Karl Marx a avut dreptate?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„La Mulţi Ani, Karl Marx, ai avut dreptate“, titrează una dintre publicaţiile-fanion ale Occidentului, New York Times, într-un articol care aminteşte de una dintre publicaţiile-fanion ale Rusiei sovietice, Pravda.

Să vedem întâi unde n-a avut dreptate Marx.

N-a avut dreptate, în general, când şi-a descris viziunea sa economică, viziunile depăşită încă de la jumătatea secolului al XIX-lea. El a descris lumea ca pe o încleştare între două clase, proletariatul mai numeros şi elita capitalistă mai puţin numeroasă, dar „exploatatoare“, încleştare care face să meargă înainte istoria – şi care avea să ducă, în cele din urmă, la extinderea proletariatului la nivelul întregii societăţi, la dispariţia naturală a clasei de mijloc, şi la revolta naturală a proletariatului împotriva celor bogaţi. Nici una dintre predicţii nu s-a împlinit în ţările industrializate, la începutul secolului al XX-lea, în ciuda eforturilor unor anarhişti de a provoca revoluţii comuniste. În plus, Marx descria situaţia din Germania vremii sale, deja puternic industrializată, însă acea descriere nu se aplica pentru cea mai mare parte a lumii de atunci, aşa cum nu se aplică nici pentru mare parte a lumii e acum.

În mod paradoxal, prima ţară în care comunismul a fost încercat la scară largă, Rusia, era o ţară eminamente agrară, lipsită aproape în întregime de proletariat. La fel s-a întâmplat şi în China lui Mao. De aceea una dintre primele probleme ale „tovarăşilor“ sovietici şi chinezi a fost să-şi inventeze, pe repede înainte, proletariatul pentru a se potrivi „teoriei lui Marx.“ Cât despre ciocnirile foarte violente între proletari şi poliţie, activiştii şi anarhiştii marxişti aveau grijă să ducă agitaţia la paroxism şi să le facă foarte violente.

N-a avut dreptate nici când a spus că lumea se îndreaptă în mod natural spre comunism şi că acesta ar fi starea naturală a lumii. În toate ţările lumii unde comunismul a fost încercat, comunismul a fost impus în mod sângeros, prin revoluţii, şi menţinut prin minciună, propagandă, Gulaguri şi teroare. Şi peste tot a eşuat.

N-a avut dreptate nici când a spus că, o dată ajuns în comunism, proletariatul se va guverna singur. Niciodată, nicăieri, proletariatul nu s-a guvernat singur – la putere au venit dictatori sângeroşi, care au guvernat „în numele proletariatului“ până când comunismul avea să ajungă la maturitate. Şi au rămas la putere mult şi bine, şi unii dintre ei, precum Fidel Castro, s-au făcut dictaturi pe viaţă; alţii, precum Kim Ir-sen, şi-au întemeiat şi dinastii, cu dictaturi din tată-n fiu.

N-a avut dreptate nici când a spus că în noul paradis al proletariatului, în care nu mai există zei, deoarece aceştia şi-au pierdut divinitatea sau au murit, nu va mai exista nici un stat – şi că statul va slăbi din ce în ce mai mult, până va dispărea. Vedem cum, dimpotrivă, modelul care ia amploare peste tot în lume este acela al statului-colos, statului-control-freak, iar în ţările socialiste statul este din ce în ce mai puternic, nu din ce în ce mai slab. Existenţa şi perpetuarea statului, care controlează şi înlocuieşte familia, pare a fi cel mai important scop al societăţilor marxiste.

N-a avut dreptate nici când a spus că „religia este opiumul pentru mase“, „religion is the opiate of the masses“. Mulţi s-au supărat şi se vor mai supăra pe mine, însă, de câte ori aud formula asta, îl citez pe-un amic american care spune „yes, and atheism is the opiate of the sinner.“ În traducere, ar veni – „da, şi ateismul este opiumul pentru păcătoşi“. Cei care tot repetă chestia cu „opiumul popoarelor“ ştiu, în orice caz, despre religie mai puţin decât ştiu eu despre motoarele de rachete.

Mişcări sociale anarhiste şi radicale precum Black Lives Matter i se datorează în mod direct lui Marx, observă autorul. Aici are dreptate. Şi marxiştii moderni au grijă să-i arunce şi să-i aţâţe, în continuare, pe oameni unii împotriva altora. Pe albi împotriva oamenilor de culoare, pe bărbaţi împotriva femeilor, pe majoritari împotriva minoritarilor, pe oamenii „straight“ împotriva „gay-ilor“, şi chiar pe cei din interiorul „comunităţii LGBT“ unii împotriva altora, pe cei cu teoria de gen împotriva feministelor, de exemplu. Unde există o fisură între oameni, marxiştii moderni sapă un şanţ; unde există un şanţ între oameni, marxiştii moderni sapă o prăpastie; unde există un mic foc, marxiştii moderni vin cu benzina şi cu aruncătorul de flăcări şi creează o mare vâlvătaie. Şi nu e nimic nou, deoarece asta au făcut marxiştii cam dintotdeauna, deoarece asta înseamnă „progresul revoluţionar“ şi „ascuţirea luptei de clasă“ şi „mentalitatea revoluţiei permanente, până la victoria finală“ – chiar dacă, atunci când acea victorie va veni, tot ce va rămâne din lume va fi un cimitir.

„Numărul celor care îşi doresc o societate aşa cum o dorea şi Marx este în continuă creştere“, observă filosoful în finalul apoteotic, care îmi aminteşte de felul cum creştea şi la noi, an de an, producţia la hectar. Important e să crească numărul, să dea bine numărul pe hârtie, să vadă to’arăşii că Revoluţia a izbândit din nou.

„Impactul lui Marx asupra lumii este mai mare şi mai extins decât al oricărui alt filosof de dinainte şi de după el“, scrie filosoful care semnează articolul din New York Times. Este adevărat – şi se măsoară, concret, în peste 100 de milioane de victime ale Gulagurilor şi ingineriilor sociale comuniste din toată lumea, şi în alte sute de milioane de destine ciuntite şi distruse. Prin comparaţie, Holocaustul nazist, unul dintre cele mai oribile evenimente din istorie, a produs şase milioane de victime, iar infama Inchiziţie spaniolă – 30.000 de victime în 300 de ani.

Unde a avut, totuşi, dreptate Marx? A avut dreptate atunci când a spus că „istoria se repetă: întâi ca tragedie, apoi ca farsă“. Am văzut, până în 1989, tragedia care a început în fatidica lună octombrie a anului 1917, odată cu Revoluţia bolşevică din Rusia. Acum vedem farsa – când Occidentul pare că a căzut, iremediabil, sub lozincile vesele ale „totalitarismului soft“ adus de marxismul cultural. Din nefericire, şi farsa aceasta îşi are demonii ei – doi dintre ei au fost descrişi în ultimele decenii de doi mari papi, Ioan Paul al II-lea şi Papa Benedict al XVI-lea – „dictatura relativismului“ şi „cultura morţii“. Şi tot din nefericire, aceşti demoni continuă să facă victime; cele mai multe dintre ele necunoscute; foarte multe dintre ele prea mici, prea tinere şi prea slabe, sau prea bătrâne şi prea neputincioase pentru a mai fi pomenite fie şi în statistici. Din când în când, câte o astfel de victimă micuţă iese însă la lumină şi intră pentru un timp sub reflectoarele opiniei publice – cum s-a întâmplat, acum câteva zile, cu un copil din Marea Britanie condamnat la moarte „cu demnitate“, prin eutanasie pasivă nonvoluntară, „spre binele lui“. Şi atunci lumea se trezeşte pentru câteva minute din comedia pe care o jucăm cu toţii, plânge, se revoltă, înjură sistemul. Şi apoi se întoarce să citească în New York Times despre cum „a avut dreptate“ Karl Marx. (link aici către articol)

P.S.: Aud frecvent următoarea idee – când criticăm dictatura relativismului şi cultura morţii criticăm in corpore Occidentul, iar românii nu-şi pot permite să fie anti-occidentali.

În fapt, atunci când critic bolşevismul din Rusia sovietică, eu unul nu critic Rusia şi marea cultură rusă. Critic doar acea ideologie – ideologia marxistă, ateismul militant, rădăcini ale „culturii morţii" pe care o vedem şi în prezent extinzându-se în spaţiul occidental.

Când critic nazismul din Germania lui Hitler, eu unul nu critic Germania şi marea cultură germană. Critic doar acea ideologie, şi emanaţiile ei aberante, cum ar fi eugenia. Eugenie pe care o vedem devenind, acum, tot mai populară în Occident.

Când critic cultura morţii şi dictatura relativismului, despre care au vorbit pe larg Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea, şi mulţi alţii, eu unul nu critic Occidentul. Critic doar această ideologie, care din păcate a devenit foarte populară, în special în rândul unor elite occidentale. Şi, că vrem sau nu, România face acum parte din spaţiul cultural, politic şi economic occidental - aşa cum Australia sau Coreea de Sud fac şi ele parte din lumea occidentală. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite