Visul american, la răscruce

Pe 6 noiembrie, americanii sunt chemaţi la urne pentru a decide cine va ocupa în următorii patru ani fotoliul prezidenţial de la Casa Albă.

În ciuda unui prim mandat dezamăgitor, marcat de incapacitatea de a împlini promisiunile făcute în 2008, Barack Obama este încă favoritul sondajelor. Cifrele spun că are câteva procente în faţa contracandidatului republican Mitt Romney, datorate în special adeziunii tinerilor şi populaţiei hispanice. În America, însă, votul popular se transformă, sub prevederile legale ale sistemului electoral, în delegaţi, iar abia aceştia, reuniţi într-un colegiu, aleg preşedintele.

Ţara s-ar putea să nu fie departe de repetarea scenariului din 2000, când George W. Bush a ajuns preşedinte deşi câştigase mai puţine voturi decât adversarul său, Al Gore. Cea mai mare problemă a lui Barack Obama nu este, însă, Mitt Romney. Ameninţarea majoră vine dinspre felul în care arată America la finalul mandatului său: o ţară divizată, ce pare să fi pierdut din suflu şi din pasiunea de a crede în lucruri imposibile. Iar ameninţarea aceasta ne priveşte, într-un fel, pe toţi.

Barack Obama sau Mitt Romney? Indiferent de alegere, cea mai mare criză de identitate şi idealuri din istoria recentă a ţării are nevoie de soluţii

 Aproape trei la sută din populaţia Statelor Unite ale Americii trăieşte în oraşul acesta cucerit în iunie de imperiul soarelui. Al soarelui şi al capitalismului, ne trage de mânecă matematica: peste un milion de firme sunt înregistrate aici şi doar 10% din populaţie e trecută de 65 de ani. Este oraşul lui Babe Ruth şi-al lui Martin Scorsese, al lui J. D. Salinger şi-al lui Jay-Z, oraşul unde toate lucrurile par aranjate pentru a împlini profeţia făcută la mijlocul secolului al XIX-lea de Alexis de Tocqueville.

"Nu cunosc nicio altă ţară în care dragostea pentru bani să domine într-atât inimile oamenilor", nota la începutul anilor 1830 autorul celei mai bune cărţi scrise vreodată despre democraţia din America. Şi e chiar aşa aici, în New York, cu sufletele oamenilor prinse între Wall Street şi Central Park, cu metrourile mâncând neîncetat kilometrii dintre cartierele Bronxului şi cele din Brooklyn, cu Statuia Libertăţii rezistând semeaţă înaintea aparatelor de fotografiat, doar pentru a mai căuta din priviri, încă o dată, înălţimile Turnurilor Gemene.

A trecut mai bine de un deceniu peste 11 septembrie 2001, Osama bin Laden nici măcar nu mai este în viaţă, dar tot ce trăiesc Statele Unite astăzi e, într-un fel sau altul, epoca urmărilor sale. Războaiele din Afganistan şi Irak au zdruncinat nu doar încrederea americanilor în administraţia de la Washington, ci şi bugetul federal, încărcat de o datorie publică astronomică, de peste 15 mii de miliarde de dolari. De o sută de ori produsul intern brut al României. Pe Wall Street, matematica asta poate să dea fiori. Doar în mandatul lui Barack Obama s-a strâns aproximativ o treime din deficitul actual, decont al războaielor moştenite de la administraţia Bush, dar şi al politicilor economice şi sociale întreprinse de Casa Albă sub administraţia primului preşedinte de culoare din istoria SUA.

Soldat sau mareşal?

New York-ul are încă reputaţia unei metropole cu opţiuni anti-republicane solide, toate sondajele recente îi aruncă voturile în raniţa lui Barack Obama, dar o îndoială subtilă s-a strecurat deja pe Broadway. Americanilor le place drama şi, în măsura în care au dat succesului o dimensiune planetară, i-au hrănit şi reversul. Raniţa e a unui mareşal sau a unui soldat în care şi-au pus, cu prea multă uşurinţă, încrederea? Miriam Balmuth zâmbeşte când aude întrebarea. I-au trecut prin mână cine-mai-ştie-câte generaţii de tineri, cărora le-a predat psihologia, acum e în procentul de 10% new-yorkezi aflaţi la vârsta pensionării, dar la întrebarea asta tot greu se răspunde.

"Pentru vederile liberale, Obama se bucură încă de aprecierea tinerilor, dar problemele economice au devenit atât de presante încât nu ştiu în ce măsură argumentele privind căsătoriile homosexuale sau retragerea din Afganistan le mai pot acoperi". Poate Obamacare atunci, controversatul proiect de reformă a sistemului de sănătate recent aprobat de judecătorii constituţionali de la Washington? "E-adevărat, generaţiile tinere sunt pentru un guvern federal mai puternic şi pentru servicii sociale asigurate de stat, dar până acum n-au văzut decât promisiunea lor", crede Miriam. Iar răspunsul ei ar putea fi o posibilă explicaţie pentru adeziunea tot mai largă a generaţiei sub 30 de ani la mişcările de tipul Occupy.

"Un politician este ca un câine"

Barack Obama, omul pe care oponenţii politici îl acuză de populism şi stângism, ar trece drept un perfect conservator pe Bătrânul Continent. "De fapt, în Statele Unite avem un singur partid, nu două, care îşi distribuie diferitele opinii cam pe aceeaşi linie politică", confirmă supoziţia Caitlyn Bates, preşedinta unui grup studenţesc de iniţiativă din Austin, Texas, format pentru a-l susţine pe fostul candidat republican Ron Paul. Acesta a pierdut cursa pentru nominalizarea republicană la preşedinţie în faţa lui Mitt Romney, dar Caitlyn nu şi-a pierdut o convingere care pune în evidenţă, perfect, felul în care americanii au ajuns să perceapă administratia de la Washington. "Un politician este ca un câine, dacă îl laşi să se urce pe canapea, la un moment dat va începe să şi doarmă pe ea. Dacă îl dai însă afară, va înţelege că, încetând să se mai urce pe canapea, va avea măcar şansa să rămână înăuntru, cu un acoperiş deasupra capului".

În 2008, Barack Obama a câştigat 66% din voturile americanilor sub 30 de ani. Nici în ultimele evaluări ale Centrului Pew din Washington nu stă rău, are doar cinci-şase procente mai puţin, dar întrebarea majoră care se pune e alta: câţi dintre tineri se vor mai afişa la urne în 2012? Statele Unite au una dintre cele mai scăzute prezenţe la vot din lumea industrializată, categoriile vârstnice fiind cele mai vizibile din punct de vedere electoral. Iar votul lor merge cu regularitate către republicani. Tehnic, asta se traduce prin nevoia Partidului Democrat american de a mobiliza tinerii sau imigranţii, a căror absenţă de la urne înclină balanţa electorală spre republicani.

Barack Obama e într-o cursă contra-cronometru pentru a le oferi grupurilor sale ţintă motive să se mobilizeze. Uitaţi-vă doar pe lista iniţiativelor sale politice recente: a sprijinit legi de reeşalonare sau scădere a ratelor creditelor studenţeşti, a declarat public că susţine căsătoriile homosexuale, a interzis autorităţilor federale să mai expulzeze imigranţii clandestini. Ultima mişcare i-ar putea aduce voturi chiar din bastioane republicane precum Texasul, unde, conform jurnalistului Ross Ramsey de la Texas Tribune, "66% din creşterea economică a ultimului deceniu s-a datorat populaţiei hispanice".

Un erou obosit

Cel mai mare adversar al lui Barack Obama nu este, însă, republicanul Mitt Romney, o figură nu tocmai plăcută printre americani din cauza apariţiilor sale "şterse", a apartenenţei la credinţa mormonă şi a lipsei de charismă. Jim Henson, omul din spatele unui proiect al Universităţii din Texas care urmăreşte evoluţiile electorale, clasează scurt cazul Romney: "Îi lipseşte factorul Elvis. În America, dacă participi la cursa prezidenţială, ai şanse de câştig doar dacă reuşeşti să revendici un loc specific în psihologia votantului, să-i oferi un motiv, o poveste, aşa cum a făcut Obama în 2008.

Nu cred că Romney poate face asta". Dincolo de ambalajul marketingului, soluţiile candidatului republican sunt clasicele scăderi în zona fiscalităţii, plus minimizarea rolului statului din credinţa că piaţa liberă are capacitatea de a regla, prin libera concurenţă, toate segmentele vieţii sociale şi economice. E o cantitate însemnată de ipocrizie în asta, pentru că parte a bulei imobiliare care a aruncat SUA în recesiune a fost şi absenţa totală a principiilor de reglementare.

Istoria recentă nu funcţionează, însă, nici în beneficiul lui Barack Obama: aproape toate promisiunile sale din 2008 - încheierea războaielor, stimularea creşterii locurilor de muncă, finanţarea serviciilor sociale - au eşuat în a se transforma în realităţi palpabile. Discursurile sale electrizante de acum patru ani despre schimbare şi solidaritate au ajuns ruine pe un câmp de luptă al compromisurilor şi contradicţiilor. Obama abia a împlinit 50 de ani, dar are deja aerul unui erou obosit de maşinăria politică de la Washington.

America finalului său de mandat - au relevat-o zeci de discuţii cu oameni din instituţii guvernamentale, ONG-uri, grupuri de iniţiativă sau simpli simpatizanţi, angajaţi sau nu în dezbaterea publică - este ea însăşi o ţară divizată, care pare să-şi fi pierdut din suflu, încredere şi pasiunea de a crede în lucruri imposibile. În locul lor, s-au aşezat neîncrederea, suspiciunea şi lehamitea. Eternul conflict american dintre exigenţele libertăţii şi o tot mai mare nevoie de egalitate pare acum doar o jucărie în mâinile unui sistem pe care nu-l mai înţelege aproape nimeni.

În bătaia vântului

"Dacă reuşeşti să prinzi ceva din sistemul electoral american, sună-mă să mi-l explici şi mie", spune un ofiţer de presă pe culoarele drepte ale Departamentului de Stat. Râdem, deşi nu prea e o glumă. Pentru a vota în SUA trebuie să te înregistrezi înainte, iar procesul nu e chiar atât de simplu cum pare la prima vedere. Mulţi aleg să nu-l parcurgă, transformând cea mai importantă democraţie a lumii într-un regim bazat în mare măsură pe apatia votanţilor. Pe apatie şi pe show. Politica e un sport de contact, spunea odată Nelson Mandela, iar americanilor le plac sporturile de contact, dar nu atunci când se joacă pe seama lor. SUA sunt astăzi ţara în care jumătate din absolvenţii unei forme de învăţământ superior nu-şi găsesc un loc de muncă. "Ţara primei generaţii al cărei standard de sănătate este mai scăzut decât al părinţilor", cum spune Tobin Van Ostern, managerul de comunicare al Campuss Progress, o organizaţie din Washington care promovează implicarea politică în rândul tinerilor. Ţara unei generaţii active care a crescut cu 11 septembrie 2001 şi a văzut două războaie majore şi o polarizare economică accentuată.

Ţara unei delimitări tot mai clare între cei care cred că succesul american are la bază sinteza culturilor şi cei care se simt asediaţi de valurile de imigranţi. În Texas, acolo unde 66% din creşterea economică a ultimului deceniu s-a datorat populaţiei hispanice, 66%, reţineţi!, principala îngrijorare a populaţiei albe este imigraţia. Nu economia, nu locurile de muncă, nu politica internă sau externă, ci străinii, majoritatea hispanici, care vor depăşi numeric populaţia anglo în următorul deceniu. Iar Texas-ul nu e singur: în Alabama, Mississippi sau Arizona falia căscată între visul unora şi coşmarul celorlalţi este şi mai accentuată.

Ţara tuturor. Sistemul cui?

Epoca de după 11 septembrie 2001 s-a aşezat greu, iar efectele încă nu s-au făcut pe deplin simţite. În urma ei, cultura civică americană pare să cedeze. Aproape un sfert din tinerii americani se simt alienaţi din punct de vedere politic, iar 75% dintre ei se declară neîncrezători în viitorul ţării. Cifrele acestea indică o mutaţie capitală în felul de a gândi al americanilor. Şi pentru prima dată ele aduc la un numitor comun generaţii active de pe întreg cuprinsul Statelor Unite: de la cafenelele gălăgioase ale Brooklyn-ului, trecând prin restaurantele corporatiste ale Washingtonului, până la terasele boeme inundate de muzica jazz din Austin. Numitorul comun e neîncrederea. Sau, mai bine spus, absenţa sentimentului de proprietate asupra democraţiei.

Al cui este sistemul în cadrul căruia sunt chemaţi la intervale precise să aleagă între două părţi ale aceleiaşi monede?, se întreabă tot mai mulţi dintre americani. "Sistemul nostru a căpătat înclinaţii strategice prea puternice. Totul e influenţat de consultanţi politici şi de necesităţile financiare ale candidaţilor, care trebuie să strângă sume enorme de bani pentru campanii", crede Regina Lawrence, profesoara la Institutul pentru Participare Civică "Annette Strauss" din Austin.

Precum la Tocqueville, dragostea de bani a ajuns să domine atât de mult America încât sistemul universitar din SUA tocmai a produs cea mai îndatorată generaţie cu studii superioare din istoria ţării. Îndeobşte, matematica nu e făcută să extazieze, dar cifrele oficiale care vin de peste Ocean descriu un lanţ al slăbiciunilor sistemice nu doar incredibil, dar cu totul de neînţeles pentru un european.

Cum s-a ajuns aici? Ce anume a transformat legendara capacitate de negociere şi compromis a americanilor într-o armă care se întoarce acum cu toate gurile de foc chiar împotriva creatorilor? Şi ce e până la urmă de ales între o tabără a democraţilor care propune finanţarea masivă a programelor guvernamentale într-o ţară ajunsă la limita sustenabilităţii bugetare şi o tabără a republicanilor care alege reducerea la minim a cheltuielilor statului într-o ţară cu nevoi de infrastructură colosale?

America nu e nici pe departe aşa bogată cum pare văzută din afară. Indicii săi de pauperitate sunt remarcabili comparativ cu imaginea de rai economic proiectată peste Ocean. Americanii au însă două culturi fascinane pe care le împletesc cu măiestrie de la Războiul de Secesiune încoace: una a neîncrederii în Guvernare, alta a încrederii în propriile forţe. Prima produce, în ciuda interesului scăzut pentru politica mare, o implicare civică remarcabilă. ONG-urile americane sunt, în multe privinţe, mai bine organizate decât partidele însele şi circa 1,5 milioane de organizaţii lucrează în acest sistem care reglează, zi de zi, relaţia dintre stat şi societate. A doua cultură alimentase, până recent, formidabilul motor economic american. Premisele încă sunt acolo, dar e evident chiar şi pentru un observator extern că Statele Unite au nevoie de un nou plan. Vine acesta la pachet cu un nou preşedinte?

Cel mai puternic om al Planetei

În urma votului popular din noiembrie, fiecare stat american va trimite, conform unui algoritm specific, un număr de delegaţi în colegiul electoral care va desemna preşedintele. Conform ultimelor estimări, livrate de platforma RealClearPolitics.com, Barack Obama s-ar baza în momentul de faţă pe votul a 221 de electori, în vreme ce Mitt Romney ar strânge adeziunea a 181. Alte 136 de opţiuni electorale sunt imposibil de atribuit în momentul de faţă. Statele Unite ale Americii, ţara care consumă aproximativ 25% din producţia globală de petrol (mai mult decât China, Rusia şi Japonia la un loc), abia se acomodează cu ideea că a ajuns în punctul de stagnare al supremaţiei sale.

Ar putea un nou preşedinte să deblocheze ceea ce pare a fi cea mai mare criză de identitate şi idealuri din istoria recentă a ţării? Mitt Romney nu pare echipat pentru o asemenea slujbă. Statura lui politică ambiguă, soluţiile deloc noi ale taberei republicane şi incapacitatea conservatorilor de a canaliza politic interesele generaţiei active şi ale imigranţilor sunt de partea lui Barack Obama. În 2008, primul preşedinte de culoare din istoria SUA părea echipat pentru promisiunile făcute. Şi-a jucat atât de bine rolul de salvator încât a primit, avant la lettre, un Nobel pentru Pace fără să fi pacificat pe nimeni. Patru ani mai târziu, Obama e într-o poziţie favorabilă să obţină realegerea., dar naţiunea sa, pe care a promis să o aducă laolaltă, e mai divizată ca niciodată.

Documentarea acestui articol, realizat de jurnalistul Vlad Stoicescu, fondator al platformei online "România de la Zer0" (www.dela0.ro), a fost posibilă datorită unui tur de presă organizat de Departamentul de Stat american.