Trump, românii, iranienii

La Ceauşescu erau „agenturili“. Inamicul public nr. 1, la Dragnea, e statul paralel, cot la cot cu ambasadori „neinformaţi“. La iranieni „străinătatea şi grupări inamice străine“. Nimic nou sub soare? Parcă doar Trump.

Confruntarea iranienilor cu represiunea ayatolahilor şi reacţia lumii la ciocnirile protestatarilor cu trupele regimului, ca şi la subterfugiile xenofobe şi manipulatoare ale Teheranului sunt, deopotrivă, prologul anului politic curent, dar şi o lecţie şi un avertisment pentru români.

Cărora, după ce li s-a confiscat acum aproape trei decenii revoluţia, li se şterpeleşte în Parlament, bucată cu bucată, statul de drept. Şi, o dată cu el, şansele de viitor. Nu altfel li s-au furat toate acestea persanilor. Mai întâi cu fix un deceniu înaintea revoluţiei românilor din 1989.

După 1979, credincioşii islamici s-au lăsat prostiţi de confuzia dintre religie şi ideologie şi le-au permis, deci, teocraţilor, în numele luat în deşert al  Domnului, să deturneze revoluţia contra tiraniei şahului, spre a instala un regim şi mai despotic şi mai corupt.

Pentru justă măsură nu trebuie omis faptul că iranienilor li s-a mai prădat aerul de respirat pe care-l purifică doar libertatea şi în 2009. Atunci, părăsiţi la greu de administraţia Obama şi de restul guvernelor occidentale, iranienii s-au văzut siliţi să asiste la sufocarea protestelor lor, generate de masiva fraudare a alegerilor în favoarea extremistului islamic Ahmadinejad. Înăbuşirea lor în sânge, sub ochii placizi ai unui Apus laş, n-avea să rămână fără urmări grave.

Teocraţia islamistă şi terorismul internaţional sponsorizat de ayatolahii din subordinea lui Khamenei aveau să exulte. Încurajat de poltroneria vestului, extremismul islamist avea să-şi consolideze poziţiile şiite. Întărite de pasivitatea vestului, gărzile revoluţionare şi poliţia politică a fundamentaliştilor islamici iranieni aveau să-şi amplifice, strâns unite în cuget şi simţiri totalitare cu grupări gen Hezbollah, activităţile interne şi externe. Represiunea internă avea să ia proporţii.

La fel, expansiunea militară. În urma ei se destabilizau suplimentar sau definitiv vaste spaţii acoperind între altele Irakul, Libanul, nefericita Sirie şi nu mai puţin nefericitul Yemen. Programul de şantaj nuclear avea să funcţioneze. Drept urmare, stilatul Obama avea să cedeze nervos, acceptând, împreună cu parteneri înfometaţi de profitabile afaceri cu Iranul, un oneros şi păgubos acord nuclear.

În siajul său, Occidentul avea să renunţe la sancţiuni şi embargo, iar mafia clericilor islamişti să se îmbogăţească enorm din reluatele exporturi de petrol. Corupţia avea să sporească exponenţial, iar investiţiile în războaie de agresiune să ia dimensiuni nebănuite. Ţara avea să sărăcească în ritmul de galop al marşului Radetzky, iar muncitorii care susţinuseră regimul să ajungă în mizerie.

Acum înfruntă gloanţele represiunii, scandând, semnificativ:

„Nu Gaza, nici Libanul şi nici Siria, ci viaţa noastră o dăruim Iranului.“

Or, ceea s-a întâmplat în Iran în 2009 şi ulterior, sub ochii indiferenţi ai unui vest abulic, aminteşte fatal de ce se întâmplă în România din 2012 încoace. Iar revoltele iraniene le-ar putea prefaţa pe cele româneşti, dacă preşedintele Iohannis nu va găsi o cale de-a opri transformarea ţării în republică a infractorilor.

Paralele româno-persane nu se opresc aici. În ecuaţia iraniană, doar rolul Casei Albe pare să se fi schimbat esenţial în intervalul ultimului deceniu. Snobat şi condamnat cu superbie în vest, necioplitul Trump le-a oferit protestatarilor iranieni un amplu sprijin moral, mai preţios decât „toate diviziile care-i lipsesc Papei“, spre a parafraza o remarcă stalinistă, pe cât de faimoasă, pe atât de insolentă, denotând stupidul dispreţ faraonic al şefului totalitar pentru orice nu e putere militară.

O egală desconsiderare, istoric şi etic aberantă, a popoarelor care se revoltă, inclusiv a celui român, ca şi a valorilor etice ale „populimilor“ e proprie şi multora în elitele actuale, iraniene şi româneşti. Parte a celei din urmă strâmbă suficient din nas la orice manifestare de curaj, la orice chemări, prin forţa lucrurilor grobiene, riscante şi imperfecte, la acţiune. Lansate de cetăţeni conştienţi de riscul ca pasivitatea să le ofere pe tavă ticăloşilor o victorie de durată, slăbind decisiv anticorpii societăţii, aceste apeluri se confruntă nu doar cu reacţiile manipulatoare ale „ciumei roşii“. Căreia i se poate rezista graţie jurnaliştilor, fie şi puţini, care insistă să spună adevărul şi să informeze corect.

Net mai nimicitoare şi inhibante se dovedesc perfecţionismul, scepticismul şi arsenalul subiacent de neajunsuri reale sau, mai degrabă, imaginare, scoase în evidenţă de pretinşi „mai-ştiutori“, pentru a refuza intrarea în acţiuni protestatare, chipurile futile. Căci, potrivit „edificaţilor“, majorităţile s-ar tot vinde pe un blid de linte, astfel încît a protesta cu ele ar ţine de exerciţiul unei sisifice zădărnicii. În cazul cel mai bun. În cel mai rău, ar fi o probă de ticăloşie, democraţia reclamând, pasămite, să se suporte stoic orice decide o majoritate aleasă, oricât de hoaţă, oricât de infamă, oricât de crapuloasă.

Agresiunea oligarhiei mafiote mai poate fi oprită. Dar numai prin unire, coordonare şi conducere politică eficientă, respectiv prin depăşirea „bolilor copilăriei“ unui protest care, menţinut apolitic cu anasâna, n-are cum reuşi.

Ce se ascunde îndărătul inadecvării elitei? Experienţa unor eşecuri? Manipularea? Uneori. Neştiinţa şi frivolitatea, când aparenţa unui lider stilat, ca Obama, devine mai importantă decât esenţa, etică, a faptelor altuia mai bădăran, ca Trump. Iar alteori indiferenţa, frustrările şi laşitatea aflate în căutare de raţionalizări ale infamiei propriei menţineri la distanţă de proteste şi revoluţionari.

Urmarea, potenţial fatală şi pentru protestele româneşti şi pentru cele iraniene e repetat probata lor incapacitate de a-şi oferi unirea şi o conducere politică. Ar interveni Trump personal şi în favoarea unor proteste româneşti, cum i-a cerut lui şi Angelei Merkel un editorial recent al ziarului american Washington Post? Rămâne de văzut. Certă pare doar incapacitatea UE de a-i ajuta decisiv pe români, în condiţiile în care Comunitatea n-are mecanismele necesare să intervină eficient, chiar dacă n-ar fi ocupată să facă faţă clivajului dintre Europa franco-germană şi cea ungaro-poloneză.

Totuşi, fatalismul nu se justifică. Agresiunea oligarhiei mafiote mai poate fi oprită. Dar numai prin unire, coordonare şi conducere politică eficientă, respectiv prin depăşirea „bolilor copilăriei“ unui protest care, menţinut apolitic cu anasâna, n-are cum reuşi.

Petre Iancu - Deutsche Welle