1972, a preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Richard Nixon.

Cele două state aveau relaţiile diplomatice întrerupte de peste două decenii, mai exact de la 1 octombrie 1949, cînd s-a proclamat Republica Populară Chineză iar naţionaliştii din Partidul Guomindang (Kuomintang) condus de Chiang Kai Shek s-au refugiat pe Insula Taiwan, un teritoriu desprins de sub autoritatea Chinei comuniste şi pe care americanii l-au sprijinit tacit.

Să nu uităm însă, că această vizită a fost atent pregătită şi România socialistă la acea dată, a jucat un rol important. La 2 august 1969, preşedintele Richard Nixon vizita România condusă atunci de Nicolae Ceauşescu. A fost însoţit de soţia acestuia, Thelma Catherine „Pat“ Nixon. Interesant este, ca un amănunt oarecum amuzant că autorii montajului filmului ataşat aici au botezat-o pe soţia liderului american „Patricia“ Nixon, de la numele de alint „Pat“ (partea a II-a), pe care îl foloseau apropiaţii săi.

În 1964, România Populară, prin liderul Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, aderase la „modelul chinez de construcţie a socialismului“, prin „Declaraţia din aprilie“, publicată la 26 aprilie 1964. România fusese a treia ţară din lume care luase decizia de recunoaştere a Republicii Populare Chineze, în 1949, după URSS şi Bulgaria. Oficialii români efectuaseră apoi mai multe vizite în China. Astfel, Dr. Petru Groza vizitase China în 11-19 octombrie 1954, urmat de Chivu Stoica în 31 martie-10 aprilie 1958 şi de Ion Gheorghe Maurer (30 septembrie-7 octombrie 1964).

Atitudinea României nu avea să rămână fără efect, deoarece, în perioada 17-23 iunie 1966, Zhou En Lai, vicepreşedintele Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez şi Primul Ministru al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze a vizitat România, fiind primul oficial chinez care vizita România.

În 1967, pe vremea când era simplu politician american, Richard Nixon vizitase România socialistă, devenită „fata răsfăţată“ a Blocului Socialist. Aici fusese primit cu onoruri deosebite, demne de un viitor şef de stat (spre deosebire de primirea de care beneficiase în Polonia şi Uniunea Sovietică). În acelaşi an, Nicolae Ceauşescu punctase din nou la capitolul imagine, poziţionându-se de partea Israelului în timpul „Războiului de Şase Zile“, România fiind singura ţară care nu întrerupsese relaţiile diplomatice.  În perioada 14-18 mai 1968, Preşedintele Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle vizitase România, sporind imaginea de lider a lui Nicolae Ceauşescu. Peste numai câteva luni, în data de 21 august 1968, Nicolae Ceauşescu avea să condamne ferm invazia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, unde începuse o mişcare de reformă, sub conducerea lui Alexander Dubček.

La 11 septembrie 1969, Ion Gheorghe Maurer vizita din nou China, iar în 9 iunie 1971, Nicolae Ceauşescu, liderul de la Bucureşti (instalat la putere în martie 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej) vizitase republica Populară Chineză.

Evident, că după „războiul de şase zile“ (5-19 iunie 1967), relaţiile româno-chineze sporiseră în intensitate, iar România putea să devină un mediator diplomatic, lucru care reprezenta, pentru România o şansă uriaşă.

În luna octombrie a anului 1971, România a fost una dintre ţările care au iniţiat, în cadrul celei de a 26-a Adunări Generale a ONU, rezoluţia de restabilire a calităţii oficiale a Republicii Populare Chineze de membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în dauna Taiwanului. Diplomaţia de la Washington a susţinut China Comunistă la ONU, iar o echipă de jucători americani de tenis de masă au efectuat un turneu sportiv în Republica Populară Chineză.

România a jucat rolul de canal diplomatic pentru reluarea relaţiilor diplomatice americano-chineze în 1972.

În ce context SUA şi R.P. Chineză reluau relaţiile diplomatice? China şi URSS, oficial în dispută ideologică, ajutau Vietnamul de Nord în războiul contra Vietnamului de Sud, susţinut de SUA (împărţirea se făcuse în 1954, graniţa fiind reprezentată de „paralela de 17 grade“, însă în perioada 1964-1975 a avut loc Războiul din Vietnam). SUA susţineau Taiwan-ul, de aceea, atât Taiwan-ul, cât şi Vietnamul de Nord se temeau de o reluare a relaţiilor diplomatice chino-americane. Evident, principalul perdant în această situaţie a fost URSS condusă de Leonid Ilici Brejnev. Evident, lovitura de imagine a lui Nixon a deranjat profund societatea americană. Mulţi au văzut-o drept o ameninţare la adresa clasei de mijloc prin faptul că primul Tratat de Comerţ Liber dintre R.P. Chineză şi SUA determina intrarea pe piaţă a forţei de muncă şi a produselor ieftine. Este cunoscut faptul că în acel an Richard Nixon a devenit pentru a doua oară preşedinte al Statelor Unite, dar a demisionat în urma „Scandalului Watergate“ din 1974.

Aşadar, România a jucat rolul de canal diplomatic pentru reluarea relaţiilor diplomatice americano-chineze în 1972. Am făcut o incursiune în istoria contemporană pentru a arăta de ce nu sunt surprins de posibilitatea unei întâlniri între liderul american şi cel nord-coreean.

Predecesorul lui Donald J. Trump, Barack Obama, a iniţiat reluarea relaţiilor diplomatice cu ţara vecină, Cuba comunistă, fapt pe care l-am descris într-un articol. Ambasada cubaneză la Washington a fost deschisă la 20 iulie 2015, urmată de Ambasada americană la Havana, la 14 august 2015. Evident, acest moment a fost mai mult unul simbolic, dar care a rămas însemnat în cartea diplomaţiei mondiale.

Şi totuşi, de ce acţiunea lui Donald J. Trump poate fi o lovitură de imagine? În primul rând, pentru că, între 1950-1953, Coreea de Nord şi Coreea de Sud s-au confruntat în cel de-al treilea conflict al „Războiului Rece“ (cronologic, după Războiul Civil Grec - 1946-1949 şi Blocada Berlinului - 1949). În 1953, s-a semnat Armistiţiul de la Panmunjom, reglementându-se existenţa unei linii de demarcaţie de-a lungul „paralelei de 38 grade“, între cele două state. Nordul era sprijinit de China, Uniunea Sovietică, Sudul, de SUA. Practic, starea de război încă există deoarece, din 1953 şi până azi, nu s-a încheiat un tratat de pace definitiv.

De ce a făcut acum Donald J. Trump marele anunţ? Donald J. Trump este un om de televiziune. În Federaţia Rusă au loc alegeri în data de 18 martie 2018. În Republica Populară Chineză tocmai a fost introdus în Constituţia ţării amendamentul prin care actualul preşedinte chinez, Xi Jinping, va fi preşedinte pe viaţă al statului. Aşadar, marile puteri mondiale, Statele Unite ale Americii, Federaţia Rusă şi Republica Populară Chineză, au nevoie de un spectacol. Nu întâmplător, R.P. Chineză, protectoarea tradiţională a Coreei de Nord (oficial Republica Populară Democrată Coreeană - PDRK), dar şi Federaţia Rusă, un prieten ideologic de cursă lungă, au salutat momentul. În Statele Unite ale Americii nu s-au stins ecourile aşa-zisei implicări a Federaţiei Ruse în alegerile prezidenţiale desfăşurate în toamna anului 2016 din Statele Unite ale Americii.


Vladimir Putin şi Donald Trump FOTO AFP

Vladimir Putin si Donald Trump FOTO AFP

Donald J. Trump şi Vladimir Vladimirovici Putin ştiu că nu va trece mult şi opozanţii lui Putin, atâţia câţi mai sunt, vor afirma că şi americanii s-ar implica în sprijinirea lui Putin.

Practic, nici nu mai contează dacă se va produce sau nu întâlnirea dintre preşedinţii Donald J. Trump şi Kim Jong Un. Acesta din urmă, cu ocazia recentelor Jocuri Olimpice de Iarnă din Coreea de Sud, a decis să înceapă apropierea de Coreea de Sud (până acum, au avut loc doar câteva întâlniri în zona de demarcaţie între bătrânii din Nord şi cei din Sud, separaţi ca urmare a Armistiţiului de la Panmunjom).

Interesul tuturor va fi aţintit la Washington şi Phenian, până vor trece alegerile de la Moscova, unde câştigătorul se cunoaşte deja. Evident, că Donald J. Trump a punctat aici, la capitolul imagine. Se repetă istoria din 1972, când SUA şi R.P. Chineză s-au împăcat.

Ce lipseşte din tabloul contemporan este imaginea României. România comunistă a stabilit relaţiile diplomatice cu Republica Populară Democrată Coreeană la 26 octombrie 1948. Nicolae Ceauşescu a vizitat Coreea de Nord în perioada 10-16 iunie 1971 şi, din nou, în 20 mai 1978.  După aceste vizite, Nicolae Ceauşescu a decis să abandoneze deschiderea spre Occident şi să creeze comunismul naţional românesc după model nord-coreean (preluând şi manifestările de mari dimensiuni de pe stadioane pe care le văzuse în Coreea de Nord), ceea ce a dus la intrarea regimului său pe panta descendentă, culminând cu înlăturarea sa violentă de la putere în 22 decembrie 1989.

Relaţiile româno-nord-coreene au fost menţinute şi după evenimentele din decembrie 1989, la 27 decembrie 1989, nord-coreenii recunoscând noile autorităţi de la Bucureşti. Astfel, directorii şi directorii generali din Ministerele Afacerilor Externe ai României şi Coreei de Nord s-au întâlnit la Phenian (februarie 2010, septembrie 2012, august 2015) şi Bucureşti (decembrie 2010, octombrie 2012). Adjunctul Ministrului Afacerilor de Externe al Coreei de Nord a vizitat România în cadrul unui turneu european în luna octombrie 2013.

România deţine mandatul de Reprezentare Locală a Uniunii Europene în Republica Populară Democrată Coreeană.

Cât priveşte relaţiile dintre România şi Coreea de Sud, ele au fost stabilite la 30 martie 1990. Datorită prezenţei celor două state de aceeaşi parte a baricadei, şefi de stat şi guvern ai României au vizitat Coreea de Sud în 1994, 2005, 2008, iar şefii de stat şi de guvern ai Coreei de Sud au vizitat România în 1996 şi 2006. La nivel ministerial, au avut loc vizite ale părţii române în 1991, 2001, 2010, 2013. Partea sud-coreeană a vizitat România în 1990, 2002, 2006 şi 2017 (când s-a semnat un memorandum la nivelul celor două Ministere ale Afacerilor Externe).

De departe cea mai cunoscută firmă sud-coreeană care activează în România este Daewoo, urmată de Samsung şi alte firme din domeniile tehnologiei, IT, construcţiilor de maşini, nave etc.

România este membră a Uniunii Europene şi deţine mandatul de Reprezentare Locală a Uniunii Europene în Republica Populară Democrată Coreeană. Oare Guvernul României cunoaşte acest fapt?

Delegaţia Parlamentului European pentru Relaţiile cu Peninsula Coreeană a vizitat, în perioada 16-22 septembrie 2017, Coreea de Sud (din delegaţie a făcut parte şi europarlamentarul român Maria Grapini, care, în calitate de Ministru-delegat pentru IMM, Turism şi Mediu efectuase o vizită în Coreea de Sud şi în 2013).

Relaţiile României cu Republica Populară Chineză au continuat şi după decembrie 1989, poate nu la intensitatea anterioară, dar cu siguranţă pot fi documentate beneficiile de ambele părţi. M-am numărat printre cei care au scris pe blogurile „Adevărul“, la 10 aprilie 2014, că influenţa Chinei va creşte considerabil.

Am auzit ieri, urmărind discursul politic al unui lider de partid, la congresul acestui partid, că în 2040, România ar putea ajunge „lider regional“ şi că în prezent, se află alături de SUA în promovarea păcii şi securităţii mondiale. Afirmaţia mi se pare de-a dreptul hazlie, dar poate că dacă acest lider tot a trasat „directivele“ Guvernului României, România ar putea să-şi ofere bunele oficii, deoarece are o experienţă îndelungată, aşa cum am încercat să arătăm în rândurile de mai sus. Până una alta, am auzit că Elveţia, ţara neutră cea mai cunoscută, ar putea avea rolul de mediator.

Totuşi, România este membră a Uniunii Europene şi, aşa cum am precizat, deţine mandatul de Reprezentare Locală a Uniunii Europene în Republica Populară Democrată Coreeană. Oare Guvernul României cunoaşte acest fapt? Să sperăm că poate rândurile de faţă îi vor reaminti acestei instituţii fundamentale că România poate juca o carte mare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite