Fake news strategic. Fenomenul anti-Trump

Russiagate s-a transformat deja într-o naraţiune obsesivă în Statele Unite ale Americii, după cum remarcă Michael Wolff autorul lucrării „Fire and Fury. Inside the Trump White House“. Este preşedintele Trump un preşedinte manciurian, adică un preşedinte al altora, străin de interesele publicului şi de interesele strategice ale statului american?

Analiză realizată de Lucian Dumitrescu*

Dosarul Steele, o combinaţie de Sexgate şi Russiagate, pretinde că da. Dacă însă dosarul Steele este un caz tipic de fake news strategic, adică de fake news care subminează simultan atât credibilitatea Casei Albe (legitimitate verticală) cât şi coeziunea comunităţii politice a cetăţenilor americani (legitimitate orizontală), atunci avem de-a face cu un climax al războiului informaţional. În acest caz, dosarul Steele capătă în sine importanţă secundară. Mai important devine alt aspect. Şi-anume raţiunile pentru care Casa Albă este supusă canonadei Sexgate şi Russiagate. Care sunt posibilele cauze ale fenomenului anti-Trump? Se poate vorbi de un război informaţional declanşat împotriva Casei Albe? Sunt întrebările la care-şi propune să răspundă acest text, care discută nu numai dosarul Steele, ci şi imaginarul de (in)securitate care a făcut posibilă construcţia acestui dosar.

Analiza are două premise. Prima dintre acestea se referă la înţelesul statului. Statul este terenul instituţional pe care se confruntă diferite grupuri de interese ce-şi prezintă, cu mai mult sau mai puţin succes, interesul particular ca interes general. Nu este vorba numai de grupuri de interese din zona privată. Este vorba în primul rând de instituţii ale statului, care influenţează politici publice sau decizii strategice. Statul american nu face excepţie, iar fenomenul anti-Trump poate fi decriptat plecând (şi) de la această premisă, întărită de o poveste simpatică inserată într-o lucrare care elogiază doctrina Reagan. Generalul Curtis LeMay, şeful de personal al forţelor aeriene, îl întrerupea brutal pe un ofiţer de rang inferior în timpul unei întrevederi în anii ’80. „Tinere, nu mai spune că Uniunea Sovietică este inamicul. Uniunea Sovietică este adversarul nostru. Marina americană este inamicul nostru.“ Viziunea lui Reagan, că Războiul Rece era o confruntare între Statele Unite şi Uniunea Sovietică pe care o câştigă America, a fost respinsă, ca fiind ineptă şi profund ideologizată, de Departamentul de Stat. În debutul anilor ’80, funcţionarii de aici încă vedeau lumea în termenii destinderii strategice (détente).  Preluată de Consiliul Naţional de Securitate, doctrina Reagan a continuat să fie respinsă de Departamentul de Stat, până la numirea lui George Schultz, şi chiar de o parte din CIA în timpul mandatului lui William Casey. În cele din urmă, a câştigat Războiul Rece. Statul american nu a fost şi nu este deci o structură monolitică, un exemplu de armonie şi consens instituţional. Cu toate acestea, fractura apărută în mandatul preşedintelui Trump între Casa Albă şi restul Statului american pare să fie fără precedent.

A doua premisă a discuţiei vizează zona dură a războiului informaţional. Nu orice ştire falsă distribuită de presa comercială înseamnă război informaţional. După cum nu orice refren propagandistic înseamnă război informaţional. Războiul informaţional se referă de regulă la ştiri false cu potenţial strategic, care decredibilizează fie înalţi demnitari ai statului, fie instituţii ale statului, cu consecinţa prăbuşirii legitimităţii statului respectiv, atât pentru proprii cetăţeni cât şi pentru partenerii internaţionali. Statul este perceput astfel ca sursă de dezordine sau de insecuritate. Ca factor de impredictibilitate. Pentru inculcarea acestei impresii sunt contestate fie capacităţile cognitive ale înalţilor reprezentanţi ai statului (nu au competenţa necesară pentru poziţia pe care o deţin), fie dimensiunea normativă a politicilor pe care le promovează (politici anti-democratice, anti-europene, pro-Rusia, care servesc interesului de grup şi nu celui general etc.). Distribuirea şi reproducerea  sistematică a ştirilor false cu potenţial strategic decredibilizează nu numai înalţii funcţionari publici şi instituţiile publice. Fake news strategic dezagregă şi comunitatea cetăţenilor, fundamentul democraţiei moderne într-o accepţiune republicană.

Dosarul Steele

Fostul spion britanic Christopher Steele FOTO Guliver / Getty Images / PA / Victoria Jones

Ce poate fi mai dăunător pentru imaginea unui candidat la funcţia supremă în statul american decât un scandal sexual? Răspunsul e evident: un scandal ce implică Rusia. De ce Rusia şi nu China? Pentru că un adversar de calibrul Uniunii Sovietice nu poate fi deconstruit şi desecurizat peste noapte, mai ales în cazul unei naţiuni imaginate prin excelenţă, aşa cum este America. Uniunea Sovietică a fost cel mai important adversar al Statelor Unite ale Americii. A fost singura entitate imperială care a şarjat America vreme de jumătate de secol, de multe ori cu acordul Washingtonului care a preferat status-quo-ul. În confruntarea cu Statele Unite, construcţii imperiale ca Japonia sau cel de-al III-lea Reich au sucombat rapid. Excepţionalismul american şi leadershipul global al Statelor Unite s-au dezvoltat în răspăr cu doctrina Brejnev. NATO a apărut pentru a contracara Uniunea Sovietică. Occidentul e o construcţie civilizaţională (democratică şi capitalistă) pusă în valoare, ca proiect civilizaţional, de Uniunea Sovietică. Astăzi, identitatea sacră a democraţiei liberale se confruntă cu iconoclasmul democraţiei suverane. Civilizaţional deci, raporturile dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică/Federaţia Rusă au fost şi continuă să fie simbiotice. Mai ales pentru partea rusă. Astfel de geografii morale au lăsat reziduuri sau inerţii emoţionale, de multe ori indelebile, atât în imaginarul de securitate al Statelor Unite, cât şi în acela al Federaţiei Ruse. Care nu e o victimă inocentă a naraţiunilor strategice americane, acesta fiind de altfel mesajul central pe care doreşte să-l acrediteze astăzi războiul informaţional al Federaţiei Ruse. Moscova este în primul rând victima propriei viziuni strategice, de tipul inconsistenţei de status. Nu poţi sta pe termen nelimitat la masa celor puternici doar pentru că predecesorii tăi au fost puternici.

Kompromatul deţinut de Kremlin împotriva lui Trump a fost calificat atât de preşedintele Federaţiei Ruse cât şi de preşedintele Statelor Unite ca fake news.

Înainte de Christopher Steele, fostul agent MI6, care a derulat o investigaţie despre Donald Trump în timpul campaniei prezidenţiale din 2016, ale cărei rezultate urmau să fie livrate Comitetului Naţional Democrat şi echipei de campanie a lui Hillary Clinton, a fost Franklin Foer. Fost editor al The New Republic, Foer lansa pe 4 iulie 2016, de ziua naţională a Statelor Unite, teza conspiraţiei Trump-Putin într-un articol publicat în Slate. Erau vehiculate atunci cinci teorii despre prezumtivul complot Trump-Putin. Prima arăta că Trump, cu o slăbiciune marcantă pentru autoritarism, dorea să obţină din partea lui Putin sprijinul pe care acesta îl acordase unor figuri europene celebre, precum Marine LePen sau Silvio Berlusconi. A doua teorie se referea la banii negrii proveniţi mai ales din Rusia, dar şi din China, pe care candidatul republican i-ar fi folosit în propria-i campania electorală, dar şi la o serie de afaceri murdare, pe care miliardarul Trump le camuflase cu sprijinul celor două „democraţii suverane“. Potrivit acestei teorii, Russiagate viza devoalarea modului în care Trump îşi clădise imperiul financiar. Tandemul Trump-Putin urma să distrugă Partidul Democrat afirma a treia teorie, în vreme ce a patra teorie susţinea că Trump a mers în Rusia, în 2013, cu concursul Miss Universe pentru a-l cunoaşte pe Putin. Pentru un miliardar afemeiat era o chestiune de status să fie introdus în cercul intim al lui Vladimir Putin. Ultima teorie, a cincea, era cea întărită de investigaţia lui Christopher Steele. Serviciile de informaţii ale Federaţiei Ruse deţineau informaţii compromiţătoare – înregistrări video şi audio cu perversiuni sexuale la care ar fi luat parte candidatul republican la Moscova, în 2013.  În concluzie, Trump era un candidat manciurian, după cum arată Michael Wolff în cartea Fire and Fury. Kompromatul deţinut de Kremlin împotriva lui Trump a fost calificat atât de preşedintele Federaţiei Ruse cât şi de preşedintele Statelor Unite ca fake news. Indirect, şi de Steve Bannon. Care confirmă că Trump a mers în Rusia, în 2013, şi pentru a-l cunoaşte pe Putin. La vremea aceea însă, miliardarul Trump nu valora nici cât o ceapă degerată pentru preşedintele Federaţiei Ruse.

Vladimir Putin FOTO EPA

De la catalogarea dosarului Steele ca fake news de către oficialităţi din Statele Unite şi din Federaţia Rusă au apărut cel puţin trei efecte instituţionale majore. Primul este declaraţia comună a CIA, FBI şi NSA, care anunţau, pe data de 6 ianuarie 2017, că Vladimir Putin ordonase, în 2016, o campanie de influenţare a alegerilor prezidenţiale din Statele Unite ale Americii. După Michael Wolff, declaraţia comună a celor trei agenţii de informaţii americane demonstra „consensul privind existenţa unei conexiuni abjecte, probabil aflată încă în derulare, între Trump, echipa sa de campanile şi guvernul Federaţiei Ruse“(p. 102). Al doilea eveniment instituţional major era prezentarea, pe 18 ianuarie 2018, de către republicanul Devin Nunes, Preşedintele Comisiei de Informaţii din Camera Reprezentanţilor, a unui raport oficial în care FBI şi Departamentul de Justiţie erau acuzate de încălcarea prevederilor Foreign Surveillance Intelligence Act. Raportul Nunes acuza FBI şi Departamentul de Justiţie că obţinuseră mandate de interceptare pentru Carter Page, un voluntar implicat în campania electorală a lui Donald Trump, în temeiul informaţiilor conţinute de Dosarul Steele. Însă Steele, o sursă de informaţii pentru FBI, îşi pierduse acest statut, de sursă credibilă, încă din luna septembrie, când, în cadrul unei interacţiuni cu Yahoo News, mărturisise natura relaţiei sale cu FBI.

În niciun document oficial emis de statul american nu există vreo menţiune legată de prezumtivul complot Trump-Putin pentru influenţarea alegerilor prezidenţiale din 2016.

Dincolo de faptul că aplicaţia FBI şi a Departamentului de Justiţie către Federal Intelligence Surveillance Court pentru monitorizarea lui Carter Page a fost depusă o lună mai târziu, în octombrie, cel mai grav era că solicitarea se baza pe informaţii neverificate, aşa cum avea să caracterizeze dosarul Steele chiar James Comey, directorul FBI, în iunie 2017, cu ocazia unei audieri. Raportul Nunes conţine şi mărturisirea făcută de Christopher Steele lui Bruce Ohr, funcţionar important în cadrul Departementului de Justiţie. Steele îşi dorea cu disperare ca Donald J Trump să nu ajungă preşedinte al Statelor Unite ale Americii, confesiune care dovedea „neutralitatea axiologică“ a fostului agent MI 6. În fine, al treilea efect instituţional major este punerea sub acuzare, în luna februarie a anului 2018, a treisprezece cetăţeni ruşi pentru implicarea în alegerile din 2016 de partea partidului republican. Rod Rosenstein, procurorul general adjunct al SUA şi cel mai înalt funcţionar din cadrul Departamentului de Justiţie care supervizează ancheta privind Rusia, declara că punerea sub acuzare a celor treisprezece cetăţeni ruşi nu conţinea nicio acuzare la adresa vreunui cetăţean american care să fi participat conştient la respectiva activitate ilegală. Rosenstein preciza totodată  că actul de acuzare respectiv nu conţine nicio dovadă că acţiunea de dezinformare derulată de cei treisprezece cetăţeni ruşi ar fi influenţat rezultatul alegerilor prezidenţiale din 2016.

Între aceste momente instituţionale reper ale Russiagate, Michael Flynn, fostul consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Trump, şi George Papadopoulos, fost consilier de campanie al candidatului Trump, dar şi alţi apropiaţia ai preşedintelui Trump, au admis că au minţit FBI în privinţa propriior contacte cu Rusia. Acestea sunt faptele. Iar concluzia este evidentă.

În niciun document oficial emis de statul american nu există vreo menţiune legată de prezumtivul complot Trump-Putin pentru influenţarea alegerilor prezidenţiale din 2016. Ca atare, cel puţin deocamdată, dosarul Steele este un exemplu elocvent de fake news strategic. Tot un exemplu evident de fake news strategic este meta-naraţiunea media creată în jurul Russiagate. O anumită parte a presei comerciale, cea mai influentă, continuă să întreţină această naraţiune obsesivă, cum o numeşte Michael Wolff, despre zvonul colaborării dintre Trump şi Putin pentru influenţarea scrutinului din 2016. Deocamdată însă, aşa cum remarcă procurorul general adjunct Rosenstein, nu există nicio dovadă că vreun cetăţean american a colaborat cu Rusia pentru influenţarea ultimelor alegeri prezidenţiale din Statele Unite.

FOTO Getty Images

Michael Wolff consideră că Russiagate foloseşte mai multor grupuri de interese din Statele Unite. În primul rând, Partidului Democrat, care susţine că nu există fum fără foc. Democraţii ar avea enorm de câştigat dacă dosarul Rusia ar conţine măcar o fărâmă de adevăr. În al doilea rând, Russiagate foloseşte Partidului Republican, cu precădere congressmenilor republicani, care au astfel la dispoziţie o pârghie pentru a-l controla pe „impredictibilul“ preşedinte Trump. De asemenea, serviciile americane de informaţii au de câştigat din dosarul Rusia. Îşi pot apăra astfel mai bine interesele. Nu în ultimul rând, FBI şi Departamentul de Justiţie au de câştigat. Dincolo de procuroarele care, după Wolff, îl urăsc pe Trump, o serie de promovări instituţionale pot apărea în funcţie de meandrele dosarului Trump (p. 98).

De departe însă, dosarul Rusia aduce cele mai mari deservicii Casei Albe, care nu era pregătită să gestioneze un astfel de episod. De fapt, dosarul Rusia nici măcar nu este despre Rusia, subliniază Wolff. Este un dosar care testează vulnerabilităţile lui Donald Trump. Şi-anume rezistenţă, toleranţă şi simţ politic (p. 98). Dar de ce ar avea cineva interesul să testeze aceste calităţi ale preşedintelui american, cu un dosar care afectează masiv credibilitatea Statelor Unite pe plan intern şi internaţional? Fenomenul anti-Trump, manifest prin rostogolirea sistematică a Russiagate în spaţiul public, se poate datora şi unor erori strategice comise de preşedintele american, fără nicio legătură însă cu prezumtivul complot Trump-Putin. Să le luăm pe rând.

Resetul americano-rus ratat de preşedintele Trump

Vladimir Putin şi Donald Trump FOTO AFP

Hal Brands pretinde, în American Grand Strategy in the Age of Trump, că preşedintele Trump a încercat să se abată de la anumite inerţii instituţionale ale establishmentului american, dar a fost întors din drum în ultimul moment. O inovaţie strategică marca Trump, precizează Brands, a fost intenţia preşedintelui american de a ridica sancţiunile impuse Federaţiei Ruse după criza din Ucraina şi de a reseta raporturile diplomatice dintre Washington şi Moscova. Ar fi întâmpinat însă o rezistenţă dură atât din partea Departamentului de Stat cât şi din partea Congresului American, fiind nevoit, în cele din urmă, să se replieze (p. 160). Pretinsa inovaţie strategică nu e tocmai o inovaţie, dacă ne uităm puţin în trecut. Până în prezent au existat patru reseturi ale raporturilor diplomatice dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică/Federaţia Rusă: cel iniţiat de George W. H. Bush şi Mihail Gorbaciov după terminarea Războiului Rece, Bill Clinton şi Boris Elţîn în debutul anilor ’90, Vladimir Putin şi George W. Bush după 11 Septembrie 2001, Barack Obama şi Dmitri Medvedev în 2009, după criza din Georgia. Istoria celor patru reseturi – prin reset se înţelege un nou început – anterioare ne oferă un model. Toţi ultimii preşedinţi ai Statelor Unite au fost autorii unui astfel de reset, iar resetul a fost realizat timpuriu, de regulă în debutul mandatului prezidenţial. Ce e cert deocamdată, este că dacă Donald Trump va reuşi să reseteze, pentru a cincea oară, raporturile dintre Statele Unite şi Federaţia Rusă, acest lucru nu se va întâmpla în prima parte a mandatului său.  Din acest punct de vedere, Russiagate pare să joace un rol important, dar precumpănitor este totuşi contextul strategic. Criza din Georgia, din 2008, stinsă întrucâtva de resetul iniţiat de administraţia Obama, nu s-a soldat cu anexări teritoriale, precum criza din Ucraina.

Michael Wolff include în Fire and Fury o serie de consideraţii strategice ale lui Steve Bannon, fostul strateg de campanie şi fost consilier principal al preşedintelui Trump. Este Rusia atât de rea?, se întreabă la un moment dat Bannon (p.6). Evident. Ruşii sunt băieţi răi, dar lumea este plină de băieţi răi, adaugă un Bannon care subliniază rolul major al Federaţiei Ruse pentru lămurirea situaţiei din Orientul Mijlociu. El precizează însă că, pentru Statele Unite, principalul inamic este China, „primul val al unui nou Război Rece“, aspect pe care nu l-ar fi priceput nici administraţia Obama şi nici intelligence-ul american (p. 6). Intervenţia lui Bannon pare să conţină o acuză subtilă la adresa intelligence-ului american, care n-ar fi operat o ierarhizare corectă a băieţilor răi din cauza unui imaginar de securitate preponderent anti-rusesc. Ieşind din zona imponderabilelor, cert este că inamicii, la fel ca naţiunile, nu pot fi inventaţi peste noapte. După cum nu pot fi deconstruiţi sau desecurizaţi peste noapte. Aşa cum spuneam, Uniunea Sovietică, singurul adversar imperial de durată al Statelor Unite, a generat emoţii specifice, sedimentate în imaginarul de securitate al Statelor Unite, emoţii ce pot fi reactivate de contexte particulare. Astăzi, aşa-numiţii Cold Worriors continuă să ocupe poziţii, poate chiar unele importante, atât în birocraţia americană, cât şi în aceea a Federaţiei Ruse. Nu e greu de intuit ce emoţii nutresc Cold Worriors din administraţia americană faţă de preşedintele Trump, când sunt bombardaţi mediatic cu scandalul Rusia.

Donald J. Trump vs. Statul american

În American Grand Strategy in the Age of Trump, Hal Brands contabilizează erorile strategice comise de Trump în primul an de mandat. Unele sunt exagerate, iar altele nu sunt noi. Le-au comis şi alţi preşedinţi americani. Dar una dintre acestea este specifică preşedintelui Trump. Este vorba despre lipsa de respect arătată pentru birocraţii din administraţia americană. Iată ce spune Brands. De la bun început, Trump şi-a arătat dispreţul pentru administraţia americană, iar Steve Bannon a promis încă din debutul anului 2017 că administraţia Trump va deconstrui birocraţia americană. Apoi au apărut exagerările. Semnificativ e că în Statele Unite exagerările preşedintelui Trump sunt exagerate apoi de presă.

„I-a comparat pe oficialii CIA cu naziştii, a propus tăieri masive de buget pentru Departamentul de Stat - în jur de 30%, în varianta iniţială a bugetului pentru anul 2017 - şi a lăsat neocupate sute de posturi din domeniul securităţii naţionale în primul an de mandat. Casa Albă a ocolit sistematic Departamentul de Stat şi alte departamente în legătură cu politici publice importante; Trump a acuzat public statul profund de subminarea mandatului său prezidenţial“ (p. 175).

Consecinţa acestei atitudini e uşor de intuit: demoralizarea şi marginalizarea profesioniştilor americani în materie de politici publice, cu efecte nebănuite asupra securităţii statului american. Cum se explică această atitudine neprietenoasă, eufemistic spus, a preşedintelui Trump pentru birocraţii americani? Să fie vorba doar despre faptul că preşedintele nu-i suportă pe birocraţii cu viziuni internaţionaliste, care se pare că sunt preponderenţi în departementele cheie ale Statelor Unite, după cum arată chiar Hal Brands (p. 158-159). Lucrurile sunt un pic mai complicate, aşa cum reiese din Fire and Fury. Inside Trump White House. Trump n-a înţeles niciodată ce-l motivează pe birocratul american să meargă la serviciu. Cum poate cineva să se mulţumească cu un salariu mai mic de 100 000 de dolari pe an? Steve Bannon i-a explicat că o bună parte a oficialilor guvernamentali au şi satisfacţii psihologice generate de  asocierea cu instituţii hegemonice. Astfel, aceşti profesionişti au sentimentul că lucrează pentru un scop supra-personal. Iar pentru ei, această identitate profesională este mai importantă decât satisfacţia miliardarului care caută obsesiv distincţia personală. Evident, preşedintele Trump n-avea de unde să ştie de celebra triadă hirschmaniană exit, voice and loyalty, aspect deloc condamnabil. Dincolo însă de incapacitatea de a empatiza cu mobilurile profesionale ale birocratului american, preşedintele Trump a fost autorul şi altor exagerări. În mod sistematic, el a făcut cu ou şi cu oţet serviciile de informaţii americane în timpul campaniei electorale din 2016, dar şi ulterior. Mesajul candidatului republican a fost unul frust. Serviciile de informaţii americane sunt incompetente şi duplicitare.

După terminarea campaniei electorale, generalul Flynn, consilierul pe probleme de securitate naţională a alimentat sistematic ostilitatea preşedintelui Trump faţă de serviciile de informaţii americane. La rându-i antiglobalist, generalul Flynn i-a împuiat capul preşedintelui Trump cu teorii care desconsiderau intelligenceul american, potrivit lui Michael Wolff (p. 103). De notat că prima vizită a lui Trump, în calitate de preşedinte instalat, a avut loc la sediul CIA din Langley, pe 21 ianuarie 2017, unde, dintr-un discurs abracadabrant, s-a înţeles totuşi că mass-media îi exagerase caracterizările din campania electorală la adresa serviciilor de informaţii. Demiterea lui James Comey, publicarea raportului Nunes şi toate mesajele prezidenţiale care zugrăvesc un FBI excesiv de preocupat de Russiagate, motiv pentru care nu-şi îndeplineşte atribuţiile curente, ca de pildă stoparea atentatorilor din şcolile americane, vădesc o comunicare strategică mai degrabă nestrategică a preşedintelui Trump, care continuă să critice public activitatea diferitelor departamente ale guvernului american. Altceva contează însă. Înainte de instalarea preşedintelui Trump la Casa Albă, Jared Kushner, ginerele preşedintelui, primea din partea unui important politician republican, al cărui nume nu este devoalat de Michael Wolff, următorul sfat, pe care-l redăm în original:

„If you fuck with the intel commmunity they will figure out a way to get back at you and you’ll have two or three years of a Russian investigation, and every day something else will leak out“.

Dacă este aşa, atunci Russiagate ar trebui să mai dureze cel puţin un an.

Donald J. Trump vs. Open Door Strategy

Donald Trump în Arabia Saudită FOTO EPA

Întocmai ca generalul Michael Flynn, fostul consilier pe probleme de securitate naţională care-i alimentase ostilitatea faţă de intelligenceul american, Donald J. Trump este un antiglobalist convins. Viziunea sa asupra politicii mondiale este excesiv de pragmatică, de tipul Realpolitik. Pe scurt, preşedintele Trump consideră că alianţele croite de Statele Unite după al Doilea Război Mondial sunt dăunătoare, întrucât, cu excepţia Americii, care îşi asumă riscuri şi pierde, toţi ceilalţi membri câştigă. Din acest motiv, se impune ca Statele Unite să adopte o viziune tranzacţională, mercantilistă chiar, în raporturile cu actualii parteneri. „Aceste idei sunt profund eronate“, consideră Hal Brands, care se pierde însă într-o explicaţie neconvingătoare. Putem admite că viziunea preşedintelui Trump conţine un sâmbure de adevăr. Însă America nu-şi permite să renunţe la propriul sistem de alianţe, dintr-un motiv evident. Atunci când dictezi regulile jocului, orice diminuare a propriei tale puteri relative este camuflată de sistemul strategic pe care l-ai forjat.

Dincolo însă de discuţia despre alianţele militare, viziunea preşedintelui Trump intră în coliziune cu economia internaţională, de pe urma căreia, în mod indiscutabil, Statele Unite au avut de câştigat. Mai precis, viziunea strategică a preşedintelui Trump e în răspăr cu ethosul care a animat strategia Open Door, reţetă ce a clădit economia americană, iar prin ricoşeu şi economia occidentală. Christopher Layne, un binecunoscut expert american în probleme de securitate, argumentează că toată gândirea strategică a Statelor Unite a fost subordonată, începând cu a doua parte a secolului XIX, viziunii Open Door, o ordine internaţională păstorită de Washington. Strategia Open Door avea doi piloni. Unul economic – constituirea unei economii internaţionale sub control american, ceea ce implica desfacerea sistematică a economiilor naţionale – şi altul politic – difuzarea democraţiei liberale pe plan internaţional (p. 30). Ideea pivot din spatele expansionismului economic american era evitarea tulburărilor sociale şi politice de acasă. Bunăstarea şi prosperitatea Statelor Unite depindeau astfel de accesul la pieţele îndepărtate, la materii prime şi materiale, şi la oportunităţi investiţionale (p. 31). Evident, nicio formă de naţionalism economic nu face casă bună cu strategia Open Door. De această dată însă, naţionalismul economic care şarjează strategia Open Door nu vine din exterior, de la aliaţi sau de la adversarii Americii.

Din 2017, susţinătorul naţionalismului economic este chiar preşedintele Trump. Vor profita Statele Unite de pe urma naţionalismului economic? Nu, dacă acceptăm ca axiomatică viziunea Open Door. De altfel, Brands condamnă intenţia lui Trump – nematerializată încă – de a impune tarife protecţioniste unor state precum China, Coreea de Sud, Japonia şi Germania, chiar cu riscul declanşării unui război comercial, precum şi ameninţările legate de anularea acordurilor  dintre Statele Unite şi Coreea de Sud sau a acelora care au instituţionalizat NAFTA.  Preşedintele Trump doreşte ca Statele Unite să aibă „deficite de cont curent pozitive“ cu toate statele cu care America are acorduri comerciale.

„Pentru Trump, toate aceste măsuri sunt alimentate nu atât de de dorinţa de a consolida un sistem comercial internaţional care a produs atât de multă prosperitate pentru Statele Unite ale Americii şi pentru lume, ci de impulsul de a întări suveranitatea şi libertatea de acţiune economică a Statelor Unite în detrimentul acestui sistem“ (p. 162-163).

Desigur, mai contează şi cum este distribuită prosperitatea produsă de sistemul comercial internaţional, atât în Statele Unite cât şi aiurea.  Dar e limpede că extragerea Statelor Unite din Trans-Pacific Partnership i-a adus preşedintelui Trump şi alţi inamici, din rândul establishmentului economico-politic. Cumva surprinzător pentru un istoric republican al marii strategii – dacă eşti democrat ai apetit mai scăzut pentru gândirea strategică şi grand narratives-, Hal Brands consideră că preşedintele Trump transformă America într-o naţiune dispensabilă nu prin atacurile la adresa NATO, ciondănelile cu aliaţii Statelor Unite, bâlbele din Siria sau prin lipsa de preocupare pentru soft-powerul american. Nu. Trump transformă America într-o naţiune dispensabilă prin viziunea mercantilistă şi naţionalismul economic (p. 168-169). Promovând, adică, principalii adversari doctrinari ai strategiei Open Door.

În loc de concluzie. America, o naţiune dispensabilă?

Cine şi-ar fi imaginat în urmă cu trei decenii, la terminarea Războiului Rece, că America va fi bântuită de stafia Uniunii Sovietice şi că va devoala din această cauză, tocmai în mandatul unui preşedinte republican, una dintre caracteristicile centrale ale statului slab: lipsa marcantă a consensului? 

Dosarul Steele este un exemplu clasic de fake news strategic. Cum un exemplu elocvent de fake news strategic este şi fantasma complotului Trump-Putin, reprodusă cu obstinaţie de reţelele centrale ale mass-mediei comerciale. Acest imaginar de insecuritate generat de Russiagate, coroborat cu faptul că în documentele oficiale ale statului american nu există nicio referire la complotul Trump-Putin, indică, cel puţin pentru moment, un alt palier al războiului informaţional, sugerat chiar de preşedintele Trump: they are laughing their asses off in Moscow.

Pentru aliaţii Americii, îndeosebi pentru aceia care au supralicitat strategic balansarea externă în detrimentul celei interne, este imperios necesar ca Statele Unite să rămână naţiunea indispensabilă.

Conceptul de America, naţiune indispensabilă a fost lansat în 1998 de secretarul de stat Madeleine Albright. America, naţiune indispensabilă este forma condensată a excepţionalismului american şi se referă îndeosebi la leadership-ul global al Americii. Din 1998, excepţionalismul american a fost testat de nenumărate ori, în nenumărate ocazii. În marea majoritate a cazurilor, America şi-a păstrat renumele. Dar retragerea din Irak, Primăvara Arabă şi asasinarea ambasadorului american Christopher Stevens, la Benghazi, în 2012, au dovedit că America poate fi şi o naţiune dispensabilă, după cum arată Vali Nasr. Semnificativ este că nu evenimentele de mai devreme au transformat America în naţiune dispensabilă. Ci lipsa de viziune care a dus la evenimentele respective. Adică o lipsă de viziune despre rolul pe care îl va juca America în lume.

Când viziunea de politică externă este ghidată doar de principiul Don’t do stupid things înseamnă ca lipseşte viziunea strategică, deficit care a provocat vacuumul geopolitic din Orientul Mijlociu. Iar lipsa de viziune strategică este asociată cu absenţa sau relativizarea excepţionalismului. Fiindcă unde lipseşte excepţionalismul, lipseşte şi viziunea strategică. Leading from behind, esenţa doctrinei Obama, este întrucâtva responsabilă pentru ce se întâmplă astăzi în Statele Unite ale Americii.

Cum va arăta excepţionalismul promovat de preşedintele Donald Trump? Nu ştim, va trebui să mai aşteptăm pentru a-i surprinde alura. Ce ştim deocamdată, este că pentru aliaţii Americii, îndeosebi pentru aceia care au supralicitat strategic balansarea externă în detrimentul celei interne, este imperios necesar ca Statele Unite să rămână naţiunea indispensabilă.

*Lucian Dumitrescu este Coordonatorul Consiliului de experţi LARICS.