Rusia revine la reţeta de succes: ocupaţia directă

După ce peninsula Crimeea fusese efectiv „luată cu japca” de statul rus de la o Ucraină timorată, slabă şi profund zguduită de schimbarea neprevăzută a puterii politice, ca efect al mişcării Maidanului, se părea că în Estul şi Sudul Ucrainei, Rusia nu mai avea interesul de a interveni direct, ci doar sprijinea subtil o insurecţie locală pro-rusă care cerea separarea de Ucraina şi alipirea la Rusia.

După ce treptat zona Odesa a redobândit liniştea (cine îşi mai aminteşte de cumplitul incendiu de la Casa Sindicatelor, la inceputul lunii mai, in care zeci de militanţi rusofoni şi-au găsit sfârşitul?), odată cu alegerea ca preşedinte a lui Poroşenko, armata ucraineană pare că şi-a revenit miraculos şi a incercuit „pungile” cu rezistenţii pro-ruşi din Donetsk şi Luhansk. Desigur a contat şi sosirea unor ajutoare militare occidentale, mai ales din partea statelor NATO.

Odată ce a devenit clar că separatiştii pierd in medie câte 10-15 oameni pe zi şi multe echipamente militare, liderul rus Putin pare să fi realizat că e doar o chestiune de timp până ce Ucraina îşi va recupera teritoriile estice prin forţa armelor. A incercat in van să sensibilizeze opinia publică occidentală arătând că Ucraina chipurile ucide cetăţeni nevinovaţi, nu a scăpat de sancţiunile economice şi politice, ba chiar le-a văzut intensificate după doborârea de separatişti (folosind armament rusesc) a avionului malaezian plin de cetăţeni occidentali. Aşadar, in lipsă de idei mai bune, Putin pare să fi revenit la scenariul „soldăţeilor verzi” care au ocupat Crimeea, trimiţând direct sute sau mii de soldaţi ruşi spre a trece graniţa in Ucraina şi a se da drept separatişti locali. Trucul nu a ţinut: pe de-o parte Ucraina a ripostat dur (cum nu făcuse in Crimeea), a ucis şi capturat soldaţi ruşi, pe de altă parte Occidentul a devenit tot mai instrasigent cel puţin la nivel economic. Secretarul general al NATO, Andres Rasmussen, dă asigurări că la summitul din Ţara Galilor, Alianţa îşi va consolida semnificativ prezenţa militară pe flancul estic, cu toate că ştie prea bine că state precum Franta si Germania, ori Spania, se opun existenţei unor baze militare aliate premanente in Polonia, ţările baltice ori România.

Dar oare cât de gravă e situaţia in teren? In realitate, există deja un război intre Rusia şi Ucraina: forţe ruse trec graniţa şi atacă trupele ucrainene, ajutând separatiştii locali, se iau prizonieri (si se organizează adevărate ritualuri de expunere si umilire a acestora, amintind de episodul „Furcilor caudine” din anul 321 I.C., cand legiunile romane capturate de către samniţi intr-un defileu muntos ingust au fost umilite, adică forţate să treacă pe sub un fel de jug, spre a scăpa cu viaţă), există chiar un câmp de luptă. Lipseste doar declara'ia oficială a stării de război, cu toate că azi (28 august) preşedintele Porosenko a denunţat o invazie rusească directă in ţara sa. E un război nedeclarat, asimetric, hibrid (luptă impreună forţe militare regulate si gherile: militiile separatiste ale republicilor fantomă din Donetsk şi Luhansk, ajutate de militari ruşi, respectiv batalioanele Donbass şi forţele paramilitare ale Pravi Sektor care sprijină armata ucraineană). Rusia ştie că posibilitatea ei de a manipula şi a induce in eroare statele occidentale e tot mai mică, dar nu renunţă pentru că a pierde estul Ucrainei e perceput ca o catastrofă geopolitică majoră. Oare Ucraina va indrăzni totuşi să declare război Rusiei sau va lua act doar de starea de fapt, anunţând că iniţiază apărarea contra agresiunii care s-a produs? Conform Cartei ONU, niciun stat nu renunţă la dreptul său legitim (fiind natural) de a se apăra (singur sau colectiv), fiind vorba de una dintre ipotezele de război legal.

Stratagema convoiului umanitar nu a ajutat prea mult Rusia, fiind clară dorinţa Moscovei de a forţa graniţa Ucrainei. A unui stat care luptă pe cont propriu căci nu face parte din nicio alianţă sau pact de apărare colectivă care să îl protejeze. Rusia ştie că NATO nu va interveni pentru Ucraina, nefiind un stat membru şi pe fondul divizării dintre aliaţii estici şi cei vestici. Când preşedintele Franţei afirmă că „Dacă se va adeveri că militari ruşi sunt prezenţi pe pământ ucrainean, acest lucru ar fi intolerabil şi inacceptabil'” el evită să completeze acest enunţ cu o parte mai “contondentă”, dincolo de sancţiunile economice déjà aplicate de UE, SUA, Japonia şi alte state. Şi, desigur, nu renunţă la a vinde ruşilor platformele navale de tip Mistral, cu care Moscova poate controla accesul maritime al micilor săi vecini şi cu care poate organiza chiar şi invazia militară. Între timp Rusia, prin vocea lui Lavrov, anunţă (mai bine zis ameninţă) că vor urma noi convoaie umanitare, deşi Ucraina nu le doreşte şi le va pune iar beţe în roate. E desigur tot un gest de umilire a vecinului mai slab, în logica jocului de putere. Dar probabil şi o tehnică de a forţa introducerea unor arme in Ucraina, aşa cum afirmau surse din NATO şi cu ocazia primului convoi.

În acelaşi timp, S. Lavrov, seful diplomatiei moscovite, dă asigurări că Moscova nu doreşte ca Ucraina să se dezintegreze, ci doar să respecte drepturile etnicilor ruşi:

„Noi respectăm pe deplin rezultatul (referendumurilor din mai de la Lugansk şi Doneţk) şi ne pronunţăm pentru ca ceea ce a fost votat de cetăţenii din sud-estul Ucrainei să se realizeze pe calea negocierilor. Interesul nostru este de a prezerva importanta populaţie rusă din Ucraina pentru ca această ţară să fie una agreabilă pentru ruşii care trăiesc în ea'”.

Statisticile ONU arată că la mijlocul lunii august existau deja 2.000 de decedaţi, mii de răniţi şi sute de mii de refugiaţi interni şi externi. Desigur că faţă de războaiele civile din Siria şi Irak, cifra pare o glumă (doar în Siria există peste 180.000 de morţi în războiul civil aflat în desfăşurare), dar la nivel european este extrem de gravă. Siria şi Irak sunt state eşuate, Ucraina nu incă, deşi are o parte dintre elementele specific (clivaje etno-religioase ce au condus la război civil, vecini agresivi, economie afectată de grave probleme structurale).

Un lunetist este prins de mulţime şi forţat să îngenuncheze în faţa florilor puse în semn de omagiu pentru victimele violenţelor din Kiev   FOTO Getty Images

Devine clar ca lumina zilei că Rusia vrea să impiedice succesul militar al Kievului, să provoace mari pierderi armatei ucrainene prin gherila urbană, sporind direct forţa rebelilor şi compensând pierderile acestora prin soldaţi ruşi “de import”. Dacă in Crimeea, Putin a reuşit scenariul anexiunii mascate sub forma unui referendum cu rezultate garantate inclusiv de prezenţa unor forţe militare masive (amintind desigur de faimosul Anschluss sau “conexare-unificare” realizat de Hitler prin incorporarea Austriei la Reich), acum el pare gata să plătească imensul preţ economic (şi politic, desigur) al sancţiunilor şi să determine Kievul să accepte cel puţin un grad foarte mare de autonomie pentru rusofonii din Est, o anumită formă de federealizare, în paralel cu garanţii că Ucraina nu va adera nici la NATO, nici la UE, aşadar cantonându-se în neutralitate. O asemenea “neutralitate” a unui stat care are trupe de ocupaţie ale altuia pe teritoriul său (Crimeea) aminteşte de cea a Republicii Moldova căreia Rusia i-a luat de facto Transnistria, iar apoi a presat-o să stea departe de NATO.

Desigur, occidentalii au inţeles demult că pentru Rusia viitorul Ucrainei şi configuraţia teritorială a acesteia sunt mize imense. Faimosul Henry Kissinger a atras atenţia încă din ziua „debarcării” fostului preşedinte Ianucovici că Rusia nu va accepta să piardă Ucraina şi nu o poate vedea ca pe un stat vecin pur şi simplu. De aceea, atât în UE cât şi în SUA, există destule voci avizate care afirmă că doar o Ucraină federalizată şi neutră (scenariul finlandizării) ar putea fi acceptabilă pentru Rusia.

„Rusia, un adversar formidabil al Occidentului”

Într-un recent studiu publicat de revista Foreign Affairs, cunoscutul analist politic american John Mearsheimer (din şcoala neorealistă de tip “ofensiv”) se arată contrariat de faptul că noi, cititorii occidentali standard, credem că Rusia e vinovată pentru dezastrul din Ucraina cand de fapt vina aparţine în cea mai mare parte “SUA si aliaţilor lor europeni”! Concret, cu ce a “greşit” Occidentul? E vorba de extinderea NATO si a UE înspre spatiul controlat de Rusia, de propagarea valorilor occidentale catre statele din fostul spaţiu sovietic, de fonduri date unor ONG-uri locale care luptă pentru democratizare. Cel mai mare coşmar geopolitic al Rusiei e să aibă baze militare şi armate occidentale in zone precum Georgia si Ucraina, să rivalizeze cu spaţiul economic european, aşadar să piardă o parte din sfare sa de influenţă în celebra vecinătate apropiată. Un eventual succes al democraţiei liberale in aceste state vecine, urmat de prosperitate economică sub umbrela UE şi eventual protecţie militară sub cea a NATO ar putea reprezenta începutul sfârşitului pentru regimul lui Putin, dând apă la moară contestatarilor din interior. Astfel că ripostând, Putin, în numele ruşilor conservatori-imperialişti care îl susţin (peste jumătate din populatia ţării, cel puţin), apără nu doar un ideal geopolitic rusesc, o tradiţie imperială, o zestre culturală ci şi soarta unui regim pe care el îl personifică. Acel regim de mână forte care anulând democraţia şi statul de drept aduce in schimb prosperitate economică, pretigiu, forţă şi respect în relaţiile externe. Nu degeaba Orban al Ungariei si Erdogan al Turciei se revendică din modelul putinist.

Argumentele lui Mearsheimer se învârt aşadar în jurul ideilor de putere, balanţă, sferă de influenţă şi descurajare. Degeaba doreşte Ucraina să adere la instituţiile Occidentului, câtă vreme Rusia are puterea de a o impiedica: „adevărul trist e că puterea (forţa) adesea se impune cand e vorba de politicile marilor puteri”. În fond, continuă argumentaţia, nici Cuba nu a fost lăsată de americani să se alieze militar cu URSS in anii 60 ai secolului trecut şi să aibă pe teritoriul ei arme balistice sovietice. Astfel încât, SUA şi europenii „au dreptul de a respinge aceste cereri” (ale Ucrainei) de aderare la UE si NATO, deoarece Kievul a adoptat o politică externă cu efecte nefaste („wrong-headed foreign policy”).

Discursul analistului american, acceptabil până în acest punct, devine însă periculos când incearcă să ne convină că Rusia nu va fi un inamic pentru Occident, fiind o putere in declin, ba chiar Washingtonul are nevoie de Moscova in tranzitia din Afganistan, în gestionarea crizelor din Siria, Irak si chiar, pe termen lung, pentru a putea contracara China! Aşadar mesajul e simplu si tăios: nu ajutaţi Ucraina prea mult deoarece nu constituie un interes strategic vital, Rusia trebuie înţeleasă şi menajată pentru că oricum e singura dispusă să meargă inclusiv la război pentru a controla Ucraina si oricum marele adversar sistemic al SUA e China, nicidecum Rusia! Un exemplu de discurs geopolitic „raţional” menit să elimine dilemele morale şi etice legate de tolerarea agresiunii.

Deşi cea mai mare parte a argumentelor par de bun-simţ, trăiesc cu senzaţia că s-a ajuns deja prea departe si că Rusia a redevenit totuşi un adversar formidabil al Occidentului, cu toate că există la ea, evident, multe elemente de declin socio-economic. Sau poate tocmai de aceea – se stie că a fi agresiv in exterior e un mod de a camufla declinul intern si nemulţumirile domestic. E vorba de ciocnirea unor ideologii, a unor filosofii incompatibile şi de succesul unui model de regim politic incarnat de Vladimir Putin si acoliţii săi. Nu e suficient să constaţi precum liderii europeni Hollande si Merkel că prezenţa trupelor ruse in Estul Ucrainei e inacceptabilă (bun, aşa o fi, şi mai departe ce facem?) şi că peninsula Crimeea e sub ocupaţie, trebuie trasate nişte “linii roşii” pentru Rusia, pe care să le inţeleagă şi să le accepte sau să se teamă să le incalce. Nu e vorba numai de Ucraina ci in general de tendinţa de a redesena graniţele in Europa de Est, mai ales prin forţă. Unilateralismul Rusiei de azi il aminteşte pe cel al fostului preşedinte american G.W. Bush jr.din anii 2002-2003, atunci cand a pregătit minuţios invadarea Irakului, cu toate că Bush nu s-a gândit să anexeze o parte din Irak…

Un alt argument de bun-simţ e acela că nu putem şti de fapt cât de revizionistă e Rusia. Vrea doar incă o bucată din Ucraina, sau doar drepturi pentru rusofoni? Se multumeste cu Transnistria sau cere toată Republica Moldova?  Ori cumva urmăreşte să demoralizeze Occidentul, să il decredibilizeze, pregatind terenul unei alianţe cu alte puteri revizioniste din Eurasia si eventual din Orientul Mijlociu? Chiar dacă acum peste o sută de mii de rusofoni din Ucraina de Est s-au refugiat in Rusia, patria lor etnică, din cauza luptelor din zona Donetsk-ului, să nu credem că Moscova acceptă situaţia. Ea nu primeşte fugari spre a renunţa la pământul locuit candva de aceştia iar idealul de tip “Novorossia” va continua să existe chiar şi după ce Vladimir Putin va dispărea ca individ biologic şi politic. Imaginarul patriotic şi geopolitic al ruşilor nu poate fi reformat peste noapte. Nu doar că Ucraina e un stat tampon si locul pe unde trec marile conducte de gaz ci şi parte a Rusiei istorice, aşa cum s-a format aceasta in Evul Mediu. Face parte din “hărţile mentale” ruseşti.

Mulţi ruşi ii văd pe ucraineni ca pe nişte fraţi mai mici, recalcitranţi şi care au apucat-o pe drumuri greşite, în opinia lor fiind aşadar normală puţină “chelfăneală” în familie.

Presupunand că cei mai multi ucraineni rusofoni refugiaţi in Rusia nu vor mai dori sau nu vor mai reuşi să revină in Ucraina, prezenţa acestei diaspore agitate va invenina şi mai mult pe viitor relaţiile dintre Kiev si Moscova, dacă nu cumva va servi si de pretext pentru un război de cucerire, pur si simplu.

Recentele discutii de la Minsk nu au adus rezultate tangibile ci doar bune intentii şi promisiuni de a continua negocierile. Insă măcar cei doi preşedinţi inamici au stat faţă in faţă si au discutat, sub ochii comunităţii internaţionale. Intre timp, Rusia nu se mai multumeşte să ajute indirect, cu arme, bani si instructor pe separatist, ci le trimite in ajutor blindate, tehnică de luptă şi soldaţi peste graniţă (fără insemne oficiale si fără tăblite de inmatriculare), sau execută tiruri de pe teritoriul său asupra poziţiilor armatei ucrainene. Ucraina, prin vocea preşedintelui său, a denunţat invazia, ocuparea oraşului Novoazovsk nu de către separatişti locali ci chiar de soldaţi ruşi, şi a cerut sprijin militar masiv din partea UE. Disperat, ambasadorul ucrainean la UE a afirmat că “ajunge cu conivenţa şi calmarea agresorului.”  Rusia si-a direcţionat asadar atacul spre orasul Novoazovsk, pe ţărmul Mării Azov, mai la sud de linia Donetsk –Lugansk. Sunt două scenarii majore: fie urmăreşte să cadă in spatele forţelor ucrainene care ii asediază pe rebeli şi să le incercuiască, venind dinspre sud (Mariupol-Novoazovsk) spre nord, fie să cucerească litoralul acestei mări si să realizeze conexiunea terestră cu peninsula Crimeea pe axa Taganrog-Mariupol-Genichesk (momentan nu există aşa ceva iar construirea unui pod peste Stramtoarea Kerci va necesita timp şi bani). Ori poate doar să pună presiune pe guvernul de la Kiev să accepte majoritatea condiţiilor puse de rebeli, din teama de a nu vedea estul şi sud-estul ţării ocupate militar de Rusia.

Porosenko şi-a anulat vizita in Turcia (ratând ceremonia de inaugurare a presedintelui Erdogan) si se află in consultări cu apropiatii săi, convocand si sesiunea de urgenţă a Consiliului Naţional de Securitate si Apărare. Probabil că acum isi pune intrebarea cum să-şi anunţe partenerii din UE si SUA că ţara sa e de facto si de jure in război cu Rusia, fără să pară că a aşteptat şi s-a pregătit de război. Cu toate că, repet, in sistemul legal al ONU, autoapărarea e permisă şi văzută ca solutia firească, odată ce au eşuat tentativele diplomatice de mediere a conflictului iar descurajarea strategică nu a funcţionat. Ramane de văzut cum se va acomoda paradigm legalistă cu cea a puterii, invocată anterior de scoala de gandire neorealista (ofensivă) a lui John Mearsheimer, pentru că dreptul internaţional se impune extreme de greu in dauna marilor puteri, atunci cand e vorba de mize existenţiale….