Serbia trebuie să aleagă între obsesiile trecutului şi viitorul european

Fostul ambasador britanic la Belgrad, David Gowan, analizează perspectivele Serbiei de a adera la UE şi viitorul statut al provinciei Kosovo Politica de la Belgrad rămâne complicată, dar

Fostul ambasador britanic la Belgrad, David Gowan, analizează perspectivele Serbiei de a adera la UE şi viitorul statut al provinciei Kosovo

Politica de la Belgrad rămâne complicată, dar există şi motive de a avea speranţe. După ultimele alegeri de la începutul acestui an, Partidul Democrat al preşedintelui Boris Tadici a devenit cel mai important partid din coaliţia de guvernare. Tadici ar putea să acţioneze ca o contragreutate pentru mult mai intransigentul şi naţionalistul prim-ministru Vojislav Kostuniţa.

Societatea sârbă nu este monolitică. Mulţi cetăţeni dezaprobă naţionalismul care domină elitele politice. Impresia generală este că în Serbia clasa politică nu poate depăşi consecinţele evenimentelor de la începutul anilor `90. Această situaţie afectează şansele ţării de a se înscrie pe o traiectorie europeană fermă.

Sârbii moderaţi îşi pierd răbdarea

Încrederea în clasa politică este foarte scăzută. Senzaţia că cele două mari partide democratice se consumă luptându-se între ele în loc să rezolve problemele reale ale ţării măreşte frustrarea publicului. Relevant este faptul că liderii politici nu au prea fost implicaţi în activitatea tehnică, dar foarte importantă, ce ţine de pregătirea aderării la UE. Această sarcină a fost lăsată pe umerii unor miniştri tehnocraţi, cum ar fi Miroljub Labus (lider al micului partid reformist G-17 Plus şi premier adjunct până în mai 2006, când a demisionat).

În prezent, economistul Bozidar Djelic a preluat această sarcină. Pentru principalii lideri politici, pregătirea aderării a fost mai degrabă ceva secundar, în loc să fie principala preocupare a guvernării. Dar există ceva schimbări în atitudinea publicului. Partidul Liberal Democrat, condus de Ceda Jovanovic (36 de ani), a trecut pragul electoral de 5%. Partidul promovează pragmatismul, inclusiv în ce priveşte Kosovo, temă tabu pentru celelalte partide. Este votat mai ales de tinerii din mediul urban, educaţi şi vorbitori de engleză, tot mai sătui de vechile formule politice.

Schimbarea economică

Serbia se resimte încă după anii de război şi de stagnare din epoca Miloşevici. Rata oficială a şomajului este de 30% (probabil că este de 20% dacă includem lucrătorii din economia subterană). Problemele economice alimentează votul pentru Partidul Radical şi pentru alţi extremişti. În ciuda dificultăţilor, guvernele de după 2000 au luat unele măsuri de reformă şi s-ar putea ca foarte curând economia Serbiei să se instaleze ireversibil pe un curs ascendant. Inflaţia a fost redusă de la 100%, în 2000, la 5%, în 2007. Rata de creştere economică este de 5-6% pe an. Moneda se întăreşte. Bugetul de stat merge pe surplus şi e foarte bine că se întâmplă aşa într-o ţară cu multe datorii externe şi cu un deficit de cont curent care depăşeşte 8% din PIB. Deşi privatizarea marilor companii de stat (petrol, energie) întârzie, foarte multe alte întreprinderi au fost vândute, iar investiţiile străine directe au ajuns la 3,4 miliarde dolari în 2006. Sectorul bancar a fost curăţat, au fost adoptate legi moderne ale competiţiei şi ale falimentului şi s-a încercat îmbunătăţirea sistemelor de sănătate şi protecţie socială. Totuşi, există mari discrepanţe între planurile de reformă şi realitatea din teren. Cea mai mare problemă ţine de reţelele de nepotism şi corupţie create în timpul lui Miloşevici şi care au rămas aproape intacte. Problemele de acum ale Serbiei seamănă cu cele întâmpinate de alte ţări din estul şi centrul Europei la mijlocul anilor `90. Progresele făcute de aceste ţări arată puterea de influenţă şi modernizare pe care o poate exercita UE. Serbia are şansa de a urma acest model.

Crimele de război şi valorile europene

Cea mai presantă chestiune în relaţia cu UE rămâne cooperarea cu tribunalul de la Haga pentru crimele de război din fosta Iugoslavie. Este nu doar o problemă de voinţă, ci şi o chestiune de valori. Cei mai mulţi dintre sârbi recunosc că s-au comis masacre la Srebreniţa, dar spun că au fost justificate de acţiunile musulmanilor şi croaţilor asupra comunităţilor locale de sârbi. În 2005, o televiziune a transmis imagini cu executarea a şase tineri musulmani la Srebreniţa de către paramilitari sârbi. Imaginile au produs un şoc în Serbia. Oricum, rămâne întrebarea cum de executarea a 7000 de oameni a produs atât de puţină oroare publică. Anumiţi observatori spun că acesta este doar un simptom al unei probleme mai profunde: o structură de conducere care refuză occidentalizarea şi ar prefera izolarea Serbiei de lumea exterioară. Această structură moştenită din epoca Miloşevici este încă puternică. Serviciile de securitate au fost epurate după asasinarea premierului Djindjici în 2003, dar nu suficient. Rămâne de văzut dacă preşedintele Tadici îşi va pune în practică promisiunile de a coopera deplin cu tribunalul de la Haga şi dacă de această dată va rezista presiunii naţionaliste (în 2005 nu a făcut-o).

Dinspre partea UE, anumiţi comentatori şi politicieni au sugerat că ar trebui să se renunţe la condiţionarea de a coopera cu anchetatorii de la Haga. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, nu doar că UE şi-ar submina propria credibilitate, dar ar fi puse în discuţie chiar progresele deja înregistrate de Serbia în îndeplinirea criteriilor politice de aderare.

Planul de pace pentru Kosovo

Cea mai mare problemă pentru apropierea de UE este însă reticenţa Serbiei de a accepta planul Ahtisaari (după numele mediatorului ONU) pentru o "independenţă su-pravegheată" a Kosovo. UE nu ar putea accepta Serbia ca membru fără o soluţie stabilă la problema Kosovo. Provincia face formal parte din Serbia, dar a fost administrată de ONU după 1999. 90% din locuitorii de acolo sunt albanezi, care cer cu vehemenţă un stat independent.

Fiind diplomat în regiune, am fost martor direct la ravagiile produse de crimele de război în 1999. Am auzit direct de la sursă poveştile unora dintre cei aproximativ 800.000 de refugiaţi alungaţi de forţele de securitate ale regimului Miloşevici. Împreună cu echipa de medici legişti britanici care a sosit cu forţele de menţinere a păcii, am văzut cadavrele de civili executaţi lângă Prizren. Multe dintre cadavre erau pe jumătate incinerate şi aruncate în gropi comune. Altele (836 în total) au fost transportate în camioane frigorifice până la o bază militară de lângă Belgrad. Aceste probe sunt rar discutate în Serbia şi adesea negate în totalitate. Sârbii se referă la evenimentele din 1999 ca la "agresiunea NATO", spunând că a fost greşită şi neprovocată. Puţini sârbi condamnă acţiunile criminale ale regimului Miloşevici în Kosovo şi prea mulţi sârbi par a considera că albanezii, pur şi simplu, nu contează. Asemenea atitudini contrazic chiar principiile pe care a fost construită Uniunea Europeană. Sârbii trebuie să-şi reconsidere relaţia cu Kosovo şi cu trecutul recent.

Emisarul ONU Ahtisaari a recomandat pentru Kosovo "independenţa supravegheată de comunitatea internaţională". Această poziţie a fost acceptată şi susţinută oficial de repre-zenantul UE pentru Politică Externă, Javier Solana. Ahtisaari spune că potenţialul de negociere pentru o soluţie acceptată de ambele părţi a fost epuizat. Reintegrarea Kosovo în Serbia nu este o opţiune, iar continuarea administraţiei internaţionale nu este sustenabilă. În opinia sa, Kosovo este un caz unic care cere aplicarea unei soluţii unice. Acest argument răspunde obiecţiilor exprimate de unele ţări care au importante minorităţi etnice. Ahtisaari propune o administraţie locală aleasă democratic şi o societate multietnică, respectând drepturile minorităţii sârbe din Kosovo.

Răspunsul Serbiei

Serbia a respins vehement aceste propuneri şi a făcut eforturi diplomatice pentru a le sabota. Belgradul ignoră sistematic opiniile majorităţii albaneze din provincie. Consilierul pe probleme externe al premierului Kostuniţa a spus recent că albanezii kosovari reprezintă "o comunitate etnică din altă ţară" - poziţie care ilustrează reticenţa elitei sârbeşti de a-i trata pe albanezi ca fiind cetăţeni legitimi ai acelui teritoriu. Serbia subliniază principiul inviolabilităţii frontierelor stabilite prin Actul Final de la Helsinki şi de Carta ONU. În acelaşi timp ignoră cu totul principiul legal al autodeterminării, consecinţele acţiunilor Serbiei sub regimul Miloşevici şi raţiunile intervenţiei umanitare din 1999. De asemenea, poziţia Serbiei ignoră principalul argument al lui Ahtisaari, anume că Kosovo reprezintă o situaţie unică ce solicită o soluţie unică.

Dar cel mai important este că poziţia Belgradului este pur şi simplu nerealistă. Imensa majoritate a kosovarilor albanezi nu ar accepta în nici un caz transferul autorităţii politice înapoi de la ONU către Serbia. Politica din Kosovo va rămâne ea înşăşi fragmentată şi bazată pe clanuri. Dar acesta nu e un argument pentru a ignora, pur şi simplu, dorinţele acestor oameni.

Este încurajator că există o ruptură între poziţia oficială a Belgradului şi tendinţa opiniei publice. Sondajele arată că doar 5% din sârbi pun Kosovo pe primul loc în topul problemelor care îi preocupă. Şomajul (26%), sărăcia (22%), corupţia (13%) sunt mult mai importante. De asemenea, sondajele au arătat că problema Kosovo nu a fost importantă în decizia de vot la ultimele alegeri, din ianuarie. Ceda Jovanovici şi alţi politicieni de centru-stânga spun acum în mod deschis că Serbia ar trebui să accepte planul Ahtisaari.

UE şi pacea în Kosovo

Serbia se bazează pe opoziţia Rusiei şi pe poziţia acesteia în Consiliul de Securitate ONU. Deocamdată, Moscova nu a produs o propunere alternativă viabilă. În cadrul UE au existat anumite ezitări iniţiale din partea unor ţări membre confruntate ele însele cu problema minorităţilor, aşa cum este Spania. Serbia şi-a concentrat eforturile diplomatice în a obţine sprijinul Greciei. Cipru continuă să exprime rezerve, dată fiind propria divizare. Slovacia rămâne precaută din cauza situaţiei politice interne şi a chestiunii minorităţii maghiare de acolo. Iar România priveşte cu îngrijorare la implicaţiile soluţiei din Kosovo asupra Transnistriei. Dar discuţiile interne, poziţia lui Javier Solona şi disciplina politicii externe comune a UE au depăşit în mare parte aceste divizări. Dacă va fi adoptată o rezoluţie ONU, cel mai probabil că UE va rămâne unită pe acest subiect şi va susţine implementarea planului Ahtisaari.

Serbia trebuie să se mai gândească

Propunerile lui Ahtisaari sunt echilibrate. Ele constituie singura soluţie corectă şi aplicabilă pentru ieşirea din blocaj. Deşi se mai pot face modificări marginale la planul său, pur şi simplu nu există nici o şansă ca albanezii kosovari să accepte din nou dominaţia Belgradului. Dacă guvernul sârb încearcă să forţeze preluarea controlului, se va ajunge la o răzmeriţă în provincie. În martie 2004, albanezii au comis acte condamnabile de violenţă împotriva sârbilor din Kosovo. Posibilitatea ca asemenea incidente să se repete nu ar trebui să fie (şi nu este) un argument pentru susţinerea planului Ahtisaari. Dar nici nu poate fi ignorată poziţia populaţiei locale. Scopul comunităţii internaţionale este de a aduce stabilitatea pe termen lung în provincie.

În ciuda situaţiei politice confuze, Serbia a făcut progrese în ultimii ani. Creşterea investiţiilor străine e un semn de încredere în viitorul ţării. Separarea paşnică de Muntenegru a arătat că soluţiile negociate sunt fezabile. Serbia rămâne ataşată de obiectivul de a se integra în UE. Tehnocraţii din administraţie, comunitatea de afaceri, societatea civilă şi noua generaţie fac presiuni pentru schimbare. Principalele partide reformiste au nevoie să-şi reconsidere poziţiile în chestiuni vitale pentru viitorul ţării. Elita prooccidentală trebuie să îşi dea seama că dacă se uneşte este mai puternică decât forţele radicale. Preşedintele Tadici are acum mai multă putere de facto decât premierul mai naţionalist, Koştuniţa. Trebuie să facă presiuni pentru reforme rapide, care să dezvolte economia. Şi-ar putea asigura astfel o bază de sprijin pentru dificilele decizii pe care le are de luat. Cea mai grea dintre aceste decizii este legată de Kosovo. Dar guvernul trebuie să renunţe la a mai trata Kosovo ca pe o chestiune de viaţă şi de moarte.

Serbia trebuie să se întrebe care ar fi consecinţele menţinerii acestei provincii în graniţele sale. Luând în considerare şi reticenţele europene faţă de noi extinderi, care ar fi şansele ca UE să primească o ţară mică şi atât de divizată? Dacă Serbia continuă să alimenteze naţionalismul intern şi pe cel al sârbilor din Kosovo fără a veni cu o alternativă viabilă, nu face decât să prelungească tensiunea în zonă pierzând şi orice şansă de a se apropia şi de a adera la UE. Guvernul nu ar mai trebui să evite problema predării criminalilor de război în speranţa deşartă că poate UE se răzgândeşte. Pe scurt, Serbia trebuie să se comporte matur şi european dacă vrea să fie luată în seamă în Europa.

Ce trebuie să facă UE?

Dacă Serbia se angajează în aceste schimbări, UE trebuie să fie pregătită pentru a răspunde rapid. Decizia de a relua negocierile asupra unui acord de asociere a reprezentat o răsplată bine-venită pentru noul guvern. În acelaşi timp, a aruncat mingea în terenul sârbilor, acolo unde ar trebui să fie. Dacă Serbia colaborează pentru predarea celor mai importanţi transfugi - Mladici şi Karadzici - şi dacă se arată dispusă să discute pentru găsirea unei soluţii stabile în Kosovo, UE ar trebui să finalizeze acordul de asociere şi să treacă mai departe, Serbia devenind oficial ţară candidată (cum este Macedonia, de pildă). Cererile UE sunt rezonabile şi au funcţionat în cazul Croaţiei, care l-a arestat în 2005 pe generalul Gotovina. Este o chestiunea care arată în modul cel mai direct dacă în ţara respectivă domneşte legea sau nu.

traducere de Cristian Ghinea

Inflaţia a fost redusă de la 100%, în 2000, la 5%, în 2007. Rata de creştere economică este de 5-6% pe an.

Împreună cu echipa de medici legişti britanici, am văzut cadavrele de civili executaţi lângă Prizren

Serbia trebuie să se întrebe care ar fi consecinţele menţinerii acestei provincii în graniţele sale.

Puţini sârbi condamnă acţiunile criminale ale regimului Miloşevici în Kosovo

Relaţiile UE - Serbia

În 2003, liderii UE au hotărât că ţările din Balcanii de Vest se pot integra în UE, pe baza evaluării individuale a progrese-lor făcute de fiecare ţară. Albania, Croaţia, Bosnia, Macedonia, Serbia au început apropierea de UE, fiecare aflându-se acum în etape diferite. Croaţia a început negocierile de aderare, Macedonia a obţinut statutul de ţară candidată. UE asistă Serbia în diverse programe de dezvoltare cu un total de circa 150 milioane euro anual.

La alegerile din ianuarie 2007, Partidul Radical ultranaţionalist a obţinut cel mai mare număr de voturi, dar nu majoritatea, şi a fost ţinut departe de putere după negocieri dificile între Partidul Democratic din Serbia (DSS) al premierului Kostunica şi Partidul Democrat al preşedintelui Boris Tadici. Imediat după formarea guvernului, UE a anunţat reluarea negocierilor pentru un acord de stabilizare şi asociere (SAA), considerat un prim pas important pentru apropierea de UE.

În mai 2006, UE suspendase negocierile pentru SAA pentru că guvernul sârb nu coopera îndeajuns pentru arestarea persoanelor acuzate de crime de război.

Profil

David Gowan a fost ambasador al Marii Britanii în Serbia şi Muntenegru până în 2005. S-a retras din diplomaţie şi în prezent predă ca profesor-invitat la Oxford. A scris acest text pentru Center for European Reform (CER), cea mai importantă organizaţie britanică de studii privind Uniunea Europeană. Domnul Gowan nu reprezintă puncte de vedere oficiale. Reproducem fragmente din pledoaria sa cu acordul editorilor de la CER.

UE trebuie să recunoască independenţa Kosovo

Dacă noul guvern de la Belgrad nu cooperează asupra chestiunii Kosovo, nu ar trebui să i se permită să saboteze aplicarea planului Ahtisaari. Dacă Consiliul de Securitate ONU ajunge în cele din urmă la un consens, UE trebuie să fie pregătită să recunoască independenţa Kosovo, cu toate condiţiile prevăzute de planul Ahtisaari. În acest scenariu, UE ar trebui să acţioneze pentru a absorbi şocurile şi să ajute politicienii şi societatea civilă de la Belgrad în alte domenii. Schimbarea profundă în Serbia va fi de lungă durată, dar trebuie ajutată. Poate doar atunci când aderarea la UE va deveni un obiectiv palpabil, nu un vis îndepărtat, starea de spirit dominant naţionalistă ar putea fi depăşită.