Toată lumea e de vină

Trebuie construită o Europă în care europenii să vrea să trăiască.

Putem să ne jucăm de-a „Cine e de vină?" la nesfârşit: danezii sunt vinovaţi că noi, germanii, vom instala din nou gherete cu poliţişti pe drumul spre Copenhaga. Italienii sunt vinovaţi că danezii sunt aşa cum sunt şi că Roma i-a transformat pe imigranţii tunisieni în turişti şi le-a urat drum bun spre nordul Europei. În ceea ce priveşte această chestiune, şi ceilalţi membri ai clubului sunt de vină, pentru că i-au ajutat pe italieni fără prea mare tragere de inimă. Şi Bruxelles-ul are partea lui de vină. S-a spus de nenumărate ori foarte clar: după primăvara politică din lumea arabă, oamenii şi-au câştigat dreptul să plece. Dar ce-i cu germanii? Ei, împreună cu olandezii şi finlandezii, sunt de vină pentru că grecilor le merge rău, pentru că se ceartă pentru un euro puternic, de care Atena nu are nevoie. Normal că şi grecii sunt de vină. Pentru prea mult timp s-au bucurat de al 14-lea salariu, în timp ce germanii tot strângeau cureaua. Să nu-i uităm nici pe finlandezi. Au ales nişte politicieni antieuropeni.

Când trebuie să stabilim a cui este vina, găsim repede o mulţime de ţări vinovate. Micile părţi ale acestui puzzle al vinovăţiei alcătuiesc o vină colectivă. De ani buni, ideea europeană este suprasolicitată, atât din punct de vedere politic, cât şi moral. Nimeni nu mai este atent la nostalgia oamenilor după statul-naţiune. Rând pe rând, iluziile au fost distruse de criza financiară, criza economică sau criza Schengen. Să fie clar: nici dispariţia graniţelor nici moneda comună nu au determinat cetăţenii sau statele să se mişte în aceeaşi direcţie. Dimpotrivă. Fiecare a insistat să-şi păstreze particularităţile naţionale. Politicienii? În discursurile din weekend se străduiesc să nu-l contrazică pe Kant, care spunea că „omul a fost făcut dintr-un lemn aşa de noduros, încât e lucru îndoielnic că s-ar putea ciopli vreodată din el ceva drept", iar în timpul săptămânii încearcă să dea o formă lemnului european noduros. Ideea europeană este prea preţioasă pentru a fi distrusă. Dar trebuie construită o Europă în care europenii să vrea să trăiască. Uneori un pas înapoi poate însemna un pas înainte.