Lecţiile administraţiei Trump în relaţia cu China sau „get-to-know-you”

Parafrazând o emisiune radio, „Întâlniri capitale“, la Washington s-a derulat zilele acestea un summit, cu conotaţii geopolitice globale, între preşedintele SUA, Donald Tump, şi preşedintele Chinez, Xi Jinping. Prea repede, ar spune unii, la nici 100 de zile de la instalarea noii administraţii la Casa Albă şi în toiul lansărilor de rachete balistice KN-15, nord coreene, cu rază medie de acţiune.

Rememorarea evenimentelor-filiera Kissinger

Înaintea summitului de la Mar-a-Lago, agenda discuţiilor fusese stabilită. Veţi spune: este normal. Da, dar modul în care a fost stabilită este important. Niciunul dintre preşedinţii SUA de după '90 nu s-a întâlnit cu omologul său chinez în primul an de la alegerea sa la Casa Albă. Odată terminate alegerile, în noiembrie-decembrie 2016 au avut loc o serie de întâlniri între preşedintele Trump şi membrii apropiaţi din staff-ul de campanie, la sediul său din Trump Tower, New York, cu personalităţi americane implicate de-a lungul timpului în relaţiile internaţionale (Richard Hass sau Henry Kissinger). Concluzia a fost că este necesar un canal de legătură, la nivel înalt, cu partea chineză. Cel care a fost nominalizat pentru această operaţiune a fost ginerele lui Trump, Jared Kushner. Agenda lui Kushner, în conformitate cu declaraţiile staff-ului de tranziţie al preşedintelui Trump, cuprindea măsuri de îmbunătăţire a relaţiilor dintre cele două state, în ciuda provocărilor deja existente datorate declaraţiilor din campania electorală. Kushner s-a întâlnit cu oficiali ai administraţiei americane pentru a analiza ceea ce aceştia au de rezolvat pe lina relaţiei sino-americane pentru a îndeplini promisiunile din campania electorală ale lui Donald Trump. Canalul a fost instalat, iar agenda stabilită de staff-ul lui Trump, Kushner şi oficiali chinezi de rang înalt. La summit, cei doi lideri au codificat ceea ce ajutoarele lor au stabilit, având în vedere implicaţiile extrem de importante pentru SUA, China şi regiunea Asia-Pacific.

Preşedintele chinez Xi Jinping este cel mai puternic lider chinez din ultimele decenii, fiind cel care arată muşchii Chinei în Asia în numele unei naţiuni tot mai puternice.

La mijlocul lui noiembrie, veteranul politicii americane, Henry Kissinger, s-a întâlnit cu preşedintele Trump, cu Jared Kushner şi cu generalul Michael Flynn. Preşedintele Trump i-a cerut lui Kissinger să călătorească la Beijing şi să-i transmită un mesaj verbal preşedintelui chinez Xi Jinping (foto dreapta). Xi, deşi este mai flexibil decât predecesorul său, Hu Jintao, a petrecut decenii în politica Partidului Comunist, fiind participant inclusiv la Revoluţia culturală a lui Mao. Preşedintele chinez Xi Jinping este cel mai puternic lider chinez din ultimele decenii, fiind cel care arată muşchii Chinei în Asia în numele unei naţiuni tot mai puternice. Kissinger, un om respectat în China, a plecat la Beijing unde s-a întâlnit, pe 3 decembrie 2016, cu preşedintele chinez, care, la rândul lui, a trimis un mesaj preşedintelui Donald Trump prin care solicita ca întâlnirea dintre cei doi să aibă loc cât mai repede. Trebuie ţinut cont de faptul că în China urmează în toamnă cel de-al 19-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, iar chinezii sunt în timpul pregătirilor pentru acest eveniment. În aceeaşi zi, Trump a vorbit la telefon cu preşedintele taiwanez Tsai Ing-wen, care l-a felicitat cu ocazia alegerii, provocând reacţia dură a Ministrului de Externe chinez. În ciuda acestor reacţii dure din spaţiul public, pregătirile pentru vizita lui Xi în SUA au continuat pe canalul controlat de Kushner. Pe 6 decembrie 2016, Kissinger s-a reîntâlnit cu Kushner şi staff-ul lui, încurajându-i pe aceştia din urmă să discute cu consilierul de stat Yang Jiechi (fost ministru de externe intre 2007-2013) şi cu ambasadorul chinez la Washington, Cui Tiankai (aceştia s-au întâlnit de două ori, pe 9 şi pe 10 decembrie 2016, cu oficiali americani conduşi de Kushner, la Trump Tower). La întâlniri, Yang a înaintat o listă cu solicitările chinezilor.

China dorea să se adopte un nou model de relaţii între marile puteri, adică preşedintele Xi propunea evitarea conflictului şi coordonarea eforturilor spre cooperare. Beijingul dorea, de asemenea, ca Trump să fie de acord cu proiectul grandios de dezvoltare a infrastructurii în regiunea Asia iniţiat de preşedintele chinez Xi - One Belt, One Road (O centură, Un drum). Lista conţinea referiri la faptul că Beijingul nu-şi doreşte interferenţe în ceea ce consideră interese naţionale, precum Taiwanul, Tibetul şi afacerilor interne ale Chinei. În schimb, chinezii sunt de acord să ofere propuneri de investiţii (nedezvăluite deocamdată) în economia americană pentru a ajuta la crearea de locuri de muncă. Canalul Kushner a fost folosit de chinezi pe parcursul tuturor pregătirilor summitului din Florida. Separat, la mijlocul lui noiembrie, Kushner s-a întâlnit cu liderul chinez a lui Anbang Insurance Group pentru că familia sa era implicată într-o afacere imobiliară finanţată de compania chineză. Negocierile s-au oprit din cauza criticilor primite privind un posibil conflict de interese. În cadrul administraţiei americane a apărut o rază de neîncredere în ceea ce-l priveşte pe Kushner, care ar putea încălzi prea mult relaţia cu China. Kushner este aliat cu Gary Cohn, consilierul economic al Casei Albe şi Secretarul Trezoreriei Steven Mnuchin în povestea apropierii de China. Şi totuşi, Kushner ştie că Trump a făcut din confruntarea Chinei în probleme de securitate şi de comerţ unul din stâlpii campaniei sale electorale.

Deja se vede o încălzire a relaţiilor între cele două, Kushner fiind cel, printre alţii, care l-a sfătuit pe Donald Trump să reafirme, în discuţia telefonică cu Xi din februarie 2017, că susţine politica unei singure Chine. Se pare că la discuţiile premergătoare summitului, vulturii republicani din Congresul de la Washington au rămas pe poziţiile tradiţionale de securitate în privinţa Coreei de Nord şi a evenimentelor din Marea Chinei de Sud. Cât priveşte comerţul sino-american, Trump a rămas lipit de politica naţionalistă a agendei electorale America first.

Donald Trump şi Xi Jinping în Florida FOTO thatsmags.com

Ce s-a discutat

Întâlnirea Xi-Trump va stabili tonul şi direcţia relaţiilor sino-americane pentru următorii câţiva ani. Summitul a fost necesar pentru a induce claritate şi stabilitate în această relaţie crucială pentru ordinea internaţională, odată ce relaţia a fost deteriorată şi adusă într-o formă de rivalitate existentă în timpul Războiului Rece. Disensiunile din zona maritimă a Mării Chinei de Sud, neînţelegerile din zona comerţului, ciocnirile în spaţiul virtual şi disputele referitoare la tratamentul organizaţiilor civile şi a celor de media subminează deja relaţiile SUA-China. Conflictul datorat modului în care sunt privite relaţiile sino-americane de cele două echipe - Bannon şi Peter Navaro pe de o parte, Ivanka Trump şi Kushner pe de altă parte - pot influenţa deciziile lui Trump referitoare la China. În aceste condiţii, crochiul de agendă stabilit de Departamentul de Stat era greu de susţinut.

Pentru Xi este important modul în care acest summit s-a desfăşurat, un succes pentru preşedintele chinez, având un efect pozitiv asupra elitei politice de la Beijing.

Importantă pentru Trump a fost o hartă a drumului de urmat, stabilită cu Xi, clarificând ce însemnă interesul naţional al SUA, dar şi problemele specifice pe care administraţia de la Casa Albă încearcă să le rezolve. Pentru Xi este important modul în care acest summit s-a desfăşurat, un succes pentru preşedintele chinez, având un efect pozitiv asupra elitei politice de la Beijing. Dacă întâlnirea urma să fie una de genul celei Trump-Angela Merkel, atunci aceasta putea fi considerată la Beijing ca o ratare şi cota politică lui Xi scădea dramatic înaintea celui de-al 19-lea Congres al PCC. Deşi summitul a fost unul desfăşurat cu discreţie, punctat de un atac cu rachete de croazieră împotriva Siriei (o fi fost şi un semnal către Coreea de Nord, partenera Chinei?!), câteva puncte discutate au fost strecurate presei.

Este clar că întâlnirea a fost una de „get-to-know-you”, adică de a face cunoştinţă. Şi în aceste condiţii, cei doi lideri au atins subiectele pe care şi le-au propus cu mai multă sau mai puţină profunzime. Cert este că au stabilit un mod de a discuta în viitor.

Să punctăm concluziile la care cei doi au ajuns.

• SUA va merge pe drumul ales în ceea ce priveşte descurajarea Coreei de Nord în folosirea rachetelor de orice tip şi eliminare programului nuclear. Trump, în mod repetat, a reiterat faptul că Beijingul nu face destule eforturi pentru a bloca programul nuclear al Phenianului. China pur şi simplu nu vrea să destabilizeze guvernul de la Phenian. Dacă relaţia economică între China şi Coreea de Nord este una solidă, relaţia politică este încă neconsolidată, Phenianul pendulând între Beijing şi Moscova. În aceste condiţii, Casa Albă se pregăteşte să rezolve singură problema dacă China nu va reuşi să se coordoneze cu partea americană în ceea ce priveşte stoparea programului nuclear nord-coreean. Ce ar însemna pentru Beijing lipsa unei cooperări cu Washingtonul? Sancţiuni severe la adresa companiilor chinezeşti care lucrează cu Phenianul, consolidarea sistemului de apărare aeriană al Coreei de Sud şi al Japoniei (este vorba de sistemul anti-aerian THAAD[1]) sau chiar acţiuni militare americane unilaterale împotriva Coreei de Nord. Timpul, conform unui oficial de la Casa Albă, se scurge foarte repede, iar lovitura din Siria cu rachete de croazieră avertizează despre o variantă ce poate fi utilizată şi în Peninsula Coreeană.
• Despre comerţul dintre cele două nu s-a discutat forte mult. Reducerea deficitului cu China este prioritatea de top a preşedintelui american, iar China, conform Secretarului Trezoreriei Steve Mnuchin, a înţeles că are nevoie de un mediu mai echilibrat pentru comerţ. Experţii în relaţii economice au apreciat că preşedintele Xi a pregătit un pachet de promisiuni şi idei pentru a tăia deficitul, dar niciuna din părţi nu a simţit nevoia să-l devoaleze. Administraţia Trump a declarat că există o urgenţă pe acestă cale şi că, în 100 de zile, secretarul Comerţului Wilbur Ross va creiona un plan care să îmbunătăţească comerţul şi să asigure creşterea cooperării, plecând de la discuţiile derulate la summitul de la Mar-a-Lago. Munchin a declarat că „vor lucra cu partea chineză pentru a realiza activităţi specifice cu impact pe termen scurt, dar şi pe termen lung”.
• Nici americanii şi nici chinezii nu au dorit discuţii despre mediu. SUA şi China sunt cei mai mari producători de emisii de carbon. Din această cauză, schimbările climaterice au fost un punct cheie în timpul administraţiei Obama. Wilbur Ross Jr., secretarul Comerţului, a declarat că „această problemă, importantă pentru comunitatea internaţională, nu a fost pe agendă”.
• Despre drepturile omului. Un sondaj al Pew Research, transmis către publicul american în zilele premergătoare summitului, arăta că 79% din americani cred că drepturile omului în China sunt o problemă serioasă. Nici Trump şi nici Xi nu au comentat pe această temă. În comunicatul dat de Rex Tillerson, secretarul de Stat, a fost notat faptul că preşedintele Trump „a punctat importanţa protejării drepturilor omului şi a celorlalte valori pe care americanii le consideră extrem de importante pentru naţiunea lor”. Rugat să elaboreze asupra subiectului, Tillerson a declarat că „nu a fost un subiect separat de problemele economice, militare sau de politică externă. Ele au fost înglobate în fiecare subiect, ceea ce însemnă că aşa vom lucra împreună”.
• Toate-s vechi şi nouă toate (Glossa - M. Eminescu). Cele două guverne au discutat despre stabilirea unui parteneriat la un nou nivel care s-a dovedit, în final, reîmpachetarea celui actual. Dialogul Atotcuprinzător dintre SUA şi China ia locul fostului Dialog Economic şi de Securitate între cele două şi are doi stâlpi în discuţii: dialogul privind aplicarea legii şi dialogul privind măsurile de securitate cibernetică (administraţia Obama a lucrat din greu pe tema securităţii cibernetice şi a presat China pentru mai multă cooperare în acţiunile de extrădare a suspecţilor de corupţie. Cât priveşte cooperarea în zona Mării Chine de Sud, cât şi în alte probleme maritime, discuţiile s-au axat pe schimburi de amabilităţi. „Preşedintele Trump a notat importanţa aderării Chinei la normele internaţionale în Marea Chinei de Sud şi de Est şi la starea de fapt, precedentă militarizării celor două zone” - conform celor declarate de secretarul de Stat, Rex Tillerson.
• Politica faţă de China, o afacere de familie. Jared Kushner şi soţia sa Ivanka au devenit jucători cheie în relaţia cu China. Explicaţia este prezenţa imediat după alegerile americane a lui Henry Kissinger în anturajul echipei Trump şi a deschiderii unui canal de comunicare cu Beijingul de omul care a trasat, în timpul administraţiei Nixon, calea de urmat în ceea ce priveşte relaţia cu China. Spuneam că Ivanka este şi ea parte în această relaţie prin participarea ei, cu ocazia Anului Lunar Chinezesc, la recepţia de la ambasada Chinei la Washington, în luna februarie 2017, împreună cu fica ei Arabella, care a studiat Mandarina. Arabella a participat şi în prima zi la summit ca translator al preşedintelui Xi la întâlnirea de la Mar-a-Lago.

Richard Hass, preşedintele Consiliului pentru Relaţii Externe, un NGO specializat pe problele geopolitice şi de relaţii internaţionale, spunea despre summit:

„Această întâlnire nu trebuie citită în cheia unui summit tradiţional prin evaluarea a câte aranjamente specifice au fost semnate sau câte promisiuni au fost livrate. A fost o oportunitate pentru noul preşedinte american şi echipa sa, din care niciunul nu are cunoştinţe despre China, să înveţe să înţeleagă ţara şi liderii ei. Chinezi au fost nerăbdători să înţeleagă mai bine cum este noul preşedinte, preşedinte care diferă în multe privinţe de foştii preşedinţi americani. Dacă au reuşit să evite o criză asupra comerţului şi să stabilească un mecanism de a coopera în privinţa Coreei de Nord, Mar-a-Lago poate fi văzută ca un succes.”

Casa Albă FOTO 123RF

Relaţiile din aripa de Vest a Casei Albe

Pentru a înţelege mai bine contextul de mai sus, o să facem o scurtă revedere a relaţiilor actuale de la Casa Albă din aripa de Vest. Odată cu numirea generalului H.R. McMaster în funcţia de Consilier de Securitate Naţională, lucrurile lăsate în dezordine de predecesorul său generalul Michael Flynn au început să fie aduse în matca lor. Astfel, fără a da interviuri, dar cu o hotărâre exemplară, generalul McMaster s-a impus în faţa staff-ului de la Casa Albă, fiind alături de Kushner, Choen şi Powell, cele mai importante figuri din administraţie din aripa de Vest. Donald Trump a dispus retragerea consilierului Steve Bannon din Consiliul Naţional de Securitate deoarece prezenţa sa nu mai era necesară odată cu plecarea lui Flynn. Se spune că Bannon a fost omul care l-a supravegheat pe generalul Flynn, considerat puţin cam impulsiv. De asemenea, restructurarea i-a readus în Consiliul de Securitate Naţională pe Directorul Comunităţii de Informaţii şi pe preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore. Decizia este considerată ca fiind o creştere a influenţei consilierului prezidenţial pentru Siguranţă Naţională, Herbert McMaster, dar nu numai.

Sunt câteva motive pentru care Bannon a fost scos din lista Consiliului Naţional de Securitate. Bannon nu are expertiză pe politică externă, fiind un admirator al partidelor naţionaliste europene de drepta care sunt sponsorizate de Kremlin. Ce ne spune această reducere a statutului lui Bannon: acesta intră în carantină! Bannon este un simpatizat a lui Putin, dar în condiţiile în care Assad a folosit arme chimice, fiind apărat de ruşi, o relaţie cu Moscova devine un pod prea îndepărtat. Noul centru de gravitaţie va fi format din McMaster, Tillerson, Kelly (Secretarul de la Homeland Security) şi Mattis. Aceştia sunt cei care vor pregăti direcţiile de politică externă ale SUA, incluzându-le pe cele care fac referire la Rusia, Siria, Coreea de Nord, Iran şi China. Bannon, cu temperamentul său naţionalist strident şi cu conceptul de deconstrucţie a administraţiei, a avut ciocniri în aripa de Vest şi cu directorul Consiliului Naţional Economic, Gary Cohn, în special pe temele din agenda preşedintelui. Cohn este înregistrat ca membru al Partidului Democrat, dar a crescut alături de Kushner în lunile din urmă şi este aliat cu adjunctul lui McMaster, Dina Powell (născută în Cairo dintr-o familie de religie Coptă, care a lucrat în administraţia Bush şi din 2007 a fost în echipa Cohn la Goldman Sachs). Aşa a apărut grupul de putere condus de Kushner, cel mai puternic, la ora actuală, din Casa Albă.

Bannon, deşi pleacă dintr-o zonă importantă pentru administraţia de la Casa Albă, rămâne un confident al preşedintelui Trump, cu care lucrează îndeaproape pe problemele de politică internă şi ceva din capitolul de politică externă. Nu numai ieşirea lui Bannon din Consiliul de Securitate Naţională este importantă. Generalul McMaster conduce acum Consiliul de Securitate Naţională, dar şi Consiliul Homeland Security prezidat de Tom Bossert. Până acum, cele două erau puse pe acelaşi nivel de importanţă. Restructurarea în aripa de Vest continuă cu plecarea lui K.T. McFarland, al cărui rol de adjunct al Consilierului de Securitate Naţională a fost în discuţie odată cu plecarea lui Michael Flynn. Se aşteaptă ca McFarland să fie numit ambasador al SUA în Singapore. Cu Flynn, Bannon şi McFarland ieşiţi din zona de Consiliului Naţional de Securitate, generalul locotenent H.R. McMaster devine cel care decide politica de securitate a SUA, politică pe care o supune aprobării preşedintelui. Avem acum o confruntare între două tabere cea ultra-naţionalistă a lui Bannon şi cea pragmatică a lui Kushner. Cât priveşte liderul de la Casa Albă, Kathleen H. Hicks, fost oficial la Pentagon şi actualmente la Centru de Studii Strategice şi Internaţionale, spunea:

„Deocamdată nu există o doctrină Trump pentru politica externă. Sunt numai caracteristicile omului care conduce: impredictibilitate, instinct şi lipsă de disciplină.”

Nu încerc s-o contrazic, dar se pare că în scurtul timp petrecut la Casa Albă, Donald Trump a învăţat extrem de multe lucruri. Va veni şi doctrina odată cu închegarea staff-ului din aripa de Vest a Casei Albe.

Istoricul atenian Tucicide

Capcana lui Tucidide

Întâlnirea de la Mar-a-Lago dintre preşedintele chinez Xi Jinping şi preşedintele Donald Trump este, fără îndoială, cea mai importantă reuniune de politică externă a încă tinerei administraţii Trump. Traiectoria următorilor patru ani depinde, în mare măsură, de modul în care cele două ţări interacţionează, depinde de modul în care vor evita o confruntare comercială sau militară. Pe termen lung, o relaţie bună sino-americană va defini modul de cooperare în rezolvarea crizelor globale, iar una rece va duce la accentuarea stării de impredictibilitate globală.

Trebuie să amintim că există şcoli de gândire care prezic că această relaţie va deveni una antagonică. Autorul istoriei Războiului Peloponezian, Tucidide, a fost invocat pentru faimoasa metaforă denumită Capcana lui Tucidide care explică faptul că există riscul unui război între două puteri, una globală şi una în creştere, aşa cum s-a întâmplat între Atena şi Sparta în vechea Grecie. Tucidide a oferit o puternică introspecţie în rădăcinile Războiului din Peloponez. El a identificat două elemente în dinamica confruntării: puterile în creştere devin conştiente de importanţa lor şi cer un acces mai mare la soluţionarea problemelor internaţionale, pe de-o parte, şi frica, insecuritatea şi determinarea în păstrarea statutul existent, pe de altă parte, pentru cei care deţin puterea. În cazul descris de Tucidide şi petrecut în sec. V B.C., Atena a răsărit ca un turn de civilizaţie cu progrese deosebite în filozofie, istorie, arhitectură, democraţie şi arta militară a războiului naval. Acest lucru a şocat Sparta, care pentru un secol a fost principala putere în Peloponez. Tucidide a considerat poziţia Atenei ca una normală datorită creşterii ei. Astfel, încrederea în sine, conştiinţa sa faţă de nedreptăţile trecutului, sensibilitatea sa la cazuri de lipsă de respect şi insistenţa ca aranjamentele anterioare să fie revizuite pentru a reflecta noile realităţi ale puterii au creat din Atena un inamic pentru Sparta. A fost, de asemenea, firesc, explica Tucidide, că Sparta a interpretat poziţia ateniană drept nerezonabilă, considerând că Atena este nerecunoscătoare şi ameninţă sistemul în care aceasta a înflorit şi s-a dezvoltat. Tucidide s-a concentrat pe schimbarea balanţei de putere dar şi asupra modului de a percepe situaţia de către liderii de la Atena şi Sparta. La acestea a adăugat o introspecţie asupra modului cum aceştia au strâns alianţele cu alte state în scopul echilibrării situaţiei (de aceea George Washington a declarat că America trebuie să fie atentă să nu fie încorsetată de alianţe). Când conflictul a izbucnit între oraşe de nivelul doi (clasificare ca importanţă după cea a Atenei sau a Spartei), Corint şi Corcira (acum Corfu), Sparta a considerat necesar să apere Corintul, iar Atena să apere aliatul său Corcira. Când războiul s-a terminat, după 30 de ani, Sparta a fost victorioasă, dar ambele state s-au ruinat, lăsând Grecia vulnerabilă în faţa perşilor.

Alt exemplu vine din Europa. Cu opt ani înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, regele Edward VII al Angliei a cerut Primului Ministru să-i explice de ce guvernul de la Londra a devenit neprietenos cu vărul său, Kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei, în loc să urmărească atent America, pe care el o vedea drept o mare ameninţare. Primul ministru a cerut o analiză de la cel care răspundea, în cadrul Ministerului de Externe (Foreign Office), Eyre Crowe, de relaţia cu Germania. Crowe a prezentat memorandumul său în ziua de Anul Nou 1907. Documentul este un diamant în analele diplomaţiei mondiale. Logica din raţionamentul lui Crowe este un ecou al celor scrise de Tucidide. Întrebarea centrală, aşa cum a fost parafrazată de Kissinger (foto dreapta) în cartea sa On China (despre China), a fost următoarea: „Creşterea ostilităţii între Marea Britanie şi Germania vine din capabilităţile Germaniei sau din cauza conducerii acestei ţări?” Crowe a pus-o puţin diferit: „Urmare a politici hegemonice şi a creşterii puterii maritime a Germaniei apare o ameninţare existenţială la independenţa vecinilor săi şi în ultimul rând asupra existenţei Angliei?” Răspunsul lui Crowe a fost ambigu: „capabilităţile sunt cheia”. Economia Germaniei a depăşit-o pe cea a Marii Britanii, aşa încât Germania a devenit nu numai o putere economică, dar a devenit şi o putere militară. Cu cea mai puternică armată din Europa la vremea aceea, Germania dezvoltă o forţă navală pe măsura puterii sale economice. Kissinger scria că „odată ce Germania şi-a asigurat puterea navală devenea o ameninţare pentru Anglia şi crea o incompatibilitate cu Imperiu Britanic”. La moartea lui Edward al VII-lea, în 1910, au participat la funeralii succesorul său George al V-lea, împreună cu Theodore Roosevelt, preşedintele SUA, şi cu Kaiser-ul Wilhelm al Germaniei. La un moment dat, Roosevelt (un fan al studiului puterilor navale şi campion al construcţie flotei militare americane) l-a întrebat pe Wilhelm dacă consideră necesară semnarea unui memorandum pentru oprirea cursei înarmărilor navale între Germania şi Anglia? La aceasta Kaiserul a răspuns că Germania este determinată să devină o putere navală de prim rang. A explicat că a „crescut în Anglia şi că se simte un englishman. În afară de Germania, îmi pasă de Anglia. Ador Anglia!”, a încheiat Kaiserul.

Când Franţa revoluţionară a ameninţat supremaţia Angliei asupra oceanelor şi balanţa de putere în Europa, Anglia a distrus flota lui Napoleon Bonaparte în 1805 şi a trimis armata sa în Spania şi la Waterloo. După restaurarea dinastiei Menji, în 1868, o modernizare rapidă a economiei şi a structurilor militare ale Japoniei au făcut ca aceasta să ameninţe supremaţia China şi Rusiei în Asia de est, rezultată în războaie în urma cărora Japonia a devenit liderul regiunii. Multe astfel de confruntări au sfârşit dramatic. O echipă de la Centru Belfer de Stiinţe şi Afaceri Internaţionale din Universitatea Harvard a analizat cazurile similare de-a lungul istoriei. În 12 din 16 cazuri din ultimii 500 de ani rezultatul a fost războiul. Când părţile au evitat războiul, au trebuit ajustări mari şi dureroase în atitudini, acţiuni nu numai de partea celui care aspira la un nou statut, dar şi de partea celui care era în pole-position. Nu ştiu cât de posibilă este o confruntare între cele două, dar ştiu că diferenţa între economia Rusiei şi cea a Chinei este enormă, cea chineză fiind o economie care cuprinde toate domeniile, fiind integrată în economia globală. Deci China are motive întemeiate să nu acţioneze din imprudenţă în relaţiile comerciale externe, aşa încât să nu cumva să plaseze interesele sale economice, cât şi stabilitatea politică internă unui risc major. Xi Jinping, la precedenta vizită în SUA, în 2015, la Seattle, a ţinut un discurs în care a vorbit şi de Capcana lui Tucidide. El declara:

„În primul rând, trebuie să citim corect intenţiile strategice ale fiecăruia apoi să construim un nou model de relaţii între marile puteri bazat pe respect reciproc, câştig similar în cooperare şi non-confruntare militară. Vrem să adâncim relaţia cu SUA în domeniile strategice. Vrem să vedem mai multă înţelegere şi încredere, mai puţină suspiciune în vederea evitării greşelilor de calcul. Ne bazăm strict pe judecarea faptelor pentru a nu deveni victimele hazardului, a informaţiilor false şi a greşelilor de calcul. Nu există o aşa numită Capcană a lui Tucidide în lumea actuală. Dar marile puteri pot crea, din timp în timp, o astfel de capcană în care ele însele să cadă.”

Într-o singură generaţie, o naţiune care nu apărea pe nicio evaluare mondială a sărit în Liga întâi. Niciodată în istorie o naţiune nu a crescut aşa de repede. În 1980, economia Chinei era mai mică decât cea a Olandei. Anul trecut, creşterea economică a Chinei era egală cu PIB-ul Olandei.

Trebuie să înţelegem că provocările geostrategice ale acestei ere nu sunt numai extremismul islamic sau Rusia. Creşterea Chinei va avea un impact deosebit asupra puterii SUA care a adus pacea şi prosperitatea timp de 70 de ani. Aşa cum declara fostul lider din Singapore, Lee Kuan, „implicarea Chinei în echilibrul lumii este aşa de mare încât balanţa globală trebuie schimbată. Nu poţi să pretinzi că acesta este un alt mare jucător. Acesta este cel mai mare jucător din istoria lumii”. Toţi ştim despre creşterea Chinei, dar puţini realizăm magnitudinea. Niciodată în istorie o naţiune nu s-a ridicat atât de repede, atât de sus şi în atâtea domenii ale puterii. Cum spunea fostul preşedinte al Cehiei, Vaclav Havel, „totul se întâmplă atât de repede încât suntem buimăciţi”. Pivotul Asia al administraţiei Obama s-a dovedit a fi o măsură înţeleaptă, deşi la vremea respectivă a bulversat cancelariile Europei.

[1] SUA şi Coreea de Sud au încheiat în iulie 2016 un acord de instalare a sistemului antirachetă după o altă serie de teste cu rachete şi încercări nucleare ale regimului de la Phenian. China, care susţine că sistemul antirachetă american THAAD (Terminal High Altitude Area Defense — apărare finală la mare altitudine) va aduce atingere propriei sale securităţi şi va spori riscurile de conflict în regiune, a decretat mai multe măsuri considerate în Coreea de Sud ca sancţiuni.