În sine, asta constituie o bombă diplomatică enormă detonată înaintea vizitei pe care Secretarul de Stat Tillerson o va efectua în acestă săptămână la Ankara. De parcă nu ar fi fost de ajuns, a venit azi şi critica incredibil de violentă adusă de Preşedintele Erdogan, înfuriat peste măsură de sprijinul american în favoarea celor din PKK împotriva cărora turcii ai lansat operaţiunea militară de mari proporţii Ramura de Măslin. Şi, de data asta, critica se extinde la nivelul NATO, organizaţie despre care, spune Erdogan, ar fi greşit să se spună că echivalează cu SUA:

„Ce fel de statut de membru NATO este acesta? Ce tip de alianţă este NATO?... Ca Preşedinte al Turciei, spun că NATO nu este echivalentă cu SUA, căci toate ţările din Alianţă sunt egale cu SUA...“ - a tunat Erdogan, chemând SUA să se conformeze obligaţiilor asumate ca membru al Organizaţiei Atlanticului de Nord. Poziţie dură împărtăşită de Devlet Bahceli, liderul principalului partid de opoziţie din Turcia („Partidul Mişcării Naţionaliste“) care a cerut ca SUA să păstreze distanţele faţă de PKK:

„SUA trebuie să analizeze imediate legăturile devastatoare şi întunecate pe care le are cu gruparea teroristă şi să păstreze distanţele faţă de terorism.“

Între timp, s-a anunţat că există deja acordul pentru organizarea la Istanbul, în viitorul foarte apropiat, a unei trilaterale la nivel înalt (Rusia-Turcia-Iran), lucru decis în urma unei conversaţii telefonice între preşedinţii Putin şi Erdogan, ocazie cu care s-a convenit ca miniştrii de externe ai noului triunghi de putere din Orientul Apropiat să se întâlnească la Astana. Tema discuţiilor o va constitui, evident, situaţia din Siria şi mai ales viitorul securităţii în regiune. Chestiune esenţială şi deosebit de urgentă deoarece tensiunile escaladează pe măsură ce Israelul pare să fie pregătit să amplifice atacurile împotriva bazelor pe care le consideră ostile în Siria, odată cu amorsarea unei vaste operaţiuni de posibilă preluare definitivă a unor zone din Cisiordania. Ceea ce, logic, ar putea inflama şi mai tare protestele din lumea arabă şi alimenta sentimentul anti-american. Totul în contextul în care prezenţa iraniano-ruso-turcă începe să se permanentizeze în Siria, stabilizând astfel un nou pol de putere care, în caz de succes, poate influenţa toate viitoarele construcţii strategice de importanţă geopolitică din întreg Orientul Apropiat şi mult dincolo de el.

Asta deoarece, astfel, s-ar îndepărta perspectivele ca lumea occidentală să-şi poată menţine pe termen mediu şi lung tipul de influenţe şi de control care au caracterizat geografiile puterii din zonă pe parcursul secolului trecut. Situaţie care ar putea deveni critică deoarece, după cum vedem, acum Turcia începe dispute serioase şi cât se poate de dure cu lumea occidentală.

Pe două fronturi. Primul este cel vechi, disputa cu Uniunea Europeană, niciodată rezolvată şi fără posibiltatea de evoluţie pozitivă deoarece condiţiile tip „linie roşie“ impuse de Bruxelles sunt considerate de Ankara drept inacceptabile şi umilitoare. Al doilea front, cel care pare că se desenează acum, este cel al unei dispute cu SUA care poate afecta serios relaţia cu NATO.

Consecinţele unei asemenea combinaţii ar putea fi distrugătoare deoarece s-ar putea pune în discuţie întregul echilibru al flancului de sud-est al securităţii europene. Şi, pe de altă parte, s-ar putea întări - oare cu ce perspective - o nouă platformă extinsă de cooperare politică, economică şi militară care să aibă la bază triunghiul actual Rusia-Turcia-Iran şi să poată colecta prietenii sau alianţe din întreaga lume arabă?

Simple vorbe?

Posibil să fie aşa. posibil să fie doar ameninţări preventive, menite să delimiteze câmpul de joc pe care se vor purta negocierile. Un argument în acest sens fiind costurile deosebit de mari pe care Turcia ar trebui să plătească în condiţiile în care clădirea unei noi alianţe cere timp, comportă incertitudinile specifice oricăror uniuni din lumea arabă şi ar trebui să fie considerabilă sustenabilă şi pentru partenerii ruşi şi iranieni, acum însă mai mult decât fericiţi de apariţia unei retorici turce împotriva celor de la Washington.

Posibil însă ca aceste vorbe să exprime o repoziţionare profundă a Ankarei, mobilizată de mai mult timp de un vis neo-imperial care să o pună din nou în situaţia de mare putere de odinioară. Şi are un exemplu de succes pe care să se sprijine, Rusia lui Putin, revenită după aproape 3 decenii la masa superputerilor şi foarte decisă ca acest lucru să fie recunoscut de absolut toată lumea.

Şi dacă este aşa, dacă Ankara se bizuie din ce în ce mai tare pe sprijinul rusesc, atunci există oare posibilitatea ca Occidentul să asiste la blocarea frontierei sale de est, de la Baltică până pe coastele Siriei, de o nouă structură de forţe cu potenţial caracter ostil în cazul în care Turcia va dori să evolueze în afara NATO? Desigur, în acest moment, perspectiva este îndepărtată şi negată oficial de autorităţile de la Ankara. Dar răspunsul real, poate foarte surprinzător, va fi dat de nu doar de Turcia aşa cum o vedem acum, ci de Turcia aşa cum va trebui ea să se poziţioneze în noul context conflictual care se dezvoltă în Orientul Apropiat. Cel pe care, alături de Rusia şi de Iran, ar putea visa să-l determine şi să-l controleze plecând din zona strategică a Siriei.

Întrebarea rămâne deschisă.

Vorbe cum nu s-au mai auzit: farafastâcuri sau ultim avertisment?