Ameninţările Rusiei: retorică demonstrativă, punere în gardă sau semnal de conflict major?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
vladimir putin

Cred că, deocamdată, toate laolaltă, în contextul în care liderii de la Kremlin văd cum, treptat dar sigur şi rapid, în ciuda speranţelor pe care le nutriseră înainte şi imediat după alegerea lui Trump, Rusia este înconjurată de un lanţ de sancţiuni din ce în ce mai dure şi fără şansă de a fi revocate sau atenuate în viitorul apropiat.

Asta în paralel cu loviturile care încep să se contureze împotriva aliaţilor Rusiei, cei în care Moscova a investit mult, politic, economic şi militar în încercarea de a reconstitui capete de pod în zonele mai vechi de influenţă, pierdute după căderea Cortinei de Fier.

În disperare de cauză, simţind efectele economice din ce în ce mai vizibile ale sancţiunilor europene, americane şi internaţionale, Rusia are acum o problemă deosebit de serioasă. Izolarea internaţională are efectul unei „puneri cu spatele la zid“, cu atât mai dureroasă cu cât, pe fond, aspiraţia fundamentală a „noii Rusii“ era tocmai recunoaşterea locului ei de mare putere şi obţinerea unui loc în tratativele care se poartă acum pentru refacerea ordinii mondiale şi a echilibrelor de putere. Dureroasă situaţie, spun, deoarece strategii de la Kremlin au în faţă, după atâta timp de escaladare a tensiunilor, doar două opţiuni majore. Prima ar fi să cedeze în faţa cererilor foarte limpezi ale lumii occidentale: restituirea Crimeei către Ucraina şi retragerea oricărui sprijin către aşa-zisele republici separatiste din estul Ucrainei. Logic, opţiune imposibilă pentru Preşedintele şi candidatul prezidenţial Vladimir Putin care şi-a clădit prestigiul intern tocmai pe aceste mişcări, înţelese de susţinătorii săi drept tot atâţia paşi pe drumul proiectului de refacere a Marii Rusii. Un pas înapoi ar fi fatal pentru cariera sa politică deoarece şi-ar pierde aura de „erou reîntregitor“ al naţiei dar şi, poate cu mult mai important, ar provoca o reacţie dură a sistemului de forţă, acum dopat cu tot ceea ce Rusia mai are ca resurse, zona militar-industrială fiind beneficiara unor injecţii financiare de dimensiunile celor făcute pe timpul Uniunii Sovietice. A doua opţiune este să se meargă mai departe pe drumul actual. Dar cât de departe? Acceptând ce tip de raţionamente limitative pentru a nu declanşa un conflict global? Împotriva cărui inamic, deschizând câte fronturi?

image

Întrebări deloc uşoare deoarece şi alianţele Rusiei par să evolueze şi ele destul de rapid, în ritmul ambiţiilor proprii ale aliaţilor respectivi, dornici să-şi asigure propria lor supravieţuire dar şi, în cazul celor majori, gata să-şi negocieze soluţii de susţinere a prezenţei lor la masa principală a puternicilor lumii.

Un exemplu în acest sens l-ar putea constitui China, aliată a Rusiei în Organizaţia de cooperare de la Shanghai (inclusiv pe dimensiunea militară) dar care, pe de altă parte, are nevoie să-şi securizeze cele două centuri din Noul Drum al Mătăsii şi, înainte de toate, capetele de pod în Europa. Lucru pentru care are nevoie de linişte şi predictibilitate în mai multe dintre statele UE din estul şi sud-estul european, dar şi de o stare non-conflictuală cu Flota americană din Mediterana şi cu cea din Oceanul Indian. Sau cazul Indiei, cu propriile sale tensiuni tradiţionale cu Pakistanul sau cu China, adevărat dispunând de o forţă de lovitură nucleară, dar departe de a fi pregătită, în condiţiile mizeriei economice interne, să-şi dorească angajarea într-un conflict regional şi global doar pentru a urma interesele Rusiei. Cordonul de „izolare sanitară“ a Rusiei, odată instituit prin sancţiuni, a transmis şi un semnal foarte clar pe piaţa marilor producători de petrol şi gaze care au reacţionat rapid, probă atitudinea ţărilor din Golf care, în urmă cu puţin timp, după ce fuseseră de acord în principiu cu propunerea Rusiei de a îngheţa producţia (ceea ce ar fi menţinut sau mărit preţurile la burse), în ultimul moment au renunţat la idee. Rămânea, posibil, susţinerea unei ţări precum Venezuela, cel mai mare producător din America Latină, sau al Braziliei, cu al său Petrobras acum anihilat brusc de uriaşul scandal de corupţie care zguduie încă ţara din temelii. Iar în Venezuela, ruşii sunt pe cale să piardă investiţiile majore făcute pe timpul lui Hugo Chvez şi al succesorului său, actualul preşedinte Maduro: investiţii militare, dar şi cele în marea centrală nucleară... bani investiţi de Kremlin în speranţa că, poate, din nebăgarea de seamă a celorlalţi, ar putea recrea o o situaţie ca cea din Cuba, aliatul lor fidel de odinioară.

Asta nu înseamnă că Rusia nu posedă o prezenţă impresionantă de baze militarii proprii în mai multre zone strategice. Iată harta amplasării acestora:


Click pe imagine pentru a o vizualiza la dimensiune mare

image

Le şi poate folosi în scop ofensiv sau pentru a credibiliza ameninţările actuale? Desigur. Din această cauză atrage atenţia escaladare tonului agresiv din aceste zile al Kremlinului.  Imediat după ce Trump a semnat decizia privind sancţiunile. Se ştia că vin sancţiunile, atunci de ce ruşii nu au protestat mai înainte? Simplu, pentru că se bazau pe faptul că textul sancţiunilor era cel de care aflaseră ei, adică cel care prevedea sancţiuni automate pentru companiile europene care ar încheia contracte energetice cu Rusia. Ceea ce ar fi implicat o ruptură majoră în echilibrul transatlantic. S-au înselat, aveau o informaţie incompletă şi au mers pe ea. Dar iată nuanţa esenţială din comunicatul de ieri al lui Jean-Claude Juncker, Preşedintele Comisiei Europene:

„La Summitul G7 de la Taormina şi la G20 din Hamburg, am spus că, în cazul în care americanii vor trece la noi sancţiuni, vor fi gata să reacţionăm în mod adecvat în doar câteva zile. Ca urmare, s-a renunţat la un număr important de sancţiuni împotriva Rusiei. Mai mult, Congresul SUA s-a angajat vor fi aplicate doar după ce aliaţii vor fi consultaţi. Iar eu cred că suntem încă aliaţii SUA.“

În traducere, anunţă că s-a ajuns la un consens ca procesul sancţiunilor să rămână, ca până acum, unul coordonat, chiar dacă unele surse de la Bruxelles anunţă iminenţa unor noi sancţiuni.

Reacţia Kremlinului este extrem de interesantă. Pe de o parte, avem afirmaţii foarte grave, nemaiauzite de dinainte de 1990, cum ar fi cea aparţinând Primului Ministru Dimitri Medvedev: SUA ne-au declarat un război total pe plan comercial“. Dacă ar fi să iei în serios aceste cuvinte, suntem în faţa ultimei etape înaintea unui conflict militar deschis.

Despre asta e vorba? Nu cred. Cel puţin nu încă, căci ceea ce se spune acum este pentru a mobiliza şi convinge piaţa internă din Rusia şi pentru a obţine o reacţie de solidarizare în jurul liderilor care ar fi atacaţi pe nedrept, mişleşte, fără scrupule. Şi cum trebuia găsit rapid un exemplu în acest sens, a fost creat, la repezeală şi foarte neatent - deloc în tradiţia şcolii militare ruseşti în domeniul diversiunii - episodul „provocarea Rogozin“. Care a dus la conturarea a două prime ţinte de retaliere: Republica Moldova şi România. Ţinte evidente şi foarte uşor de vizualizat şi înţeles pentru opinia publică din Rusia. Două ţări înspre care, acum, se îndreaptă cele mai violente şi clare ameninţări din partea Rusiei: pentru noi, cele proferate direct de Putin în Grecia (astfel, suntem singura ţară din NATO declarată în clar drept ţintă strategică) şi, pentru Republica Moldova, cu foarte interesanta remarcă a domnului Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, care a spus că „decizia Moldovei privindu-l pe Rogozin (declararea sa ca persona non grata, n.n.) este mai gravă decât sancţiunile SUA“.

„Ieri, în acele zone din România nu se ştia ce înseamnă să fii în vizor. Astăzi suntem nevoiţi să luăm anumite măsuri ca să ne garantăm securitatea. Repet, e vorba de represalii. Nu vom face noi primul pas. V-aţi putea găsi în raza de acţiune a rachetelor ruseşti pentru că găzduiţi elemente ale scutului american antirachetă“ Vladimir Putin, mai 2016

Deocamdată, nivelul este cel al vorbelor. Otrăvite, dar numai vorbe. Şansa de supravieţuire în termeni de securitate a României stă în primul rând în apartenenţa sa la cele două alianţe majore complementare şi acţionând acum unitar, NATO şi UE, dar şi în parteneriatele sale strategice care, cum se dovedeşte acum în cazul celui cu SUA, ne permite să putem evolua rapid în procesul refacerii propriei noastre capacităţi de apărare în condiţii financiare suportabile, înlocuind astfel, în fine, tehnica militară învechită moştenită din anii '60-'70-80. Este singura garanţie pe care o avem că nu s-ar putea reproduce şi la noi mişcarea profesionistă de divizare socială acum încercată de Igor Dodon, aflat la ordinele Moscovei, împotriva propriului său popor.

Rusia este încă în stare de aşteptare. În disperare, pusă cu spatele la zid şi izolată, poate lovi. Cu orice risc şi cu orice preţ. Asta este posibil. Nu probabil în actualele condiţii, dar, totuşi, posibil.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite