Statele Unite au fost la un pas de a ataca Israelul

Dezvăluiri şocante, la 40 de ani de la Războiul de Şase Zile. Americanii s-au temut că Israelul va intra adânc în Egipt, provocând reacţia ostilă a URSS SUA au avut în 1967 un plan

Dezvăluiri şocante, la 40 de ani de la Războiul de Şase Zile. Americanii s-au temut că Israelul va intra adânc în Egipt, provocând reacţia ostilă a URSS

SUA au avut în 1967 un plan care lua în considerare atacul asupra Israelului. Elaborat în regim de urgenţă, planul era menit să împiedice extinderea statului evreu spre sud şi est, în Cisiordania şi Sinai. Informaţia a fost publicată de cotidianul "Haaretz" pe baza unor documente istorice recent declasificate. Potrivit acestora, Statele Unite puseseră la punct strategia cu cel puţin o lună înainte de Războiul de Şase Zile.

Este vorba de o faţetă necunoscută a îndelungatelor relaţii israeliano-americane. Dezvăluirile au fost făcute iniţial într-un studiu top-secret realizat de Institutul pentru Analize de Apărare din Washington. În februarie 1968, un expert de la acest institut, pe nume L. Weinstein, a scris un articol intitulat "Incidentul periculos nr. 14", care trata implicarea SUA în criza din mai-iunie 1967. Numai 30 de exemplare din acest studiu au fost tipărite pentru a se distribui. După ani de zile, materialul a fost declasificat şi acum poate fi citit, deşi detaliile care ar putea deconspira identitatea surselor şi ideile operaţionale au rămas secrete. Strike Command, entitatea care urma să lanseze atacul asupra Israelului, nu mai există. A dispărut în 1971, din motive interne, fiind înlocuită de Readiness Command, care şi-a încetat şi ea existenţa în anii 1980, în favoarea Central Command (CENTCOM) care include astăzi forţe din Irak, Iran, Siria, Liban, Egipt, Iordania şi Afganistan, şi Special Operations Command (SOCOM).

Joc la două capete

Generalul care a supervizat planul a fost Theodore John ("Ted") Conway, care conducea Strike Command. Potrivit studiului lui Weinstein, la 20 mai 1967, s-a dat ordinul de pregătire a planurilor de urgenţă pentru o intervenţie militară în cazul unui nou război arabo-israelian. Ordinul includea un plan în sprijinul Israelului şi un altul în sprijinul arabilor. Obiectivul era garantarea existenţei şi a frontierelor fiecăruia din statele din regiune. Potrivit politicii sale, Washingtonul nu putea permite Egiptului sau altei coaliţii de state să distrugă Israelul, dar nici Israelului să se extindă spre vest, în Sinai, şi la est, în West Bank. Conway, care avea dubii asupra intervenţiei, a luat totuşi în considerare evacuarea civililor americani din Israel şi statele arabe.

Păstrarea "echilibrului terorii" cu orice preţ

Luând partea Israelului, SUA ar fi putut crea o stare conflictuală cu sovieticii. De aceea, generalul a recomandat o "strictă neutralitate" şi evitarea unui sprijin deschis pentru această ţară. Interesul pentru Orientul Mijlociu trebuia considerat în contextul Războiului Rece, a avertizat Conway, şi poziţia americană trebuia să ţină cont de aceste realităţi, nu de "problemele locale". Numai în ultimă instanţă, SUA urmau să intre într-o acţiune unilaterală - şi aceasta doar pentru a pune capăt luptei. Orice intervenţie americană trebuia lansată numai pentru a asigura integritatea teritorială a tuturor ţărilor implicate.

Returnarea teritoriilor

Răspunsul SUA urma să fie identic în ambele cazuri: o acţiune navală şi aeriană pentru stabilizarea situaţiei. După încetarea focului, forţele terestre ale SUA trebuiau să fie deplasate pentru misiuni de păstrarea păcii. Returnarea teritoriilor trebuia să fie făcută pe cale diplomatică, folosirea forţei fiind preconizată numai "dacă era absolut necesar". Generalul Earle Wheeler, şeful Statului Major Combinat, a oprit distribuirea planului la niveluri subordonate. La 6 iunie, când succesul forţelor aeriene israeliene a fost cunoscut şi diviziile generalilor Ariel Sharon şi Avraham Yaffe au avansat în Sinai, Wheeler a transmis un memorandum top-secret care recomanda ca SUA să nu intervină militar. De asemenea, recomanda continuarea - pe canale diplomatice - a consultărilor cu sovieticii pentru a opri războiul şi suspendarea susţinerii logistice de ambele părţi. Teama că Israelul putea fi distrus a fost înlocuită de îngrijorarea că înfrângerea arabă putea fi atât de zdrobitoare, încât să determine o intervenţie a sovieticilor. Chiar dacă, oficial, SUA nu ştiau scopul final al atacurilor, în ciuda declaraţiilor făcute de ministrul apărării, Moshe Dayan, că Israelul nu avea ambiţii teritoriale, administraţia americană a simţit nevoia "să limiteze succesul (Israelului) în limite rezonabile". Doi generali maiori în retragere, Israel Tal şi Shlomo Gazit, care conduceau la acea vreme serviciile de informaţii militare, afirmă că au aflat de planul SUA abia acum.

Debutul relaţiilor speciale SUA - Israel

La 14 mai 1948, David Ben Gurion a proclamat statul evreu. Sioniştii şi-au văzut astfel încununate eforturile începute încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. După tragedia Holocaustului, instanţele internaţionale recunoscuseră necesitatea de a da evreilor europeni o ţară. Statele musulmane au reacţionat negativ, în bloc, considerând iniţiativa o sechelă a colonialismului. Estul şi Vestul nu au întârziat să intre în această dispută. Dacă, la început, s-a arătat favorabilă creării statului Israel, URSS s-a răzgândit, devenind rapid campioana cauzei arabe, în timp ce SUA au continuat să fie de partea sioniştilor. În 1948, tânărul stat evreu a fost la un pas de a dispărea înainte de a fi recunoscut pe plan internaţional. Luând-o înaintea Naţiunilor Unite, care tergiversau decizia, Statele Unite au fost prima ţară care a dat semnalul recunoaşterii Israelului, inclinând decisiv balanţa în favoarea evreilor.

O campanie unică în analele militare

Evenimentele din Războiul de şase zile s-au desfăşurat cu o iuţeală uluitoare. Experţii au apreciat că ceea ce s-a petrecut în mai puţin de o săptămână a depăşit tot ce era cunoscut în analele războiului, campania israeliană fiind catalogată drept "una dintre cele mai strălucite din istoria militară". Forţele egiptene desfăşuraseră în Sinai şapte divizii (un total de 120.000 de oameni), dintre care două divizii de tancuri. Armata de eliberare a Palestinei avea câte o divizie de tancuri în regiunile Aza, Rafah, Cazima şi la Giabe Libni… o forţă extraordinară. Egiptenii aveau peste 1.000 de tancuri, nenumărate guri de tun şi un număr imens de soldaţi, sub comanda lui Gamal Abdel Nasser. În faţa acestor forţe au stat doar trei divizii evreieşti ale generalului Tal, generalului Jaffe şi generalului Sharon. Superioritatea armatei israeliene nu a constat în armament, ci în calitatea combatanţilor. Egiptenii aveau tancuri dintre cele mai noi şi moderne, T-55 şi Stalin-3, iar evreii, tancuri "Centurion" şi "Patton", pe lângă câteva din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe care le-au modificat şi pus în acţiune pentru a fi folosite în momentele decisive.

Anecdote de război

În epocă circula o anecdotă, care a ajuns şi în România: Armata israeliană trebuia să defileze prin faţa preşedintelui evreu. Tancurile trec, aviaţia - la fel, dar infanteria rămâne invizibilă. Îngrijorat, preşedintele îşi trimite adjutantul pentru a cerceta cauzele întârzierii. Acesta se întoarce după un scurt timp. "Domnule preşedinte, vedeţi, pe traseu se găseşte un pod la capătul căruia stă un câine foarte rău". Presa arabă a repetat la nesfârşit anecdota, caricaturiştii delectându-se să improvizeze pe aceeaşi temă. Dar câinele rău a devenit arab… Infanteria israeliană a trecut podul, câinele a rupt-o la fugă peste Suez. Ţările arabe au ordonat o anchetă pentru descoperirea şi arestarea celui care a inventat anecdota, despre care se crede că s-a refugiat în Siria.

Războaiele israeliano-arabe şi-au disputat "Ţara Sfântă"

Conflictul israeliano-arab a apărut imediat după sfârşitul mandatului britanic asupra Palestinei, între statele arabe şi populaţia arabă care trăieşte în Palestina, pe de o parte, şi populaţia evreiască, apoi statul Israel, de cealaltă parte. Dar ciocnirile dintre arabi şi evrei au început din 1920 şi au culminat cu revolta arabă din 1936-1939 şi războiul din 1948.

Israelienii şi arabii au angajat şase conflicte armate majore, din 1948 până anul trecut: războiul din care s-a născut oficial statul Israel (1948), criza Suezului (1956), Războiul de şase zile (1967), războiul de Yom Kippur (1973), primul război din Liban (1982) şi cel de-al doilea război din Liban (2006). Cele două Intifada (războiul pietrelor, început în 9 decembrie 1987, şi cel de la Moscheea Al-Aqsa, început în septembrie 2000), nu intră în categoria conflictelor mari, ţinând mai degrabă de războiul de uzură.

Lupta pentru recunoaşterea statului

Refuzul ţărilor Ligii Arabe de a recunoaşte statul Israel duce la izbucnirea primului război arabo-israelian la 15 mai 1948. În timpul conflictului, teritoriile atribuite statului palestinian de către ONU sunt ocupate de părţile beligerante. Mulţi arabi se refugiază în statele vecine, născându-se astfel problema palestiniană. Războiul se încheie în februarie-iulie 1949 prin acorduri bilaterale de armistiţiu.

Criza Suezului şi ameninţarea nucleară

Criza Suezului a izbucnit în 1956, când Egiptul a naţionalizat canalul. Conflictul a opus această ţară unei alianţe secrete între Israel, Franţa şi Marea Britanie. Criza a survenit în plin război rece. La 29 octombrie 1956, Israelul a invadat Fâşia Gaza şi Sinaiul. La 31 octombrie, Franţa şi Marea Britanie au bombardat Egiptul.

Bizuindu-se pe ajutorul sovietic, egiptenii au încercat să reziste, dar în faţa rapidităţii invaziei au capitulat. Avântul ofensivei israeliene e stopat de intervenţia URSS, sub ameninţarea unei riposte nucleare. Israelul se repliază între frontierele din 1949.

O rezoluţie cu efect nociv

Războiul de şase zile s-a desfăşurat între 5 iunie-11 iunie 1967. Israelul s-a confruntat cu o coaliţie formată din Egipt, Iordania şi Siria. Printr-un "atac preventiv", Israelul cucereşte Gaza, peninsula Sinai, Cisiordania şi platoul Golan. Rezultatele influenţează încă şi astăzi geopolitica regiunii. Atacul preventiv a fost forţat de manevrele ostentative ale Egiptului, în deşertul Sinaiului.

După numai şase zile de luptă, Israelul a repurtat victorii importante, în urma cărora Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia 242 prin care a cerut încheierea imediată a ocupaţiei militare. Rezoluţia nu a precizat însă cui revin teritoriile din care se ceruse evacuarea Israelului.

Seism politic după conflictul din 1973

Războiul de Yom Kippur, numit şi războiul din octombrie 1973, a opus Israelului o coaliţie condusă de Egipt şi Siria. Chiar în ziua postului din Ziua Răscumpărării - zi stabilită de Dumnezeu pentru a aduce împăcare între oameni -, egiptenii au trecut la atacuri simultane, în peninsula Sinai şi platoul Golan. După două zile, situaţia s-a inversat în favoarea armatei israeliene. Incapacitatea serviciilor secrete israeliene de a depista semnalele de război a provocat un seism politic intern. Pemierul Golda Meir, supranumită "doamna de fier", a demisionat. Dar Războiul de Yom Kippur a întărit reputaţia de invincibilitate a Israelului, fapt ce a dus în final la deschiderea negocierilor secrete de pace încheiate cu acordurile de la Camp David.

Operaţiunea "Pace în Galileea" şi OLP

La 3 iunie 1982, un comando al organizaţiei palestiniene Abu Nidal încearcă să-l asasineze pe ambasadorul israelian de la Londra, Shlomo Argov. Ca represalii, armata israeliană bombardează taberele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OLP) din Liban. OLP răspunde cu atacuri de rachetă asupra nordului Israelului, iar Ţahal (armata israeliană) ripostează. La 6 iunie, armata israeliană declanşează operaţiunea "Pace în Galileea", intrând în Liban şi înaintând până la Beirut. Dreapta israeliană era hotărâtă să termine cu OLP odată pentru totdeauna, generalii israelieni considerând că simpla ei existenţă reînvie naţionalismul palestinian în teritoriile ocupate, închizând calea spre orice negociere.

În doar o săptămână, Ţahalul, cu ajutorul forţele libaneze ale lui Bachir Gemayel, înfrânge fedaynii palestinieni şi trupele siriene. La 21 august, în urma unui acord american, OLP părăseşte Beirutul sub supraveghere internaţională.

Semieşecul din vara lui 2006

Conflictul israelo-libanez a debutat la 12 iulie 2006 cu un incident între Hezbollahul lui Hassan Nasrallah şi armata israeliană la frontieră, care a dus la capturarea a doi soldaţi israelieni. Israelul a decis lansarea operaţiunii cu numele de cod "Schimbare de direcţie". Obiectivul a fost eradicarea implantărilor Mişcării Hezbollah în Liban, capabile să atace cu rachete nordul Israelului.

Rezoluţia Consiliului de Securitate din 11 august a hotărât încetarea ostilităţilor. Dar conflictul israeliano-arab nu a fost rezolvat. Premierul israelian Ehud Olmert a examinat miercurea trecută o eventuală ripostă la recrudescenţa tirurilor cu rachetă palestiniene din Fâşia Gaza.